LUMINA FAPTELOR BUNE

Blog ortodox spre zidire sufleteasca

Diavolul "m-a îndemnat"...sau doar eu am cedat


De multe ori printre cei din lumea ortodoxă auzim acest veşnic – ispita. Ispite acasă, ispite la lucru, sau cum se spune acum în oficiu, ispite chiar şi în altar. Ai uitat ceainicul pe aragaz – o ispită, am adormit şi am întârziat la lucru –ispită, nu am pus tămâia în cadelniţă — aceeaşi. Se formează impresia că pentru ortodocşi acest cuvânt a înlocuit toate cuvintele de ocară, iar pe de altă parte se poate de înlocuit prin acest înţeles toată răspunderea pentru propriile greşeli şi să o pui pe seama altcuiva, care e mai departe.
În primul caz merge vorba despre o simplă denaturare a sensului cuvântului. În al doilea, e mult mai interesant În realitate cuvântul ispită e folosit când s-a produs o eroare, când ceva nu merge bine, şi chiar atunci când ai fost mustrat pe drept de şef. Iată atunci şi de pracă şi cuvântul ţi-a venit care răspunde de toate şi pentru tot.


Nu demult am vizitat o organizaţie ortodoxă. Trebuie de menţionat, că despre faptul că voi veni anume în acea zi şi la ora stabilită se cunoştea de o săptămână. Aflând, că a venit persoana împuternicită după documentele cerute, membrii acestei organizaţii ai început a „alerga" încolo şi încoace prin oficiu tot repetând – „Ce ispită!". 

Cu greu am înţeles că haosul ce se petrecea era cauzat de faptul că documentele pregătite pentru mine cu trei zile în urmă pe biroul secretarei brusc au dispărut. Printr-un cuvânt într-o organizaţie ortodoxă s-a întâmplat fenomenul poltergheist. Peste câteva minute totuşi am aflat, că din cauza neatenţiei secretarei documentele mele au fost înmânate altei persoane, care deja era în drum spre Novosibirsk. Şi ce credeţi că mi-au spus: „să vedeţi ce ispită!"

Totuşi de ce au dispărut documentele, că au o secretară atât de neatentă sau că şi-a băgat coada cel viclean aşa şi nu am reuşit să aflu. Eu aş crede mai mult în prima variantă. În principiu cei din jur îmi acceptau părerea, dar înclinau mai mult către a doua. Desigur că cel viclean mereu e treaz şi gata să creieze stări, care l-ar îndemna pe om către păcat, şi asta nu se poate de uitat. Că ispitele există cu adevărat ne arată şi Scriptura (Matei 4:1–11) Dar oare cu ele nu se poate de luptat?

Tot la acestă relatare mi-am adus aminte şi cazul din Pateric. În timpul Postului Mare stareţul, trecănd pe lângă chiliile fraţilor, a văzut cum unul dintre ei îşi cocea un ou deasupra lumânării. Avva a cerut explicaţii călăgărului, la care acela a zis „iartă-mă părinte, diavolul m-a împins..." Brusc din colţul chiliei apare şi dracul şi zice :"Nu-l crede părinte, eu aici singur de la el învăţ" Această istorioară ne aduce la ideea de bază că omul are voinţă liberă şi cum nu l-ar forţa diavolul, vinovat tot omul rămâne. În orice situaţie, chiar şi în cea mai stupidă şi prostească – omul are posibilitatea de a alege. În afară de aceasta după cuvântul Apostolului Pavel Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Corinteni 10:13).

Deaceea cât de mult nu am vrea să arătăm în ochii Domnului şi al apropelui jertfă a afacerilor demonilor, răspunderea mereu o vom purta noi. Anume noi trebuie să hotărâm cum să ne comportăm într-o situaţie sau alta, şi ce decizie să luăm. Am să mă repet încă o dată că duşmanul nostru e foarte vigilent, dar cât de efective vor fi străduinţele sale depinde doar de noi. Forţele rele acţionează mereu; au acţionat ele şi pe timpul Mântuitorului. Printre altele în Evanghelie întâlnim indicaţii directe cum să ne luptăm cu ispitele, sau mai degrabă cum să le prevenim. Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită îi îndeamnă Domnul pe ucenicii săi în grădina Ghetsimani (Мarcu 14:38).

