Pilda Soimului si a Ciorii!…pilde

Un pustnic văzu odată într-o pădure un șoim.

Pasărea ducea spre cuibul său o bucată de carne: sfâșie carnea în multe bucățele și începu să hrănească cu ea un pui de cioară rănit.

Pustincul se minună de faptul că un șoim hrănea un pui de cioară și se gândi:

,,Dumnezeu mi-a dat un semn. El nu uită nici măcar un pui de cioară rănit. Dumnezeu a făcut ca acel șoim înspăimântător să hrănească o pasăre lipsită de ocrotire dintr-o altă specie.

Înțeleg de aici cum Dumnezeu dă tuturor ființelor cele de care au trebuință; și noi ne preocupăm într-atât de noi înșine…

De acum încolo voi înceta să mai am grijă de mine!

Dumnezeu m-a făcut să pricep ce am de făcut.

Nu am să-mi mai caut de mâncare !

Dumnezeu nu lasă în părăsire pe nici una dintre creaturile sale : nu mă va abandona nici pe mine.”

Zis și făcut: se aseză acolo în pădure și nu se mai clinti din loc: se ruga și iar se ruga; nu făcea nimic altceva. Rămase astfel timp de trei zile și tei nopți, fără a bea vreun strop de apă sau să ia vreo îmbucătură de mâncare. După aceste zile, pustnicul era atât de slăbit încât nu mai era în stare nici să ridice mâna. Cum era așa lipit de putere, adormi.

 Și iată că în vis i se arată un înger. Îngerul îl privi cu tristețe și grăi:


,,Este adevărat că semnul era pentru tine. Dar tu trebuia să înveți a urma pilda șoimului nu pe cea a ciorii!”

Sursa
Cristian Stavriu blogspot

Cum ne putem păstra liniştea sufletească? ( Sfaturile avvei Nil Ascetul )

Mulţi oameni îşi doresc să aibă linişte şi pace în suflet, dar puţini sunt cei care reuşesc acest lucru. Motivele eşecului în această privinţă rezidă, de regulă, doar în ataşamentul pătimaş faţă de lucruri.

Averea, slava de la oameni, desfrânarea sau orgoliul ne împiedică să fim liniştiţi. Deşi Cuvântul ascetic scris de Sfântul Nil se adresează preponderent monahilor, pasajele despre liniştire ne pot fi de folos şi nouă, celor ce trăim în lumea tot mai plină de tulburare de astăzi.


