LUMINA FAPTELOR BUNE

Blog ortodox spre zidire sufleteasca

Cum sa aprindem lumina din noi

Lumina din noi


In fiecare om exista o lumina. Dar pentru fiecare trebuie sa vina clipa randuita de sus, cand sa te vezi asa cum esti si sa-L cauti pe Hristos.


Dumnezeu te iubeste pentru ceea ce este in tine lumina, pentru ce ai tu bun, nu pentru pacatele, petele, intunecimile tale.
Iar tu nu poti fi si cu ale lumii si cu Dumnezeu: "Cine va voi sa-si scape viata, o va pierde; iar cine va pierde viata sa pentru Mine si pentru Evanghelie, acela o va afla" (Marcu 8, 35).
Daca ai iubi cu adevarat pe Hristos, viata ta ar fi alta. Ai fi om cu adevarat, ai raspandi in jurul tau lumina si pace. Ai face din invatatura lui Hristos o invatatura vie, ai trai-o si ai fi fericit inca de aici, de pe pamant, intelegand ca nu ai nici un motiv sa te tulburi, ca necazul, nenorocirea ca si bucuria ta pe pamant sunt la fel de trecatoare; ca viata ta, asa cum e, are un rost dat de Dumnezeu si ca implinind invatatura Lui vei ajunge sa dobandesti viata vesnica.


Fericirea


Stiinta si tehnica isi propun sa dea omului fericirea, dar nu pot sa o faca, fiindca ele pun pe primul loc cercetarile materiale si inlatura manifestarile sufletesti. Dar omul are si suflet – si cine nesocoteste sufletul, nu este in stare sa-i solutioneze marile probleme. Fericitul Augustin striga: "Nelinistit este sufletul meu, pana se na intoarce la Tine, Doamne"...


Stiinta a facut ca omul sa ajunga pe Luna, pe Marte si a descoperit inventii uluitoare. Dar tot opera ei sunt Hiroshima si Nagasaki...


Tehnica a facut progrese uimitoare, a adus omului o viata mai usoara. Dar este oare omul mai fericit? A ajuns el mai echilibrat, mai sanatos? Raspunsul il poate da fiecare dintre noi...


Fericirea materiala este mare lucru, dar nu este totul. Hristos ne invata: "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte se vor adauga voua...".


Nu vei fi fericit fara a cunoaste Evanghelia. Sa te apropii de ea si sa o traiesti – sa fii un om adevarat! Atunci vei fi fericit!


Rostul vietii
Nu-ti irosi viata! Ea este data oamenilor spre desavarsirea sufletelor, pentru vesnicie. Cel ce are credinta nu este pentru pamant. Lumea nu se impaca cu cerul. Viata pe pamant e ca un popas si cine da totul pentru ea este nefericit. Viata trece si cine a pus pret pe ea, cu nimicul pamantului si al taranei ramane.


Tu sa-ti intelegi rostul, sa fii intelept! Degeaba cauti sa faci lumina unde nu poate dainui. Nu este in zadar sa aprinzi faclie cand crivatul sufla si ti-o stinge?...


Starpeste in tine egoismul si setea nestinsa de a aduna pe pamant, care iti ucid sufletul. Toata sarguinta ta sa fie spre a te umple de Lumina si Adevar. Crede in inviere, care ne va aduce din nou unul in fata celuilalt, cu bucuria sufletelor care se regasesc pe norii cerului, sub soarele vesniciei lui Hristos.


Omul, ca iarba...


Omul nu este numai carne, oase si sange, care putrezesc, ci si altceva: duh in care se cuprinde o sclipire din Duhul lui Dumnezeu. Omule, vezi ce faci cu aceasta licarire dumnezeiasca din tine! Sta in puterile tale sa o faci sa creasca sau sa o inabusi sub obroc si sa o faci sa piara! Va veni vremea cand toti vom da seama de asta!


Tu, in marginirea ta, te gandesti sa ai ai ale lumii, sa te bucuri de toate si sa nu te pui rau nici cu Dumnezeu. Sarmana, stramta ratiune omeneasca! Cine este cu Dumnezeu, greu poate fi placut oamenilor si greu se poate bucura de toate ale lumii. Tu insa mai cu osardie te rogi pentru 'fericirea' ta, ceri casatorie, bani, indepartarea vrajmasilor, spor la serviciu si la scoala, avansare si belsug in casa...Si foarte rar iti doresti lumina de sus si mantuire. Asta pentru ca esti foarte bine infipt in tarana din care ai iesit. Doresti toate cele pamantesti si esti nefericit, fiindca nu intelegi ca viata ta este trecatoare: "Omul, ca iarba, zilele lui, ca floarea campului, asa va inflori. Ca vant a trecut peste ele si nu va mai fi si nu se va mai cunoaste nici locul sau" (Ps. 102). Ti le doresti pe toate pentru aici si acum, dar viata ta nu se sfarseste aici. Ar fi usor! Este insa un maine, un maine de care nimeni nu scapa. Un maine cand toate ale tale vor trece de la intuneric la lumina si se vor pretui nu cu masura ta.