Desigur să priveghezi şi să te rogi mereu e foarte greu, şi nici Apostolii nu au rezistat şi au adormit. Dar dacă am avea în faţă cuvintele Mântuitorului ca un model, la care trebuie să tindem, atunci ne-ar deveni clar că de început trebuie cu puţinul, cu educarea la aşa calităţi, ca concentrarea, atenţia, asiduitatea şi atunci nu vom mai căuta vinovatul.

Cât de straniu nu ar părea, ca motiv să se aducă aminte că cel viclean acţionează în lume, în ziua de azi se folosesc pentru a acoperi lipsa profesionalismului sau a calificării necesare. Cu puţin timp în urmă am aflat că există „demonul stranei". Până atunci nu auzisem de aşa ceva şi credeam că e ceva marginal şi între cântăreţii stanei nu prea răspândit.

 Dar părerea mea a fost schimbată de una din cântăreţele stranei, care a menţionat că la slujbă s-a cântat cam slab şi că în toate este vinovat anume acest „demon de strană", care mereu îi îndemna pe cei din strană ba să râdă, ba să se certe unul cu altul. La presupunerea că poate cei de la strană ar trebui să se comporte mai reţinut, să nu vorbească şi râdă, interlocuitoarea mi-a răspuns, că este total de acord, numai că să vorbească şi să râdă îi face pe cântăreţi anume demonul. Ca rezultat s-a primit exact ca în Scriptură sarpele m-a ispitit si eu am mancat (Facerea 3:13).
După această discuţie am înţeles că există o învăţătură după care reiese că acest „demon de strană" nu este unicul de acest gen. Probabil că există unul „de altar", care mereu îi îndeamnă la somn pe paraclisieri, „demonul" de la trapeză şi mulţi, mulţi alţii. Am hotărât să-mi verific presupunirile prin metode experementale. Cazul convenabil a apărut fără ca să-l caut prea mult. Dimineaţa am venit la slujbă. S-au citit ceasurile, s-a început Liturghia Brusc după exclamaţia „Sfintele Sfintelor" ca un fulger a trecut pe lângă mine paraclisierul către măsuţa unde femeile pregăteau cele necesare pentru cei care se vor împărtăşi. „Vă rog, daţi-mi apă fiebinte, — a şoptit paraclisierul, —of, ce ispită". „ Clar, – m-am gândit eu, – a uitat să încălzească apa – diavolul l-a încurcat..."

După Liturghie am trecut prin bucătărie unde am auzit discuţia a două bucătărese. „Cât de mult mă ispiteşti, cred că îţi stă un drac pe umăr şi îţi şopteşte, dar tu îl asculţi". A om care vede draci, bucătăreasa nu prea semăna, deeaceea şi aici cred că şi-a găsit lămurirea vreun demon special, existent doar în acest domeniu. De fapt să afli despre existenţa acestor demoni specializaţi nu e greu deloc, sunt peste tot unde se aude "of, ispita asta".

Dar dacă să vorbim serios, ispita – e o încercare, dar care prevede mereu o alegere: sau omul i se supune sau i se opune. De aceea plângerile pe cel viclean – nu sunt altceva decât dorinţa de a da vina pe el pentru propriile greşeli. Nedorinţa de a mărturisi lipsa  profesionalismului, şi nu în ultimul rând propria păcătoşenie şi nedorinţa de a lupta cu ea. Aceast mod de gândire îl condamnă cu fermitate Apostolul Iacov: Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. (Iacov 1:13–14). 