Liniştirea şterge amintirea greşelilor


De regulă, înţelegem prin liniştire, efectul produs de un concediu reconfortant sau o după-amiază petrecută într-un parc relativ liber. Desigur, nu negăm că acest efect poate semăna în inimile noastre iluzia unei păci nesfârşite sau a unei liniştiri absolute. Cu toate acestea, a doua zi, la serviciu, ne dăm seama că am fost robii unei înşelări.
Pacea şi liniştea noastră s-au risipit mai repede decât fumul în văzduh. Înainte de a trece la textele savuroase ale Sfântul Nil Ascetul trebuie să stabilim un criteriu de bază al existenţei liniştii în propriile inimi: durata îndelungată a acesteia.
Dacă liniştea noastră durează până la prima coadă la care trebuie să stăm sau până la primul cuvânt aspru care ni se adresează de o altă persoană, înseamnă că ne amăgim inutil. Suntem departe de linişte şi stăm în imperiul tulburării şi a patimilor.
De aceea, Sfântul Nil afirmă despre începători: "Trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit de curând din tulburări, să se îndeletnicească cu liniştirea şi să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furişarea celor noi şi toată sârguinţa să le fie spre a şterge vechile închipuiri" (Sfântul Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, în: "Filocalia", vol. I, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 184).
 Acest pasaj pare la prima vedere de neutilizat în viaţa zbuciumată din lume. Cu toate acestea, vom observa că această primă impresie nu este şi cea corectă. Astfel, depinde doar de noi dacă acceptăm sau nu tulburarea din jur.
 Zgomotul exterior sau conflictele nu au cum să ne fure pacea decât dacă noi înşine dăm curs patimilor care ne stăpânesc.
 Dacă o persoană mă jigneşte, depinde doar de mine dacă aleg să răspund la fel sau nu. Nimeni nu îmi poate fura libertatea de a nu jigni. Cu o singură excepţie: patima mâniei.
 Liniştea ne este oferită de propria smerenie şi de dorinţa de a nu fi cârtitori sau bârfitori. Cine nu cârteşte nu se supără din lucruri inutile sau care nu îl privesc.
De asemenea, cine nu bârfeşte nu îşi atrage greşeala pe care o observă la altă persoană. Acestea sunt rănile produse cugetării prin simţuri. Când vedem sau auzim sau vorbim despre un lucru rău, ne rănim interior. Aceste răni ne risipesc liniştea şi ne îndeamnă să ne căutăm dreptatea proprie.
Noi, însă, trebuie să ne lepădăm de patimi şi să încercăm să apărăm cetatea liniştii aflată în inima noastră. De aceea, Sfântul Nil ne oferă o nouă treaptă: după lepădarea patimilor şi păcatelor, să ne silim să alungăm inclusiv amintirea păcatelor vechi. Astfel, mintea, eliberată de închipuiri şi amintiri păcătoase, poate într-adevăr să găsească pace. În concluzie, există două etape care trebuie respectate pentru a dobândi liniştea interioară. Prima constă în lepădarea propriilor patimi şi păcate, iar a doua, în ştergerea amintirii lor.


Chinul amintirii păcătoase


Pentru cel care a osândit păcatul şi nu mai doreşte să îl facă, amintirea devine un chin necruţător. Cu toate că ne străduim să ne păstrăm curăţia duhovnicească, amintirea greşelilor ne împunge cu acul ei otrăvit. Sfântul Nil Ascetul ne oferă câteva remedii în acest sens: "Desigur, liniştirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci amintirea, luându-şi acum răgaz, mişcă toată necurăţia care zace în ei, ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru mulţimea lucrurilor care prisoseau.
Dar pe lângă osteneală, liniştirea are şi folos, izbăvind mintea cu vreme de tulburarea gândurilor necurate. Căci dacă vreau aceştia să-şi spele sufletul şi să-l curăţească de toate petele care îl necurăţesc sunt datori să se retragă din toate lucrurile prin care creşte întinăciunea şi să dea cugetării multă linişte; de asemenea să se ducă departe de toţi cei care îi întărâtă şi să fugă de împreuna petrecere cu cei mai apropiaţi ai lor, îmbrăţişând singurătatea, maica înţelepciunii.
Pentru că este uşor să cadă aceştia iarăşi în mrejile din care socotesc că au scăpat, când se grăbesc să petreacă în lucruri şi griji de tot felul. Şi nu e de nici un folos, celor ce s-au strămutat la virtute, să se bucure de aceleaşi lucruri, de care s-au despărţit, dispreţuindu-le" (Cuvânt ascetic, p. 184).
În primul rând, pentru a putea păstra curăţia sufletească avem nevoie să renunţăm la acele lucruri care ne măresc războiul duhovnicesc.

• Dacă ştim că suntem ispitiţi de mândrie, să încercăm să nu mai râvnim la posturi de conducere.
• Dacă ne ispiteşte lăcomia pântecelui, să renunţăm la mâncărurile care ne aţâţă foamea.
• Dacă ne ameninţă iubirea de argint, să facem milostenii şi să nu ne extindem afacerile peste măsură.