Deci, grabeste-te cat mai ai timp! Schimba-ti viata! Ca iata, acum este vreme potrivita, acum este ziua mantuirii!

razbointrucuvant.ro

Izvorul Tămăduirii

Vineri, in Saptamana Luminata, ortodoxia sarbatoreste Izvorul Tamaduirii, un mare praznic ce dateaza din a doua jumatate a primului mileniu crestin.
Se face referire la o vindecare minunata a unui orb ce si-a recapatat vederea dupa ce si-a udat fata cu apa unui izvor situat intr-o padure din apropierea Constantinopolului. Biserica zidita din ordin imparatesc pe locul unde era situat acel izvor a primit hramul "Izvorul Tamaduirii".

La sarbatoarea de astazi mergem cu gandul si cu inima mai ales spre Maica Domului, cea care s-a dovedit izvor al dumnezeirii, prin nasterea Mantuitorului.
In toate bisericile si manastirile, dupa Sfanta Liturghie, se savarseste slujba de sfintire a apei (aghiasma mica), dupa o randuiala adecvata Saptamanii Luminate.

Hristos Cel inviat, Izvor nesecat de daruri pentru noi, sa fie pururi in mijlocul nostru. Amin.

Cuvant de invatatura in sfanta si luminata zi a slavitei si mantuitoarei Invieri a lui Hristos

De este cineva credincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest Praznic frumos si luminat.
De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria  Domnului sau.
De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata.
De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta.
De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.
De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit.
De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie,nicidecum indoindu-se.
De-a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din
pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel din urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel din urma miluieste si pe cel dintai mangaie; si acelui plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.
Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru: si cei dintai si cei de-al doilea luati plata.
Bogatii si saracii, impreuna bucurati-va.
Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua.
Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi.
Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand.
Gustati toti din ospatul credintei: impartasiti-va toti din bogatia bunatatii.
Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat imparatia cea de obste.
Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca din mormant, iertare a rasarit.
Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea
Mantuitorului; si a stins-o pe ea cel ce a fost tinut de ea.
Pradat-a iadul, Cel ce s-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune
fiindca a gustat din Trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o,
Isaia a strigat: Iadul s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat.
S-a amarat ca a fost batjocorit; s-a amarat ca a fost omorat, s-a
amarat ca s-a surpat, s-a amarat ca a fost legat.
A prins un trup si de Dumnezeu a fost lovit.
A prins pamant si s-a intalnit cu cerul.
A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea.
Unde-ti este moarte, boldul?
Unde-ti este iadule, biruinta?
Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit.
Sculatu-s-a Hristos si au cazut diavolii.
Inviat-a Hristos si se bucura ingerii.
Inviat-a Hristos si viata stapaneste.
Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos
sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut.
Lui se cuvine slava si stapanire in vecii vecilor.AMIN

Cuvântul Ierarhului: Iisus Dumnezeu-Omul, Păstorul cel bun

† PS Corneliu, Episcopul Huşilor



În multe din subiectele evangheliei scrisă de Sfântul Ioan Evanghelistul, un loc aparte îl ocupă sintagma atribuită Mântuitorului Iisus Hristos de Păstor, "care îşi dă viaţa pentru oile Sale" (Ioan 10, 11).


Câteva zile după vindecarea orbului din naştere, Iisus se adresează locuitorilor Ierusalimului, prezentându-Se ca fiind Păstorul cel bun, simbol întâlnit foarte des în scrierile Vechiului Testament. Astfel, în cartea proorocului Iezechiel, în cap. 24, 23, simbolic este prefigurată persoana Mântuitorului promis de Dumnezeu poporului şi lumii întregi: "voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte; El le va paşte şi tot El va fi păstorul lor...". Trebuie să amintim că Cel care este prezentat ca fiind "Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii" (Ioan I, 29) este în acelaşi timp şi păstor, aceste metafore având sensul de a face înţeleasă, trăită, acceptată taina Întrupării şi venirii Sale între oameni.