Dar cel mai ciudat că se plâng pe intervenţia diavolului cel mai des anume la biserică. Să zicem pe şoselele Moscovei, unde se poate auzi orice, nu prea se pomeneşte numelele diavolului. Iată să zicem un şofer se grăbeşte şi încalcă grav regulile existente, păi el nicicând nu-i va lămuri inspectorului de poliţie că "diavolul l-a îndemnat". Dar iată în Casa Domnului ne închipuim nu ştiu de ce că aceşti demoni s-au adunat în număr extraordinar de mare şi ne ispitesc mereu. 

 Desigur că aţi putea să-mi spuneţi că iată undeva la N. Gogol în „Vii" biserica e un loc unde bântuie demonii. Doar că acolo foarte direct era indecat că biserica era părăsită, că în ea nu se slujea, dar noi vorbim de biserici care Slava Domnului funcţionează. Trebuie de menţionat că aceste închipuiri sunt susţinute de superstiţii, care au rădăcini în păgânism şi care devin normă de viaţă. Cea mai grea boală, pe care ca deobicei nu o observăm, este animismul – credinţa, că lumea înconjurătoare este plină de spirite şi de regulă rele. Unde nu ai privi – pretutindeni sunt ele.

 Frica, care deloc nu contribuie la mânturea sufletului, dar din contra îl dă pe mâna demonilor, traumează psihicul omului . Şi se primeşete că frică avem nu de ceea ce ar trebui – de Judecata de Apoi, ultima judecată, după care nu vom putea schimba nimic, dar de ceea ce putem birui cu arma de neînvins – Crucea Mântuitorului Cu alte cuvinte de demoni ne temem, şi uităm de
esenţă...Să revenim şi la Scriptură.

Mântuitorul nu o singură dată şi-a arătat puterea asupra demonilor, i-a izgonit şi supus. (Мarcu 1:27; 9:25; Luca 8:29–32). Mai mult de atât el le-a spus ucenicilor Săi, că cei care vor crede în El vor putea izgoni demonii : În numele Meu, demoni vor izgoni (Мarcu 16:17). În curând păgânii îi vor numi pe cei care vor deveni ucenicii lui Hristos – creştini. Şi aceea vor primi această denumire şi vor muri în numele ei, refuzând să aducă jertfe şi să se închine idolilor, care de fapt sunt aceeaşi demoni. Da, noi suntem ai lui Hristos! — mărturiseau ei , suportând orice ispite şi suferinţe, înţelegând că numele Domnului alungă orice încercări diavoleşti. 

Şi cu adevărat ce pot face forţele răului, dacă Hristos a surpat moartea cu puterea Sa. (Evrei 2:14)? Dar noi la orice moment convenabil mărturisim că demonii sunt mai inteligenţi şi puternici ca noi, uitând despre demnitatea noastră creştină: Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, Voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi. (1 Petru 2:9–10).

Între timp, Tradiţia Bisericii ne relatează cazuri, care ar putea să ne facă să gândim mult mai constructiv. Antoniţii relatează despre  călugărul, care l-a descopit pe diavol la sine în chelie. De la început a pus de asupra diavolului crucea sa, şi acela nerezistând a început a-i cere milă şi eliberare. Iar călugărul i-a propus să obţie libertatea în schimbul cântării Imnului Heruvimic Necuratul s-a împotrivit mult, dar călugărul rămânea neinduplicat, îi dâdu şi indicaţie cum să interpreteze. 

După mai multe nereuşite totuşi diavolul a început a repeta cuvintele , şi câte puţin a început să se înălbească, iar apoi s-a transformat în înger şi s-a ridicat la cer. Se mai relatează despre o călugăriţă, care spunea aşa : "Eu, atunci când diavolul mă ispiteşte, îi spun : ce e cu năzbâtiile astea, chiar acum să stai cu mine alături în genunchi şi să-I ceri Domnului iertare pentru faptele tale!".

Dar la noi se primeşte o istorie pe de o parte hazlie, iar pe de alta destul de tristă. Desigur că situaţia, când omul mereu pentru toate greşelile şi păcatele sale dă vina pe demoni, nimic în afară de zâmbet nu poate aduce. Dar frica de demoni şi cu atât mai mult tendinţa de a da toată vina pentru propriile acţiuni pe altcineva e destul de periculoasă.