Însă nu doar lucrurile exterioare, ci şi anumite persoane ne pot fura starea de linişte.
De aceea, este bine să vorbim şi să păstrăm relaţii de prietenie cu cei care doresc să aibă aceleaşi virtuţi ca noi. Desigur, nu vom respinge acum pe toată lumea! Însă de unele persoane va trebuie să ne separăm, tocmai pentru a păstra rodul păcii noastre. Cei de care trebuie să ne ferim preponderent sunt bârfitorii, oamenii foarte mânioşi şi doritori de slavă deşartă. Nu trebuie să legăm relaţii de prietenie cu persoane care au aceste defecte majore. Asta nu ne împiedică să le ajutăm financiar sau sufleteşte atunci când au nevoie. Înseamnă doar să nu le încredinţăm propriile gânduri. Oamenii pătimaşi nu îi înţeleg niciodată pe cei liniştiţi. De asemenea, avem nevoie să lepădăm de la noi orice grijă lumească. Nu trebuie să ne sufocăm în disperare, ci să nădăjduim în Dumnezeu.


Obişnuinţa piere greu


Să nu ne aşteptăm la o reuşită din start, deoarece nimeni nu poate să învingă uşor obişnuinţa sădită în sine. Dacă vreţi să vă măsuraţi puterea, încercaţi să renunţaţi la un obicei zilnic şi veţi observa cu tristeţe cât de neputincios este omul. "Obişnuinţa, fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta să le tulbure iarăşi liniştea câştigată cu multă sârguinţă, prin îndeletniciri urâte şi să le împrospăteze amintirile relelor săvârşite.
 Pentru că mintea celor ce s-au desfăcut de curând de păcat se aseamănă cu trupul care a început să se reculeagă dintr-o lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i se face pricină de-a recădea în boală, nefiind încă destul de întremat în putere. Căci nervii mintali ai acestora slabi şi tremurători, încât e temere să nu năvălească din nou patima, care de obicei este aţâţată de împrăştierea în tot felul de lucruri" (Cuvânt ascetic, p. 184).
Slăbiciunea vădită a propriei minţi are nevoie de o lungă perioadă de refacere. Aşa cum după o operaţie avem nevoie de o perioadă de recuperare fizică, şi recuperarea propriei păci interioare se face treptat, iar nu imediat. Cu toate că ne dorim să dobândim un dar nepreţuit, dorinţa nu este suficientă pentru a-l obţine. De aceea, odată ce am început să dobândim puţină linişte, este bine să o păzim eficient, pentru că altfel o vom pierde repede.
De asemenea, este bine să nu ne întoarcem la vechile obiceiuri după ce am constatat că avem pace. Acest lucru ne-ar aduce doar pierderea ei. "Prin urmare, să nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea desăvârşită a virtuţii, în tulburările lumii, ci să fugă cât mai departe, aşezându-şi cugetarea la marea depărtare de zgomotele ce răsună jur împrejur. (...) Căci atunci vine desăvârşita liniştire, când nu numai faptele, ci şi amintirile lor încetează, dând sufletului timp să poată vedea chipurile întipărite şi să lupte cu fiecare dintre ele şi să le scoată din cugetare. De vor intra alte şi alte forme, nu va putea şterge nici întipăririle de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele care vin" (Cuvânt ascetic, pp. 185-186).
" Trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit de curând din tulburări, să se îndeletnicească cu liniştirea şi să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furişarea celor noi şi toată sârguinţa să le fie spre a şterge vechile închipuiri"

Sfântul Nil Ascetul

Părintele Teofil, omul bucuriei

Cu un an de zile în urmă, a plecat dintre noi, spre a-şi lua răsplata din partea Iubitorului de oameni Dumnezeu, unul dintre cei mai mari duhovnici pe care i-a avut Ortodoxia românească - părintele arhimandrit Teofil Părăian.
A plecat să se întâlnească, să Îl contemple şi să trăiască în lumina neînserată a lui Hristos Domnul, Cel pe Care L-a căutat din fragedă copilărie, Căruia I-a slujit o viaţă întreagă şi pe Care L-a avut ajutător şi grabnic folositor în suferinţă. A plecat dintre noi, spre "locaşurile celor drepţi", să se odihnească după încordatele sale eforturi, în oceanul iubirii infinite a lui Dumnezeu.