Această prezentare şi asumare a chipului Păstorului celui bun are o tradiţie istorico-culturală care merge până spre vechile civilizaţii asiro-babiloniene, unde regele este mereu prezentat ca fiind cel ce păstoreşte, hrănind poporul care i s-a încredinţat. Imaginea unui păstor nu era străină poporului evreu nomad, cu o încărcătură istorică a păstoritului, de unde îşi câştiga existenţa. Avraam patriarhul vine la chemarea lui Dumnezeu în Canaan împreună cu Lot, nepotul său, având turme nenumărate (Facere 13, 7). David, regele de care este legată perioada glorioasă a dinastiei, este ales şi chemat de Dumnezeu, fiind luat de la turma de oi (I Regi 16, 11). De aceea în Psalmul 22, 1-4, David mărturiseşte că: "Domnul îi este Păstorul care-l paşte şi care la loc cu păşune îl va duce, că de va şi umbla în mijlocul morţii nu se va teme de rele".


În epoca profetului Ieremia, acesta constată cu durere că pe lângă păstorii cei buni s-au strecurat şi păstori nedemni, care pierd şi distrug oile turmei. "Vai de păstorii care pierd şi împrăştie oile turmei, de aceea aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel către păstorii care pasc pe poporul lui Israel: "aţi risipit oile turmei Mele, le-aţi împrăştiat şi nu le-aţi păzit; de aceea, vă voi pedepsi pentru faptele voastre cele rele"" (Ieremia 23, 1-2).


Păstorul cel bun coborât în lume "nu strigă, nici nu porunceşte pentru că oile I se supun recunoscându-I vocea, El chemând pe fiecare după nume călăuzindu-L spre izvoarele apei vieţii veşnice" (Apoc. 7, 17). Spre deosebire de alţi păstori, oile ascultă şi urmează Păstorului, pentru că El cunoaşte tainele fiecărui suflet, zbuciumul şi neliniştea, dar şi dorinţa de viaţă şi nemurire. În această scurtă parabolă, Iisus Mântuitorul rezumă sugestiv procesul tainic, dinamic şi direct al formării Bisericii, pentru că scoaterea oilor din staul are scopul găsirii hranei spre întreţinerea vieţii, aici în mod simbolic Iisus vorbeşte de momentul hotărâtor al ruperii de trecutul Legii şi păşirea spre momentul dinamic al peregrinării în corabie, care este Biserica, spre viaţa cea veşnică. Fiind orientată spre veşnicie, Păstorul cel bun cu turma Sa se va afla mereu într-o stare de opoziţie, de conflict cu reprezentanţii acestei lumi şi va dori să depăşească limitele impuse de spaţiu şi timp.


Din acest motiv observăm directa opoziţie la chemarea Mântuitorului de la Naşterea Sa până în zilele noastre. Indiferenţa, necredinţa, ostilitatea, lupta directă sau mascată asupra învăţăturii sale, a Bisericii Sale sunt traiectorii ce străbat două milenii de creştinism lovit şi supus examenelor grele, dar biruitor şi triumfător în lupta cu rătăcirea umbrită de întunericul forţelor răului. Taina Bisericii şi a Păstorului se descoperă sub formă de parabolă fiindcă nu sosise ceasul ca ea să devină realitate istorică, de aceea Domnul o explică astfel: "Eu sunt uşa, de va intra cineva prin Mine, se va mântui (10, 9), "Eu sunt Calea" (Ioan 14, 6), vrând să sugereze că omenirea numai într-o legătură directă cu El poate câştiga viaţa cea veşnică.


Uşa de obicei indică accesul spre ceva, în vederea atingerii unui ţel, păstorul este cel care călăuzeşte spre ţelul respectiv. Mântuitorul Hristos este uşa, deoarece o deschide tuturor celor ce cred în El şi-L mărturisesc cu viaţa şi faptele izvorâte dintr-o credinţă trăitoare, integrându-i în Biserica Lui, unde îi hrăneşte, apără, păzeşte şi veghează asupra lor. Absenţa păstorului determină distrugerea şi risipirea, din acest motiv, în noaptea Patimilor, anunţă, prevăzând dezastrul care urmează loviturilor ce le primeşte Păstorul cel bun: "Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta, căci scris este: Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei" (Matei 26, 31).


Mântuitorul schimbă suferinţa crucii în bucurie


Imaginea Păstorului celui bun sugerează îngăduinţa, toleranţa, bunătatea, răbdarea, aşteptarea, deplina libertate responsabilă în a-L urma sau respinge pe El.