 Întradevăr, dacă în toate e vinovată ispita, omul foarte uşor ajunge la starea când e mulţumit de propria viaţă şi convins de nevinovăţia sa. Cu regret demonii rar apar din colţul chiliei ca să ne indice că de fapt noi suntem vinovatul, la lipsa dorinţei de a lucra asupra propriului sine şi chiar a lenei. Ei chiar benefeciază de la acestă stare a noastră. Dar apare întrebarea la Judecata de Apoi cât de veritabilă va părea istoria cu „demonul stranei"?

articole ortodoxia-md

Pentru o faptă bună nu este necesar un motiv sau un timp anume


V-aţi întrebat vreodată cât aţi putea dărui aproapelui din timpul propriu, din suflet sau din puţnii banuţi pe care îi aveţi? Aţi meditat vreodată câţi oameni aţi putea face macar puţin mai fericiti dacă le-aţi putea aduce zâmbetul pe faţă, dar poate şi o lacrimă de bucurie printr-un cuvânt, un mesaj spus atunci, când sufletul lor se simţea singur în suferinţă şi durere, şi numai Dumnezeu şi îngerii îl vegheau?

Aţi încercat să priviţi prin casă şi să vede-ţi câte lucruri aveţi şi câte vă sunt cu adevărat de folosinţă şi dorite încă ?

V-a trecut prin minte gândul că, cu ce vă prisoseşte, aţi putea face un om sau poate chiar mai mulţi să simtă că s-a întâmplat şi-n viaţa lor o "minune" şi a adus şi pentru ei "pantofi de măsura necesară" sau orice, ce pentru noi e un lucru de nimic, iar pentru cineva sunt lacrimile lor de bucurie şi recunostinţă?

Aţi încercat să simţiţi vreodată ce ascunde un om dincolo de cuvintele, de privirea lui?

Aţi incercat să vedeţi dacă puteţi simţi toate astea?

Aţi încercat să meditaţi că există oameni ce uită de trecerea timpului, doar pentru a putea bucura alţi oameni bolnavi, cu diverse probleme, şi că aţi putea oricând să fiţi printre acei oameni?

Ar fi minunat dacă cât mai mulţi dintre noi ar răspunde afirmativ. Căci de multe ori spunem că de fapt nu avem cu ce să ne ajutăm aroapele, nu prea avem nici din celea şi nici din altele. Dar oare nu avem pentru cel de lângă noi o vorbă bună sau o hainuţă. Iar uneori chiar şi un bănuţ poate ajuta într-un fel sau altul.

Şi nu e necesar să aşteptăm un anumit motiv pentru a o face, potrivită este fiecare zi, care poate aduce un pic de sărbătoare şi un mic zâmbet cu o lacrimă de bucurie, pe faţa aproapelui nostru.

Şi cel mai important pentru toţi şi uşor de împlinit este vorba bună. Ştiţi vorba aceea: „Vorba dulce mult aduce". E extraordinar când găsim şi putem oferi o vorbă bună, un balsam pentru un suflet, în anumite clipe grele ale vieţii.
Să nu fim indeferenţi de durerea aproapelui, căci nu poate exista pentru noi, acel "nu ne pasă" de care este plină lumea de azi. Pentru un creştin nu poate exista indeferenţă faţă de durerea aproapelui. Durerea celui de alături ar trebui să fie şi a noastră. 

S-a întâmplat odată să fiu tristă şi îndurerată. Pierdusem o persoană dragă din viaţa mea şi îmi era greu să accept şi modul cum plecase şi chiar faptul că s-a stins din viaţă. În una din zile venisem la mormântul său şi încercam în sfârşit să-mi fac ordine în gânduri. Nu ştiu exact, probabil îmi curgeau lacrimi şiroaie pe faţă, căci brusc am simţi că cineva s-a apropiat şi mă priveşte. Era o tânără femeie, cu un val negru pe cap. Toată înfăţişarea ei vorbea despre o proprie durere şi pierdere. Dar nu a zis nimic despre ea. 