Plecarea sa a "pustiit" sufletele şi inimile noastre, care au căutat şi au găsit în părintele Teofil un părinte bun şi cald, echilibrat şi înţelept, un om al bucuriei, al iubirii şi rugăciunii. Fără părintele Teofil suntem mult mai săraci şi mai singuri. Doar nădejdea că acum se află în Împărăţia iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu şi că de acolo se roagă mai departe pentru noi ne mai uşurează şi ne alină suferinţa despărţirii!


Filosoful existenţialist Gabriel Marcel spunea: "A-i spune cuiva "Te iubesc!" înseamnă a-i spune: "Tu nu vei muri niciodată!" Părintele Teofil ne-a demonstrat de atât de numeroase ori că pe toţi ne-a primit şi ne-a îmbrăţişat în dragostea sa. Pentru fiecare suflet căutător de sens avea răspunsul cel mai potrivit, adaptat căutărilor acestuia.
 Pe cei iubitori de monahism îi îndemna să îşi asume responsabil chemarea.
Pe cei trăitori în lume şi în familie îi sfătuia totdeauna să se întreacă unul pe altul, să transforme căminul sau familia lor într-un mic colţişor de rai, în lumea aceasta tot mai frământată, într-o oază de linişte şi armonie, de credinţă, pace şi rugăciune, virtuţi pe care le considera fundamentale pentru mântuirea sufletului.
Părinţilor le recomanda totdeauna grija nu numai faţă de creşterea trupească, ci mai ales faţă de educaţia duhovnicească a copiilor cu care Dumnezeu le binecuvântase casa; pe copii îi îndemna permanent la dragoste, respect şi ajutor faţă de părinţi.
Pe toţi ne-a condus prin cuvintele sale pline de optimism creştin, dar mai ales prin pilda sa sublimă, spre adevărurile nemuritoare ale credinţei.


Puterea credinţei şi darul nădejdii

În prezenţa părintelui Teofil simţeai cum toate grijile şi necazurile, toate încercările şi durerile capătă un sens duhovnicesc şi un scop mântuitor. Oricine era împovărat de griji trăia în prezenţa Sfinţiei Sale sentimentul de pace lăuntrică şi mângâiere sufletească. Era un duhovnic al păcii, dăruind linişte şi alinare.
 Deşi nu vedea cu ochii fizici, ajunsese să se bucure sufleteşte de bucuriile curate şi frumuseţile lumii create de Dumnezeu şi ale vieţii binecuvântate de Părintele Ceresc, iar cei care se aflau în prezenţa sa se simţeau oameni cu adevărat binecuvântaţi. Simţeam atunci cum orice grijă lumească, orice povară trecătoare, orice suferinţă era infinit mai mică decât "neputinţa" sa, pe care o purta cu demnitate, şi aceasta ne dădea putere şi nădejde.
Cred că dintre toate darurile cu care Dumnezeu i-a binecuvântat părintelui Teofil viaţa, cele mai importante erau puterea credinţei şi darul nădejdii. Prin exemplul său ne învăţa să ne bucurăm de tot ceea ce am primit, să nu risipim talanţii pe care Dumnezeu ni i-a oferit, ci, dimpotrivă, pe toate să le primim cu responsabilitate şi din perspectiva înmulţirii lor, spre slava Dăruitorului şi spre mântuirea noastră. În prezenţa sa, ajungeai să îţi dai seama de adevăratele bogăţii ale vieţii - comorile sufletului - să le doreşti şi să le cauţi. Îţi dădeai seama că orice necaz sau încercare este o probă spirituală, că mai presus de cele fizice, lumeşti sau trecătoare, există o lume atât de înaltă şi de bogată - a spiritului - şi că pe aceasta trebuie să o câştigăm. Părintele Teofil dădea fiecăruia nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, speranţă în mila şi purtarea Lui de grijă faţă de noi, tărie în purtarea crucii.
Acesta era un dar esenţial al său, care izvora nu doar din cuvintele sale atât de înalte, ci mai ales din exemplul vieţii sale împlinite - darul de a ne asuma propria condiţie, cu dorinţa de a o îmbunătăţi, puterea purtării crucii personale, cu nădejde şi răbdare. Nu exista persoană care, solicitându-i sfatul sau rugăciunea, să nu fi simţit ajutor dumnezeiesc. Mai ales acum, când par a se înmulţi lipsurile, nu numai materiale, ci şi spirituale, frământările şi neliniştile interioare, simţim dorul de părintele Teofil.
Pentru noi, cei ce ne-am bucurat de prezenţa sa harismatică, părintele Teofil va rămâne pentru totdeauna viu, prin cuvintele şi sfaturile sale, prin modelul său de viaţă, prin rugăciunea sa pentru noi. Mai presus de toate, în viaţă şi în inimile noastre, părintele Teofil Părăian rămâne duhovnicul prin excelenţă al bucuriei creştine şi al vieţii împlinite, om duhovnicesc al discernământului şi echilibrului, model de credinţă şi nădejde creştină.