Ca o contralucrare a blândului Păstor, Iisus menţionează acţiunea furilor, ce sub masca unei activităţi binevoitoare vin cu scopul de a produce divizare, revoltă, acţiuni distrugătoare care aduc îndoială, nesiguranţă şi confuzie. În concepţia Domnului, furii sunt toţi falşii profeţi care ascund şi maschează adevărul, negând şi luptând împotriva ordinii şi rânduielii existente. Exploatând ignoranţa şi sentimentele, adesea marcate de fapte cu un puternic ecou tragic din viaţa multor semeni ai noştri, îi dezechilibrează spiritual, făcându-i lipsiţi de iniţiativă şi depersonalizaţi, marcaţi de concepţii personale, în contradicţie flagrantă cu învăţătura Domnului şi Mântuitorului nostru. "Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari" (10, 8). Impostorii cu pretenţii de reformatori religioşi sunt foarte uşor de identificat şi recunoscut în cei care vin în numele lor propriu, aducând erezia şi tulburând viaţa Bisericii. "Furul nu vine decât să fure, să junghie şi să piardă, Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă" (Ioan 10, 10). Spre deosebire de ei, Păstorul cel bun pune în lumină caracterul imprevizibil al vieţii harice din belşug, care nu se sfârşeşte şi care se oferă celor ce caută şi merg pe Calea vieţii. În centrul slujirii Păstorului se află crucea, ca semn al dăruirii. "Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau" (10, 17). Astfel, Mântuitorul schimbă suferinţa crucii în bucurie, moartea în înviere, astfel dăruieşte El binele în locul răului, adevărul în locul imposturii, dreptatea în locul nedreptăţii, iubirea în locul urii.


Oile care-I urmează aparţin Celui pe care-L ascultă, dar apartenenţa aceasta nu este sclavie, ci responsabilitate. Cunoaşterea şi descoperirea lui Iisus Domnul înseamnă cunoaşterea şi descoperirea celui nevăzut şi veşnic. "Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl Meu" (Ioan 14, 9).


Numai în legătură sinceră cu Iisus putem avea viaţa cea netrecătoare, mângâierea şi curajul biruinţei.


În afară de pseudo-profeţii care vin în nume propriu, proferând erezii şi aducând în mod vădit haos spiritual cu acţiuni malefice, Mântuitorul menţionează o altă categorie, aceea a celor plătiţi, care pun în primejdie viaţa şi dezvoltarea armonioasă a turmei. Aceştia sunt cei care lucrează pentru oi fără o vocaţie specială, nu sunt legaţi de ele prin dăruire; cel plătit lucrează pentru bani, profit mai ales în zilele noastre, când totul se reduce la profit fără multă muncă, la viaţă comodă fără cruce şi dăruire. Din nefericire, această categorie poate fi uşor identificată în istoria Bisericii din toate veacurile. Nici un mercenar nu este rău intenţionat ca un fur, dar fiind lipsit de dăruire nu îşi va putea împlini misiunea, fiind umbrit de pasivitate, ca urmare a poziţiei lui de străin. Fără dragostea care se dăruieşte, nici un preot, urmaş al Păstorului şi Păzitorului celui mare, (I Petru 2, 25) nu poate fi socotit misionarul care câştigă sufletele, scoţându-le din abisul căderii şi întunericului.


Spre deosebire de aceşti străini care nu se dedică cu toată fiinţa lor, Mântuitorul Hristos Îşi dă propria viaţă pentru oile Sale (Ioan 10, 11), descoperind una din însuşirile fundamentale şi esenţiale ale unui păstor adevărat, capacitatea de a se sacrifica pentru propriile oi.


Puterea iubirii lui Dumnezeu


Misiunea cere o vocaţie specială, presupunând dragostea de a sluji, de a se identifica cu împlinirile şi neîmplinirile celor păstoriţi, de a-şi dărui viaţa pentru mântuirea celor încredinţaţi. În slujirea apostolică, misiunea şi slujirea sunt acţiuni care se completează, se întrepătrund, cei care înţeleg şi împlinesc acestea sunt cu adevărat urmaşi autentici ai adevăratului păstor.


Biserica se întemeiază prin sacrificiu şi apostolate, întâietatea revenindu-i lucrării celei dintâi, însă pentru ca cei aleşi să se bucure de roadele jertfei Mântuitorului este nevoie ca numele şi lucrarea Lui să fie cunoscute şi vestite lumii, repetate cu fiecare generaţie ce apare pe acest pământ.