M-a întrebat cum mă simt eu, cine este pentru mine omul pe care-l deplâng, nu ca să se plângă de amarul ei. M-a uimit, bucurat (deşi nu erau cele mai potrivite împrejurări pentru o bucurie), mi-a adus lacrimi de mulţumire Bunului Dumnezeu că m-ai există asemenea oameni pe pământ.

Din acea clipă nu a mai contat pentru mine timpul meu, am raspuns, am mulţumit pentru întrebare, am întrebat-o de persoana pentru care era acolo, era vorba de soţul ei, ce a plecat la Domnul de curând în floarea vârstei. Probabil că nu s-a stins durerea din inimile noastre, dar am simţit ce înseamnă că nu mai eşti singur. Că cineva vrea să te susţie şi aline în suferinţă.

Desigur că mereu există Dumnezeu, care ne alină orice durere şi suferinţă, doar oare şi fiecare dintre noi nu ar trebui să contribuie măcar cu puţin, pentru sprijinul cuiva.

Asta este rostul unei „vorbe bune", puterea de a găsi în noi o vorbă pentru cel de lângă noi, ca să-i aline sufletul, puterea de a-i împărţi durerea, chiar de l-am întâlnit pentru prima şi ultima dată în calea vieţii.


Căci pentru noi cu adevărat contează...sau cel puţin ar trebui....
sursa-ortodoxia-md

M-a părăsit! (Eşecul în dragoste)


Offff, cât de amară este suferinţa in dragoste!... mai amară decât fierea, şi cât de amar este eşecul în iubire...mai amar decât pelinul! Numai cei care au trecut prin asta cunosc gustul acestei dezamăgiri cumplite. Inima în două se rupe şi sufletul tremură din toate incheieturile atunci când dragostea îi este rănită. Şi din păcate din ce în ce mai multe suflete poartă aceste răni, de parcă iţi vine să şi spui că "Dragostea-i un război nedrept"

Milioane de inimi zac invalide, adânc rănite şi neputinciose pe întreg pământul, şi mai rău de-atât că cele mai multe bat în pieptul tinerilor de astăzi.
Iar dacă nu ar fi de-ajuns toate acestea, diavolul, ucigaş de oameni, atât aşteaptă ca să robească cu deznădejdea şi disperarea inima cazută la pământ, pentru a arunca-o în focul cel veşnic prin poarta sinuciderii fizice şi sufleteşti.  Da!  există şi sinucidere sufletească.

Întotdeauna când eşti rănit în dragoste ai tendinţa să-ţi pierzi încrederea în oameni, şi de durere cei mai mulţi fac greşeala de a-şi pune lacăt pe inimă, fără să se mai gândească la Hristos. Ani de zile din viaţă, mulţi işi poartă sufletul în spate ca un cadavru, fără a mai fi în stare să zâmbească,  să se dăruiască şi... să iubească. Aceasta este sinuciderea spirituală, când stai ca o frunză purtată în vânt, căutând afecţiunea doar pentru a evita singurătatea şi plictiseala. Păcat, pentru că dacă nu ar fi fost Hristos atunci chiar ar avea sens să te întrebi de ce să iubeşti, dar pentru că Hristos a biruit suferinţa pe cruce, lucrurile stau cu totul altfel.