"Omul devine ce realizează"

Acum, la un an de la mutarea sa la ceruri, dar nu numai la acest moment, ci pentru întreaga noastră viaţă, se cuvine să ne amintim câteva din "zicerile" sale, adevărate "apoftegme" sau gânduri creştine mântuitoare: "Dacă Dumnezeu nu ocupă primul loc în viaţa ta, înseamnă că nu ocupă nici un loc, tocmai pentru că nu ocupă locul pe care îl merită!", "Gândiţi frumos!", "Ceea ce faci, te face! Omul devine ce realizează", "În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă", "Pace celor ce vin. Bucurie celor ce rămân. Binecuvântare celor ce pleacă!", "Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!".
Cu multă sfială duhovnicească şi smerită cugetare se considera a fi un om care a dorit şi s-a ostenit întreaga sa viaţă să cultive şi să înmulţească binele şi virtutea, frumosul şi dragostea, "un om cu dorinţa de a fi de folos celor ce au trebuinţă de ceea ce ştiu şi de ceea ce pot" sau, cum spunea într-un alt loc: "Am fost un om al bucuriei. Sunt un răspânditor de bucurie, un lucrător de bucurie.
 Aşa e formaţia mea. Aşa m-a lăsat pe mine Dumnezeu: cu o înclinare spre mulţumire, spre bine".


SURSA
Ziarul Lumina

Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii (Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr). Luca XVI, 19-31

Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam.
 A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie!
Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti.
Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.
Iar el a zis: Rogu-te, dar părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.
 Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci: să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.
 Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.

Viata Sfantului Dimitrie cel Nou ( Basarabov)

Nascut la inceputul veacului al XIII-lea, intr-o familie de tarani din satul Basarabov, in sudul Dunarii, apartinand in vremea aceea regatului Bulgariei, Sfantul Dimitrie a purtat din frageda pruncie lupte acerbe pentru a dobandi o viata virtuoasa, in post si rugaciune, intr-o zi, pe cand se dusese sa pasca oile, a calcat pe un cuib acoperit de ierburi si a strivit puisorii care se aflau in el.

Profund mahnit, s-a hotarat, spre pocainta, sa lase descult timp de trei ani, fie iarna, fie vara, piciorul care strivise cuibul, fapta considerata de el a fi ca o crima.

Apoi s-a atasat unei comunitati monastice, iar dupa ce a ucenicit cele ale ascultarii, s-a retras in padure unde si-a statornicit adapostul intr-o pestera, aproape de raul Lom, nestiut de oameni si aducand, zi si noapte rugaciunile si lacrimile sale ca ofranda lui Dumnezeu.

