Duminica a 7-a dupa Rusalii ( Ev. Matei 9, 27-35; 9, 1 )

Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

VIATA SF.MUCENITE CHIRIACHI

În zilele împaratului Diocletian, în anul 282, era un creştin anume Dorotei împreuna cu sotia sa, Evsevia. Aceştia, fiindca erau fără copii, se rugau lui Dumnezeu ca să le dea rod şi fiu, făgăduind să dăruiască iaraşi Lui pe copilul ce se va naşte lor. Deci a ascultat Dumnezeu rugaciunea lor, şi li s-a născut un prunc de parte femeiasca în ziua Duminicii, pentru care lucru şi pe pruncă au numit-o Chiriachi, care înseamnă ziua Domnului (Duminica). Si au hrănit-o cu învăţătura şi cuvântul Domnului, după cum învaţă Apostolul Pavel, şi au păzit-o fecioară, fiindca făgăduiseră a o afierosi lui Dumnezeu.


Iar când pagânul Diocletian a ridicat prigoană asupra creştinilor, atunci au fost pârâti părinţii sfintei împreuna cu dânsa la tiran, cum că sunt creştini. Acesta cercetând pe parintii sfintei i-a batut şi i-a trimis la ducele Iust, ce se afla în părţile Meletinei, în Armenia cea mica. Iar pe Chiriachi a trimis-o la cezarul Maximian, care se afla în Nicomidia. Maximian, cercetând pe mucenita şi aflând-o statornică în credinta lui Hristos, a poruncit de au batut-o mult. Şi de vreme ce sfânta se ruga, pentru aceasta tiranul se mânia asupra ostasilor celor ce chinuiau pe mucenita. Atunci a zis sfânta catre Maximian: "Nu te înşela, Maximiane, căci niciodata nu mă vei birui, căci harul lui Dumnezeu îmi este în ajutor". Atunci Maximian a trimis pe sfânta la Ilarion, stapânitorul Bitiniei.


Ilarion, cercetând pe muceniţă, a dus-o în capiştea idolilor. Acolo rugându-se sfânta, s-a facut cutremur mare încât s-au zdrobit idolii şi s-au facut ca nişte praf; după aceasta a urmat şi o furtuna şi vântul a împraştiat în vazduh praful idolilor, şi un fulger a ars faţa stapânitorului Ilarion, care cazând din scaun a murit.


Venind alt stapânitor în locul lui şi fiind înştiinţat de acestea, a hotarât ca sfânta să fie supusă la felurite chinuri. Dar sfânta a rămas nevătămată. Atunci a şezut stăpânitorul la judecata şi a dat asupra sfintei hotarârea să fie ucisă afară din cetate prin tăierea capului. Atunci sfânta a cerut vreme ca să se roage; şi după ce s-a rugat mult, a învatat pe creştinii care îi urmaseră ei; apoi culcându-se pe pamânt, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, şi mergând ostaşii aproape de dânsa, vrând ca sş-i taie capul, şi văzând-o moartă s-au spăimântat. Şi s-a auzit glas dumnezeiesc către dânşii: "Mergeţi, fraţilor, şi propovăduiţi măririle lui Dumnezeu". Iar ostaşii întorcându-se au slăvit pe Dumnezeu.


În anul 1787, episcopul lacob Stamate (1782-1792), devenit pe urmă Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, agoniseşte pentru sfânta episcopie a Huşilor, o parte mai mare din moaştele Sfintei Muceniţe Chiriachi, pe care le răscumpărase de la un arhimandrit, din Sfântul munte al Athonului. 0 parte din sfintele sale moaşte se află depuse în Catedrala episcopala "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi, ctitorita de Binecredinciosul Voievod §tefan cel Mare şi Sfânt, în anul 1495.


Fie ca rugăciunile Sfintei Muceniţe Chiriachi, sa fie bine primite de către Cel Atotputernic, şi să aducă mângâiere, vindecare de tot felul de boli şi îmbărbătare, în sufletele îndurerate, ale tuturor celor care se roagă ei cu credinţă.

VINDECAREA SLABANOGULUI DIN CAPERNAUM ( Matei 9, 1-8 )

Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.

DE CE SE URASC OAMENII ?

De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.

De ce se chinuesc oamenii unii pe altii ? N'au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de altii.

E multă frumusete în lume dar oamenii orbi nu o văd.

Inclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.
Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.
Viata ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.
De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ?
De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ?
Locul tău, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni ; îl primesti odată cu viata.

STEFAN CEL MARE SI SFANT -OCROTITORUL MOLDOVEI

Marele şi distinsul Voievod al neamului, pe care cronicile ni-l înfăţişează ca pe un bărbat nu prea înalt, cu faţa ovală, plină, cu fruntea boltită, senină, cu ochii pătrunzători, de un albastru de Voroneţ cu parul inelat lăsat pe spate, era, după cum aflăm din scrisul lui Grigore Ureche "... om întreg la fire, neleneş şi lucrul său îl ştia a-l acoperi şi unde nu gândeai acolo îl aflai. La lucru de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi se vâra, ca văzându-l ai săi să nu îndepărteze, şi pentru aceia rar război de nu biruia şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, ci ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor".

Ştefan cel Mare era fiul lui Bogdan al II-lea şi nepotul unui alt mare şi luminat voievod al neamului, zis Alexandru cel Bun şi Drept. A domnit între anii 1457-1504.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit "Athleta Christi" (atletul lui Christos) iar poporul l-a cântat în balade: Ştefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.

Ştefan cel Mare  care se bucura de dragostea şi sprijinul celor mulţi. Domnia sa a echipat o oaste puternică, bine pregătita, înălţând numeroase fortificaţii de apărare la hotarele Moldovei; aşezându-le în punctele strategice de năvălire a hoardelor străine, care se abăteau ca puhoiul nestăvilit asupra acelor pământuri. Ca un vrednic şi iscusit comandant de armată, s-a războit cu pricepere, lovind pe neaşteptate în duşmanii cumpliţi ai ţării.

La vremea când pe câmpul de la Direptate Moldova l-a ales domn, Ştefan Vodă avea cam douăzeci de ani. Dar cu toată tinereţea domnitorul s-a arătat vrednic de fapte şi acţiuni ce au consolidat puterea Ţării Moldovei, ameninţată de mulţi duşmani hrăpăreţi dinafara hotarelor ei.

Dar anii, viaţa zbuciumată petrecută în războaie şi fapte întru binele Moldovei, şi rana de la picior pricinuită în luptă i-au slăbit puterile. La 2 iulie 1504, în a patra ora a zilei după 47 de ani şi 3 luni de domnie Ştefan cel Mare şi Sfânt avea să se sfârşească din viaţă, păşind în nemurire şi lăsându-ne drept moştenire porunca ce dăinuie de ani şi ani prin Ţara Moldovei.

In anul 1992 - Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat, in sedinta din 20.06.1992, canonizarea ca sfinti a voievodului Constantin Brancoveanu si a copiilor lui , precum si a “binecredinciosului voievod Stefan cel Mare si Sfant ”, praznuit la 2 iulie.

Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care ne-a fost baci până la adânci bătrâneţe... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a noastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri în veacul vecilor!..."