După multe "De ce tocmai eu?" spuse fără răspuns, se întâmplă ca inima să se smerească şi în sfârşit să se roage sincer Domnului. Atunci apare şi raspunsul la cauza tuturor suferinţelor tale: "Pentru că ai încercat să iubeşti în afara lui Hristos". Dumnezeu este însăşi iubirea, şi pentru că mulţi dintre noi am vrut să iubim pătimaş, în afara poruncilor lui Dumnezeu...suferim. Suferim pentru că fiind făcuţi din iubire şi pentru iubire, totuşi trădăm iubirea. Suferim pentru că nu am vrut să ştim cum să iubim.
Lăsând deoparte particularităţile fiecărei poveşti de dragoste, aproape toate au câteva lucruri comune ce duc la suferinţă şi eşec:

În centrul relaţiei cu cel pe care îl iubim nu se află Dumnezeu, sau se află doar la modul teoretic. Iubirea fără Dumnezeu este trecatoare, defapt este nevrednică să poarte numele de iubire, intrucât iubirea are întotdeauna perspectiva veşniciei, şi a mântuirii. Fie şi dacă numai unul din cei doi nu-l primeste pe Dumnezeu atunci totul nu este decât o povară. Pentru ca o iubire să dăinuiasca trebuie să urmăm modelul Sfintei Treimi, adică eu, Dumnezeu şi persoana pe care o iubesc. Pe scurt "adezivul" dintre două jumătăţi este Dumnezeu. Tot ce este în afara Lui piere.
Se întâmplă să îl iubim pe cel după care suferim mai mult decât pe Dumnezeu."Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Aceasta este ordinea şi nu invers. Încercând să facem altfel ajungem iar să suferim.

De cele mai multe ori îl iubim pe cel după care suferim într-un mod pătimaş, trăind în curvie şi (sau) preacurvie. Dragostea trupească înainte de căsătorie nu are niciodată binecuvântarea lui Dumnezeu. Mulţi tineri trăiesc astăzi în concubinaj, refuzând responsabilitaţile vieţii de familie şi încearcă să "fure" doar plăcerile, dar pentu asta mai devreme sau mai tarziu regretă amarnic.
O altă cauză ce duce la despărţiri sau divorţuri sunt avorturile. Aceste blestemate crime, crima propriilor copii, care sunt rodul dragostei fie ea şi pătimaşă, se întorc împotriva noastră, pentru că atunci când iţi ucizi propriul copil dai în temelia dragostei.

Dar primul pas greşit pe care îl facem este că nu ne rugăm la Dumnezeu să ne scoată în cale jumatatea. Oooo! cât de important este să ne rugăm Domnului ca să ne rânduiască viitorul soţ (viitoarea soţie)! Dumnezeu este Stăpânul inimilor şi El singur ştie cel mai bine care ne este jumătatea. Trebuie doar să ne smerim şi să cerem. Mulţi dintre noi, cei tineri, nu suntem conştieţi de acest lucru...atât de simplu.
Circulă o vorbă că timpul vindecă rănile dar nu este adevărat. Mulţi tineri rămân cu sechele şi pornesc la drum nevindecaţi, făcându-şi şi mai mult rău, inclusiv persoanei pe care vor să o iubească.
Inima nu o vindecă decât Dumnezeu, şi o vindecă desăvârşit, numai să vrem. Aşadar, pentu a putea porni pe drumul căsătoriei, trebuie să cerem vindecare de la Domnul, pentru că bolnavi şi şchiopătând cu inima nu ajungem departe, iar la prima încercare mai grea ne prăbuşim.

Pentru toţi cei care au suferit şi suferă din dragoste, arătând stăruitor către Hristos, aş scrijeli pe largul cerului  "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre".
"Doamne Iisuse Hristoase,  nădejdea, iubirea şi iertarea noastră, revenindu-mi în fire ca fiul risipitor, strig din stăfundul  inimii mele şi din toata puterea mea: Nu mă lăsa Doamne, nu mă lăsa! Vindecă-mi durerea cea grea a sufletului şi amarul inimii căci zac neputincios la pământ şi n-am putere să mă mai ridic. Tu singur eşti doctorul inimilor şi sufletelor noastre şi doar la Tine găsesc vindecare pentru rana cea rea a iubirii nedrepte. Inima flămândă de iubire am hranit-o cu păcat şi cenuşa iluziilor, incât zac acum în lacrimi multe şi întristare grea. Dar nu-mi pierd nădejdea şi strig "Zideşte-mă din nou Doamne, zidirea ta căzută".  Imi cer iertare Doamne că, în nebunia mea, am încercat să iubesc in afara Ta şi-ţi multumesc pentru amarul pe care l-am gustat, căci m-a facut să mă întorc la Tine iar acum te rog stăruitor: Invaţă-mă Doamne să iubesc cu iubirea Ta şi, cu lacrimi de pocăinţă spălându-mi inima, să primesc dragostea. Amin."