În lucrarea de mântuire a lumii, toate cele trei aspecte apar pregnant în imaginea Păstorului celui bun, căci El învaţă oile ca profet, le călăuzeşte ca împărat şi Se jertfeşte pentru ele, dându-Şi viaţa ca arhiereu. Dacă în Galileea Iisus Mântuitorul vorbise direct de trei ori, că de bună voie Îşi asumă crucea şi suferinţa pentru mântuirea lumii (Matei 16, 21), acum în Ierusalim, în centrul davidic al iudaismului, El descoperă caracterul liber consimţit al jertfei Sale, învăluind-o însă într-un simbol familiar pentru cei buni cunoscători şi deprinşi cu textul Vechiului Testament.


Spre deosebire de eroii legendari ai lumii care pentru realizări măreţe se supuneau tragismului istoric luptând, asumându-şi suferinţa, Mântuitorul Iisus Hristos de bună voie Îşi oferă sufletul ca preţ de răscumpărare pentru oile Sale, adăugând: "Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-L pun şi putere am iarăşi să-L iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu" (Ioan 10, 8) .


Această mărturisire este de o mare însemnătate, pentru că doar cu câteva luni înainte de moartea Sa pe cruce, Iisus, blândul Păstor, în prezenţa celor care vor pregăti uciderea Sa, afirmă că toate acestea se vor împlini prin libera Sa acceptare. Spre deosebire de toţi oamenii care îndură suferinţa morţii în mod pasiv şi în ciuda faptului că aceasta apare ca impusă din afară, moartea Mântuitorului pe cruce este rodul propriei Sale opţiuni. De aceea, Domnul subliniază că acceptarea morţii de El împlineşte ascultarea faţă de Tatăl cel ceresc, aceasta fiind ofranda jertfitoare adusă Tatălui ceresc spre mântuirea lumii.


Acest mod prin care Mântuitorul Îşi oferă viaţa pentru mântuirea lumii certifică puterea iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi faţă de Cel Unul născut: "că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Fiul Său ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3).


Neascultarea de Dumnezeu ne aduce starea de anxietate maximă


Un nou element caracteristic vieţii şi activităţii Păstorului este acela că El cunoaşte propriile oi, încât nimic din taina cunoaşterii Lui nu rămâne ascuns. Cel ce se apropie de El trebuie să se apropie cu credinţă, pentru că El Se face răsplătire tuturor celor ce-L caută. În ciuda unei agresive şi înşelătoare companii împotriva oricărei autorităţi, omul, depărtat de Dumnezeu, este uşor sortit eşecului şi finalului dezastruos. Biserica este condusă de Mântuitorul, Păstorul şi Păzitorul ei, iar în chip văzut de urmaşii Săi, episcopi şi preoţi. Toţi sunt chemaţi să urmeze Păstorului celui bun şi în ciuda fragmentărilor, diviziunilor, mândriei exagerate generate de păcat şi de lucrarea lupilor răpitori, timpurile zilelor noastre cer de multe ori sacrificiu şi multă răbdare, pentru că lucrarea Bisericii şi a Păstorului celui bun este mereu aceeaşi în toată plinătatea ei. Cei care L-au aflat pe Iisus în Biserica Lui Îi aparţin, se bucură de privilegiul de a-L cunoaşte, de a fi împreună cu El, dăruindu-I-se Lui. "Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm..."


"Acestora El dă viaţa veşnică şi nu vor pieri în veac" (Ioan 10, 28).


Pilda cu Păstorul cel bun trebuie corelată cu aceea despre oaia cea pierdută, aici El întruchipează toată duioşia şi gingăşia pe care Mântuitorul a arătat-o faţă de ucenicii Săi, faţă de toate sufletele obosite şi epuizate de încercări, dornice de mântuire. Relaţia dintre adevăratul Păstor şi oile Sale presupune din partea acestuia o dragoste jertfelnică, duioasă, mereu atentă să le ferească de orice primejdie şi lucru rău. Ea este ilustrată de următoarele cuvinte ale proorocului Isaia: "El va paşte turma Sa ca un Păstor şi cu braţul Său o va aduna. Pe miei îi va purta la sânul său şi de cele ce alăptează se va îngriji" (Isaia 40, 11).


Acum ne aflăm mereu pe calea pe care mergem, uneori, străini şi fără orientare. Lipsa credinţei, a îngăduinţei, a toleranţei, a trăirii creştineşti ne îndepărtează de Păstorul cel bun, Care plânge pentru oile Sale, pentru că nu-L mai ascultă.