Cunoscand dinainte ziua mortii sale, s-a intins intre doua lespezi de piatra si si-a dat in pace sufletul lui Dumnezeu.

Au trecut ani multi si lumea uitase de existenta acestui pustnic, pana intr-o zi, cand - la trei veacuri dupa moartea Sfantului - o inundatie a facut ca apele raului sa urce pana la pestera. Curentul a ridicat lespezile de piatra si a purtat cu purtat cu el, ingropat in noroi, trupul ramas nestricat.

Dupa alti o suta de ani, Sfantul ii aparu in vis unei fetite bolnave de duh necurat, poruncindu-i sa ceara parintilor ei s-o duca la malul raului, pentru a-si afla tamaduirea.

 De cum s-a aflat aceasta vestire, o mare multime de oameni, in frunte cu clericii din episcopie, a insotit familia fetitei pana la locul in care, mai inainte, locuitorii observasera deja o lumina misterioasa si credeau ca este o comoara. S-au pus pe sapat si, de indata, au descoperit trupul Sfantului, intreg si stralucind de harul Duhului Sfant. Fetita se vindeca pe loc. Trupul sfantului fu transportat cu mare cinstire pana in satul Basarabov, unde alte vindecari se petrecura. Atunci, poporul veni din toate partile sa cinsteasca moastele Sfantului.

Domnitorul Ungro-Vlahiei trimise preoti si sfetnici ca sa constate aceasta descoperire minunata si sa-l aduca pe Sfant la Bucuresti, la biserica Curtii domnesti. L-au luat aceia pe Sfant si au purces spre Bucuresti, dar cand au ajuns aproape de Rusi, langa o fantana, boii n-au mai vrut sa mearga cu nici un chip. Vazand aceasta minune, cei trimisi s-au sfatuit si au hotarat sa injuge la car doi junci tineri neinvatati, ca sa vada incotro vrea Sfantul sa mearga. Si asa s-a intors Sfantul la Basarabov in mijlocul satului si a ramas acolo. Trimisii domnitorului s-au intors la Bucuresti si au povestit cele petrecute, dupa care domnitorul trimise alti oameni si puse sa se ridice, pe cheltuiala lui, o biserica in sat. Asezat acolo, Sfantul facu, de-a lungul vremii, multe alte minuni.

Spre sfarsitul razboiului ruso-turc (1774), armata rusa ajunse in preajma satului Basarabov. Generalul Piotr Saltikov porunci ca moastele Sfantului Dimitrie sa fie transportate in Rusia, spre a le pune la adapost de o eventuala profanare de catre turci. Atunci cand cortegiul a ajuns la Bucuresti, un crestin evlavios, Hagi Dimitrie, care era prieten cu generalul, ii ceru acestuia sa lase romanilor moastele sfantului lor compatriot, spre mangaiere dupa toate durerile pricinuite de razboi.

 Generalul Saltikov fu de acord si a luat numai o mana a Sfantului pe care a trimis-o la Lavra Pecerska de la Kiev.

Trupul Sfantului Dimitrie, intampinat cu mare alai, a fost asezat, in zilele Preasfintitului mitropolit Chir Grigorie, in biserica cea mare a mitropoliei de la Bucuresti.

De indata se petrecura unele minuni: razboiul inceta, iar ciuma ce bantuia conteni. De atunci, avand in vedere si numeroasele minuni savarsite, el este cinstit ca protector al orasului si al intregii Romanii.

In fiecare an, la 27 octombrie, o multime imensa se aduna la Bucuresti pentru a praznui, timp de trei zile, sarbatoarea Sfantului Dimitrie cel Nou si ca sa cinsteasca nepretuitele-i moaste, din care izvoraste mereu o mireasma delicata.

Troparul Sfantului Dimitrie cel nou

Intru tine, Parinte, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip, ca luand crucea ai urmat lui Hristos si lucrand ai invatat sa nu se uite la trup, caci este trecator, ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, Cuvioase Parinte Dimitrie, duhul tau.