sursa- ortodoxiatinerilor

Cum să iei un examen


Ceea ce o sa va spun am povestit si unor studenti din tara in care ma aflu, incat dupa ce am terminat vroiau sa afle ce e rugaciunea si cum functioneaza ea. Aceasta deorece multi nu merg la biserica sau si mai rau, nu sunt nici botezati.
Intr-una din sesiunile unui semestru am hotarat sa aplic alta varianta in felul de a merge la urmatorul examen. Fiind puternic influentat de vietile parintilor din pustia Egiptului si de scrierile parintelui Savatie, la primul examen care a urmat, in acea dimineata, l-am luat pe un coleg de clasa, bun prieten cu care faceam rugacinea de seara, sa mergem la biserica ca sa ne rugam un pic.

Am aprins cateva lumanari: una pentru noi, una pentru toti cei din clasa si alta pentru profesorul care ne predase materia si ne asista la examen. Alexandru mi-a spus ca nu are rost sa aprindem pentru profesor deoarece nu e asa bun la suflet. I-am replicat ca tocmai acesta e scopul, sa fie mai bun, sa-i lumineze Dumnezeu mintea si sa ne dea ceva usor ca sa nu plecam intristati. Si pentru ca noi nu putem sa-l facem mai bun stim ca Dumnezeu lucreaza prin rugaciunile altora, de aceea il rugam pe El sa picure putina dragoste in inima lui, macar acum in al 11-lea ceas.

Tot Alexandru m-a intrebat de ce sa aprindem pentru cei din clasa. I-am raspuns ca este egoist sa se bucure doar cativa si ar fi bine ca bucuria sa fie deplina.
La examen profesorul s-a comportat cum era el de obicei si a dat un subiect foarte greu. Dupa cele 3 ore de test numai eu si Alexandru mai eram in clasa. S-a uitat pe foile noastre in fuga si a declarat ca doar eu si el luasem examenul.

M-am intristat deoarece fusesem sinceri in rugaciune si nu stiam de ce Dumnezeu nu a vrut sa-i deschida putin inima catre dragoste. Desigur ca cei din clasa mi-au reprosat si ei ca Dumnezeu nu asculta prea multe rugaciuni, deoarece ne observasera pe mine si Alex dimineata la biserica si au aflat de ce eram.

La 2 ore de la terminarea examenului am primit un telefon de la un coleg de clasa. Vorbea atat de repede si era galagie in jurul lui incat nu am inteles ce a spus. I-am spus sa vorbeasca mai rar si sa iasa afara de unde este pentru ca nu inteleg. A iesit afara si mi-a declarat ca Dumnezeu a ascultat rugaciunile noastre, fiindca dupa ce am plecat profesorul i-a chemat in clasa si le-a mai dat o sansa. Au avut un nou subiect de facut, dar intr-o singura ora. A fost mult mai usor si normal ca au luat toti, iar cand ma sunase pe mine erau cu profesorul si sarbatoreau.

Sincer, mi-au dat lacrimile deoarece si Dumnezeu a vrut ca bucuria sa fie deplina si a picurat putina dragoste in inima profesorului.

Va imaginati ca dupa acest examen am aplicat aceasta regula si la celelalte examene si nu pot sa nu recunosc ca in cazul tuturor testelor ce au urmat s-au intamplat minuni, petru ca altfel nu le pot numi. Aceasta nu inseamna ca nu invatam, ci invatam dar ceream ajutorul Lui sa binecuvinteze lucrarea noastra.
Iertati-ma si va rugati si pentru mine.

sursa- ortodoxiatinerilor
(Sorin)