Neascultarea noastră ne aduce starea de anxietate maximă, teama şi neliniştea pun stăpânire pe noi. În starea de haos, şi dezordine sufletească, Păstorul cel bun ne cheamă pe toţi spre a-L urma: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11, 28), căci El, Cel ce stă în mijlocul tronului, ne va paşte pe noi şi ne va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii noştri" (Apoc. 7, 17).


Editorial publicat în Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 11 aprilie 2011

Invierea lui Lazar

Invierea lui Lazar este sarbatorita in Biserica Ortodoxa cu o zi inainte de Florii. Din Evanghelii aflam ca Lazar era fratele Martei si al Mariei si locuia in Betania. Aceasta localitate se afla in Tara Sfanta si este asezata pe una din culmile pietroase din sud-estul Muntelui Maslinilor.



In zilele care au premers Patimii Sale, Hristos se afla dincolo de Iordan, in Pereea, intr-un tinut pustiu. Aici va primi vestea ca Lazar era grav bolnav si ca este asteptat sa-l vindece. Evangheliile nu mentioneaza ce boala avea, insa, fara indoiala era o boala fara vindecare. Hristos nu pleaca spre Lazar, decat dupa doua zile de la aflarea acestei vesti. Ajunge in Betania, impreuna cu ucenicii Sai, in cea de-a patra zi de la moartea lui Lazar.


La intrarea in sat este intampinat de Marta cu urmatoarele cuvinte: "Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit". Hristos ii raspunde: "Eu sunt invierea si viata!", adica El este Cel care a adus de la nefiinta la fiinta toate si Cel care are putere sa biruiasca moartea.


La intrebarea lui Hristos: "Unde l-ati pus?", cei din jur au raspuns: "Doamne, vino si vezi". In cartea de cult (Triod) se spune: "Ca un muritor ai intrebat, iar ca un Dumnezeu ai inviat". Lucrarile omenesti se impletesc cu cele dumnezeiesti. Toate actiunile savarsite de Hristos fiind teandrice, fiecare din ele poarta poarta pecetea ambelor firi, desi uneori precumpaneste elementul omenesc si alteori cel divin.


Sunt persoane care sustin ca Fiul nu este de o fiinta cu Tatal. Invoca faptul ca Hristos a dat dovada de nestiinta, de vreme ce a intrebat "Unde l-ati pus". Ori Dumnezeu este atotstiutor. Ca sa nu cadem si noi in eroare, Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca daca numim nestiinta aceasta intrebare a lui Iisus, atunci trebuie sa numim nestiinta si intrebarea Tatalui din rai: "Adame unde esti?" sau pe cea adresata lui Cain: "Unde este Abel fratele tau?". Dar nici Tatal, dupa Vechiul Testament, n-a fost nestiutor, nici Fiul, dupa Noul Testament, nu este.


Invierea lui Lazar simbol al invierii de obste


Potrivit Sfintelor Evanghelii, Hristos va plange in fata mormantului lui Lazar. El va lacrima din mila pentru toata firea omeneasca, nu doar pentru Lazar, ci pentru intreaga fire omeneasca intrata in stricaciune. Va cere sa fie data la o parte piatra de la usa mormantului, ii va multumi Tatalui pentru minunea ce avea sa se intample si apoi il va chema pe Lazar afara. Acesta iese din mormant asa cum fusese ingropat: infasurat in giulgiu si cu mahrama pe fata.


Strigarea lui Hristos, cand il cheama pe Lazar din mormant, este vazuta ca un chip al chemarii din pamant a tuturor mortilor la invierea de obste, care va fi o chemare a tuturor la judecata finala. Parintele Dumitru Staniloae afirma ca un astfel de cuvant sau o astfel de putere trebuie sa fi folosit Dumnezeu Cuvantul si la crearea lumii. Dar atunci le-a creat pe toate pe rand, pe cand la invierea de obste va chema trupurile tuturor deodata la o noua viata. Trebuie observat ca in cazul lui Lazar biruinta asupra mortii nu a fost definitiva, deoarece la el a avut loc o reinsufletire a trupului sau pamantesc. Numai in Hristos moartea va fi pe deplin invinsa.


Invierea lui Lazar si Taina Pocaintei

Lazar s-a imbolnavit, a murit, dar a inviat pentru ca era prieten al lui Hristos. Deci, nimeni nu trebuie sa-si piarda nadejdea, chiar daca se afla in raul extrem. In ceea ce s-a intamplat cu Lazar, prin dezlegare, aflam ceea ce se implineste cu fiecare dintre noi cand este scapat din moartea sufleteasca. Prin pocainta omul devine viu. Dar aceasta nu ajunge, este nevoie si de dezlegarea pe care o da preotul, dupa cum a fost nevoie ca si Lazar sa fie dezlegat de Apostoli la porunca Mantuitorului.


Lazar episcop al Ciprului


Dupa omorarea arhidiaconului Stefan, Lazar impreuna cu surorile lui, au mers in insula Cipru. Era si el cautat pentru a fi omorat. Cand Pavel si Barnaba, aflati in prima lor calatorie misionara, au poposit in Cipru, l-au intalnit acolo si l-au hirotonit episcop al Ciprului. Traditia spune ca, dupa ce a fost inviat de Hristos, a mai trait 30 de ani, apoi a murit.


A fost ingropat in localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormantul lui s-a zidit o bisericuta. Pe la 890, imparatul Leon Inteleptul a mutat moastele la Constantinopol. In schimbul sfintelor moaste, a oferit bani si mesteri care au ridicat, in Larnaca, biserica "Sfantului Lazar", care se vede si astazi. In 1204, cand cruciatii au cucerit Constantinopolul, au dus in Occident moastele lui Lazar. Pastrate initial in Marsilia, au fost purtate apoi in alte locuri, incat astazi s-a pierdut urma lor. In anul 1972, in timpul lucrarilor de restaurare a bisericii "Sfantul Lazar" din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmura cu un fragment din moastele sfantului. Pe sicriu scrie: "Lazar cel de a patra zi, prietenul lui Hristos".
La fiecare pomenire a celor adormiti, Sfantul Lazar este chemat sa se roage pentru ei: "...pentru rugaciunile sfantului si dreptului Lazar cel inviat a patra zi din morti..."

Dureros pentru noi este ca ne-am obisnuit cu moartea, atat de mult incat am ajuns sa o consideram fireasca. Nu mai suntem constienti de faptul ca omul nu a fost creat sa moara, ca moartea a fost inghitita de biruinta (1Cor. 15, 50-54). Invierea lui Lazar este invitatia sau chemarea de a iesi din moarte si a intra in Viata.

Sursa-crestinortodox

Pomenirea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica.

Acest fericit părinte Calinic s-a născut în oraşul Bucureşti, în ziua de 7 octombrie 1787, din părinţi români temători de Dumnezeu şi a primit la Sfântul Botez numele de Constantin.
Când avea vârsta de 20 de ani, tânărul Constantin din îndemn lăuntric şi-a îndreptat paşii către Mănăstirea Cernica, din apropiere, unde a fost primit cu dragoste părintească de stareţul Timotei. După un an de ascultare duhovnicească şi de curate osteneli, a fost tuns în călugărie, schimbându-şi numele în Calinic. Peste o lună apoi s-a învrednicit a fi hirotonit ierodiacon.


În Mănăstirea Cernica a vieţuit sfântul Calinic 43 de ani, nevoindu-se zi şi noapte, în post şi rugăciune, în muncă şi smerenie, în răbdare şi dragoste. Drept aceea, după cinci ani de slujire în treapta diaconiei, a primit şi sfinţitorul dar al preoţiei, iar după alţi cinci ani, cu glas de obşte a fost ales de sobor stareţ al chinoviei de la Cernica, pe care a cârmuit-o cu multă iscusinţă timp de 31 de ani, săvârşind multe fapte încununate de laudă.


În anul 1850, preacuviosul Calinic a fost ales şi sfinţit episcop al Râmnicului, unde a săvârşit mari fapte şi a împlinit multe din lipsurile acestei eparhii. Cu nespusă râvnă şi osteneală a zidit din temelie biserica Episcopiei, împodobind-o cu zugrăveală şi odoare scumpe şi a dat viaţă nouă tiparniţei bisericeşti, scoţând la lumină multe cărţi de slujbă şi de zidire sufletească. Dorul de viaţă schimnicească l-a îndemnat atunci să zidească o biserică la Schitul Frăsinei, cu toate chiliile dimprejur, pentru adăpostirea părinţilor dornici să petreacă viaţa sihăstrească după pravila călugărilor din Muntele Atonului, statornicită aici de acest fericit ctitor.


Sfântul Calinic a păstorit în scaunul de la Râmnic vreme de peste 16 ani, după care, simţindu-se slăbit de bătrâneţe şi bolnav fiind, a venit iarăşi la Mănăstirea Cernica, unde a mai trăit aproape un an, mutându-se către Domnul în ziua de 11 aprilie 1868. A fost îngropat, după a sa dorinţă, în tinda bisericii sfântul Gheorghe.


Cât timp a vieţuit pe pământ, sfântul Calinic a dus o viaţă aleasă şi plăcută lui Dumnezeu. Călugăr fiind, s-a supus întru totul rânduielilor vieţii mănăstireşti, trăind în sărăcie şi în aspră înfrânare. Cei ce l-au cunoscut spun că avea trup firav şi era senin la faţă. Umbla cu capul mereu plecat, vorbea domol şi liniştit, iar la fire era nespus de bun, milos şi darnic faţă de toţi.


Acest fel de viaţă a făcut din el un vas ales al Domnului, împodobit fiind şi cu darul facerii de minuni, precum se arată în viaţa sa, tămăduind bolnavi, cunoscând gândurile ascunse ale oamenilor, sfârşitul lor şi chiar pe al său. Apoi a fost mângâiere pentru săraci şi văduve, căci tot ceea ce a agonisit a împărţit cu milostivire întru faceri de bine.


Încă şi azi mult ajutor şi mare folos sufletesc dobândesc toţi cei ce cu credinţă năzuiesc către acest smerit ales al Domnului.


Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Duminica a V-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca

"În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăşi pe cei doisprezece şi a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.
Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-i: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi unul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care-l beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit.
Şi, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc.
Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi."

Tu, eu şi Hristos (o poveste de iubire)

Cum s-au întâlnit ... nu-şi amintesc nici ei. Oricum se cunoşteau demult. Se gândeau de mici unul la celălalt.
 Înainte de a se întâlni ei în mod real, se întâlneau inimile lor la rugăciune, înaintea lui Hristos. Aşa că întâlnirea a fost de fapt o recunoaştere. Ei erau sfioşi, dar Îngerii lor se îmbrăţişau, bucurându-se de iubirea care avea să se nască.

Îşi deschideau sufletul în fiecare zi, tot mai mult, unul către celălalt şi au văzut că împărtăşeau aceleaşi idei, visau aceleaşi visuri şi mai ales aveau aceeaşi mare iubire: Hristos. El le era Domn atotputernic, Prieten drag şi bun Sfătuitor. În fiecare seară, iubitul Îi povestea în taină lui Hristos despre frumuseţea iubitei lui, iar ea, cu inima strânsă de fericire Îl ruga pe Bunul să le dea iubire curată.
Şi iubirea lor lua uneori chip de porumbel şi zbura uşor străbătând înaltul cerului şi oprindu-se pe braţele Prietenului lor drag. Alteori, lua chip de floare şi se aducea în dar Preacuratei Măicuţe a lui Hristos, iar alteori, se înălţa ca o cântare duioasă înaintea Dumnezeului tuturor.
De multe ori ea îşi aducea aminte de naivitatea pe care o avea când era mică şi când, mâncând, obişnuia să-I lase loc la masă şi lui Hristos, ori seara, când mergea la culcare, avea mereu grijă să fie un colţ de pat liber, să aibă şi Domnul ei drag unde să se odihnească.
Acum, naivitatea asta dulce părea că îi cuprinde pe amândoi: pe banca din parc unde obişnuiau să se oprească, era mereu loc şi pentru Hristos.
De multe ori inima lui îi cânta iubitei şi inima ei îi răspundea. Hristos era Cel care îi învăţa să-şi cânte unul altuia. Ei îi cântau Lui, Domnului tuturor, cu toată inima, iar El primea cântările lor şi le împletea cu degetele Lui făcând din ele o singură cântare şi din inimile lor, o singură inimă. Şi aşa, cântarea lui era şi cântarea ei, rugăciunea lui era şi rugăciunea ei...
Şi se sărutau aceşti doi tineri,... se sărutau frumos, că Hristos era cu ei. Mergeau înaintea icoanei Lui şi sărutau amandoi odată palmele iubitului lor Domn. Iar El strângea în mâinile Lui sărutările lor şi făcea din ele una singură. Astfel, sărutul ei devenea al lui şi sărutul lui era al ei.
Iar Îngerii se bucurau ştiind că avea să urmeze o nuntă frumoasă la care Hristos Domnul şi Măicuţa Lui vor fi invitaţi de seamă. Şi surâdeau Îngerii ştiind că în scurt timp cei doi nu vor mai fi două trupuri cu două inimi ci un singur trup şi o singură inimă ...


Zboară, Îngerul meu, peste lume şi vezi de mai visează cineva acelaşi vis ca mine!

Sursa-Ortodoxiatinerilor.ro

Duminica a IV-a din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul) Marcu 9, 17-32

"În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ, face spume la gură, scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi, văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, iar copilul, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe."