În multe din subiectele evangheliei scrisă de Sfântul Ioan Evanghelistul, un loc aparte îl ocupă sintagma atribuită Mântuitorului Iisus Hristos de Păstor, "care îşi dă viaţa pentru oile Sale" (Ioan 10, 11).
Câteva zile după vindecarea orbului din naştere, Iisus se adresează locuitorilor Ierusalimului, prezentându-Se ca fiind Păstorul cel bun, simbol întâlnit foarte des în scrierile Vechiului Testament. Astfel, în cartea proorocului Iezechiel, în cap. 24, 23, simbolic este prefigurată persoana Mântuitorului promis de Dumnezeu poporului şi lumii întregi: "voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte; El le va paşte şi tot El va fi păstorul lor...". Trebuie să amintim că Cel care este prezentat ca fiind "Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii" (Ioan I, 29) este în acelaşi timp şi păstor, aceste metafore având sensul de a face înţeleasă, trăită, acceptată taina Întrupării şi venirii Sale între oameni.
Această prezentare şi asumare a chipului Păstorului celui bun are o tradiţie istorico-culturală care merge până spre vechile civilizaţii asiro-babiloniene, unde regele este mereu prezentat ca fiind cel ce păstoreşte, hrănind poporul care i s-a încredinţat. Imaginea unui păstor nu era străină poporului evreu nomad, cu o încărcătură istorică a păstoritului, de unde îşi câştiga existenţa. Avraam patriarhul vine la chemarea lui Dumnezeu în Canaan împreună cu Lot, nepotul său, având turme nenumărate (Facere 13, 7). David, regele de care este legată perioada glorioasă a dinastiei, este ales şi chemat de Dumnezeu, fiind luat de la turma de oi (I Regi 16, 11). De aceea în Psalmul 22, 1-4, David mărturiseşte că: "Domnul îi este Păstorul care-l paşte şi care la loc cu păşune îl va duce, că de va şi umbla în mijlocul morţii nu se va teme de rele".
În epoca profetului Ieremia, acesta constată cu durere că pe lângă păstorii cei buni s-au strecurat şi păstori nedemni, care pierd şi distrug oile turmei. "Vai de păstorii care pierd şi împrăştie oile turmei, de aceea aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel către păstorii care pasc pe poporul lui Israel: "aţi risipit oile turmei Mele, le-aţi împrăştiat şi nu le-aţi păzit; de aceea, vă voi pedepsi pentru faptele voastre cele rele"" (Ieremia 23, 1-2).
Păstorul cel bun coborât în lume "nu strigă, nici nu porunceşte pentru că oile I se supun recunoscându-I vocea, El chemând pe fiecare după nume călăuzindu-L spre izvoarele apei vieţii veşnice" (Apoc. 7, 17). Spre deosebire de alţi păstori, oile ascultă şi urmează Păstorului, pentru că El cunoaşte tainele fiecărui suflet, zbuciumul şi neliniştea, dar şi dorinţa de viaţă şi nemurire. În această scurtă parabolă, Iisus Mântuitorul rezumă sugestiv procesul tainic, dinamic şi direct al formării Bisericii, pentru că scoaterea oilor din staul are scopul găsirii hranei spre întreţinerea vieţii, aici în mod simbolic Iisus vorbeşte de momentul hotărâtor al ruperii de trecutul Legii şi păşirea spre momentul dinamic al peregrinării în corabie, care este Biserica, spre viaţa cea veşnică. Fiind orientată spre veşnicie, Păstorul cel bun cu turma Sa se va afla mereu într-o stare de opoziţie, de conflict cu reprezentanţii acestei lumi şi va dori să depăşească limitele impuse de spaţiu şi timp.
Din acest motiv observăm directa opoziţie la chemarea Mântuitorului de la Naşterea Sa până în zilele noastre. Indiferenţa, necredinţa, ostilitatea, lupta directă sau mascată asupra învăţăturii sale, a Bisericii Sale sunt traiectorii ce străbat două milenii de creştinism lovit şi supus examenelor grele, dar biruitor şi triumfător în lupta cu rătăcirea umbrită de întunericul forţelor răului. Taina Bisericii şi a Păstorului se descoperă sub formă de parabolă fiindcă nu sosise ceasul ca ea să devină realitate istorică, de aceea Domnul o explică astfel: "Eu sunt uşa, de va intra cineva prin Mine, se va mântui (10, 9), "Eu sunt Calea" (Ioan 14, 6), vrând să sugereze că omenirea numai într-o legătură directă cu El poate câştiga viaţa cea veşnică.
Uşa de obicei indică accesul spre ceva, în vederea atingerii unui ţel, păstorul este cel care călăuzeşte spre ţelul respectiv. Mântuitorul Hristos este uşa, deoarece o deschide tuturor celor ce cred în El şi-L mărturisesc cu viaţa şi faptele izvorâte dintr-o credinţă trăitoare, integrându-i în Biserica Lui, unde îi hrăneşte, apără, păzeşte şi veghează asupra lor. Absenţa păstorului determină distrugerea şi risipirea, din acest motiv, în noaptea Patimilor, anunţă, prevăzând dezastrul care urmează loviturilor ce le primeşte Păstorul cel bun: "Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta, căci scris este: Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei" (Matei 26, 31).
Mântuitorul schimbă suferinţa crucii în bucurie
Imaginea Păstorului celui bun sugerează îngăduinţa, toleranţa, bunătatea, răbdarea, aşteptarea, deplina libertate responsabilă în a-L urma sau respinge pe El.
Ca o contralucrare a blândului Păstor, Iisus menţionează acţiunea furilor, ce sub masca unei activităţi binevoitoare vin cu scopul de a produce divizare, revoltă, acţiuni distrugătoare care aduc îndoială, nesiguranţă şi confuzie. În concepţia Domnului, furii sunt toţi falşii profeţi care ascund şi maschează adevărul, negând şi luptând împotriva ordinii şi rânduielii existente. Exploatând ignoranţa şi sentimentele, adesea marcate de fapte cu un puternic ecou tragic din viaţa multor semeni ai noştri, îi dezechilibrează spiritual, făcându-i lipsiţi de iniţiativă şi depersonalizaţi, marcaţi de concepţii personale, în contradicţie flagrantă cu învăţătura Domnului şi Mântuitorului nostru. "Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari" (10, 8). Impostorii cu pretenţii de reformatori religioşi sunt foarte uşor de identificat şi recunoscut în cei care vin în numele lor propriu, aducând erezia şi tulburând viaţa Bisericii. "Furul nu vine decât să fure, să junghie şi să piardă, Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă" (Ioan 10, 10). Spre deosebire de ei, Păstorul cel bun pune în lumină caracterul imprevizibil al vieţii harice din belşug, care nu se sfârşeşte şi care se oferă celor ce caută şi merg pe Calea vieţii. În centrul slujirii Păstorului se află crucea, ca semn al dăruirii. "Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau" (10, 17). Astfel, Mântuitorul schimbă suferinţa crucii în bucurie, moartea în înviere, astfel dăruieşte El binele în locul răului, adevărul în locul imposturii, dreptatea în locul nedreptăţii, iubirea în locul urii.
Oile care-I urmează aparţin Celui pe care-L ascultă, dar apartenenţa aceasta nu este sclavie, ci responsabilitate. Cunoaşterea şi descoperirea lui Iisus Domnul înseamnă cunoaşterea şi descoperirea celui nevăzut şi veşnic. "Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl Meu" (Ioan 14, 9).
Numai în legătură sinceră cu Iisus putem avea viaţa cea netrecătoare, mângâierea şi curajul biruinţei.
În afară de pseudo-profeţii care vin în nume propriu, proferând erezii şi aducând în mod vădit haos spiritual cu acţiuni malefice, Mântuitorul menţionează o altă categorie, aceea a celor plătiţi, care pun în primejdie viaţa şi dezvoltarea armonioasă a turmei. Aceştia sunt cei care lucrează pentru oi fără o vocaţie specială, nu sunt legaţi de ele prin dăruire; cel plătit lucrează pentru bani, profit mai ales în zilele noastre, când totul se reduce la profit fără multă muncă, la viaţă comodă fără cruce şi dăruire. Din nefericire, această categorie poate fi uşor identificată în istoria Bisericii din toate veacurile. Nici un mercenar nu este rău intenţionat ca un fur, dar fiind lipsit de dăruire nu îşi va putea împlini misiunea, fiind umbrit de pasivitate, ca urmare a poziţiei lui de străin. Fără dragostea care se dăruieşte, nici un preot, urmaş al Păstorului şi Păzitorului celui mare, (I Petru 2, 25) nu poate fi socotit misionarul care câştigă sufletele, scoţându-le din abisul căderii şi întunericului.
Spre deosebire de aceşti străini care nu se dedică cu toată fiinţa lor, Mântuitorul Hristos Îşi dă propria viaţă pentru oile Sale (Ioan 10, 11), descoperind una din însuşirile fundamentale şi esenţiale ale unui păstor adevărat, capacitatea de a se sacrifica pentru propriile oi.
Puterea iubirii lui Dumnezeu
Misiunea cere o vocaţie specială, presupunând dragostea de a sluji, de a se identifica cu împlinirile şi neîmplinirile celor păstoriţi, de a-şi dărui viaţa pentru mântuirea celor încredinţaţi. În slujirea apostolică, misiunea şi slujirea sunt acţiuni care se completează, se întrepătrund, cei care înţeleg şi împlinesc acestea sunt cu adevărat urmaşi autentici ai adevăratului păstor.
Biserica se întemeiază prin sacrificiu şi apostolate, întâietatea revenindu-i lucrării celei dintâi, însă pentru ca cei aleşi să se bucure de roadele jertfei Mântuitorului este nevoie ca numele şi lucrarea Lui să fie cunoscute şi vestite lumii, repetate cu fiecare generaţie ce apare pe acest pământ.
În lucrarea de mântuire a lumii, toate cele trei aspecte apar pregnant în imaginea Păstorului celui bun, căci El învaţă oile ca profet, le călăuzeşte ca împărat şi Se jertfeşte pentru ele, dându-Şi viaţa ca arhiereu. Dacă în Galileea Iisus Mântuitorul vorbise direct de trei ori, că de bună voie Îşi asumă crucea şi suferinţa pentru mântuirea lumii (Matei 16, 21), acum în Ierusalim, în centrul davidic al iudaismului, El descoperă caracterul liber consimţit al jertfei Sale, învăluind-o însă într-un simbol familiar pentru cei buni cunoscători şi deprinşi cu textul Vechiului Testament.
Spre deosebire de eroii legendari ai lumii care pentru realizări măreţe se supuneau tragismului istoric luptând, asumându-şi suferinţa, Mântuitorul Iisus Hristos de bună voie Îşi oferă sufletul ca preţ de răscumpărare pentru oile Sale, adăugând: "Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-L pun şi putere am iarăşi să-L iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu" (Ioan 10, 8) .
Această mărturisire este de o mare însemnătate, pentru că doar cu câteva luni înainte de moartea Sa pe cruce, Iisus, blândul Păstor, în prezenţa celor care vor pregăti uciderea Sa, afirmă că toate acestea se vor împlini prin libera Sa acceptare. Spre deosebire de toţi oamenii care îndură suferinţa morţii în mod pasiv şi în ciuda faptului că aceasta apare ca impusă din afară, moartea Mântuitorului pe cruce este rodul propriei Sale opţiuni. De aceea, Domnul subliniază că acceptarea morţii de El împlineşte ascultarea faţă de Tatăl cel ceresc, aceasta fiind ofranda jertfitoare adusă Tatălui ceresc spre mântuirea lumii.
Acest mod prin care Mântuitorul Îşi oferă viaţa pentru mântuirea lumii certifică puterea iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi faţă de Cel Unul născut: "că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Fiul Său ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3).
Neascultarea de Dumnezeu ne aduce starea de anxietate maximă
Un nou element caracteristic vieţii şi activităţii Păstorului este acela că El cunoaşte propriile oi, încât nimic din taina cunoaşterii Lui nu rămâne ascuns. Cel ce se apropie de El trebuie să se apropie cu credinţă, pentru că El Se face răsplătire tuturor celor ce-L caută. În ciuda unei agresive şi înşelătoare companii împotriva oricărei autorităţi, omul, depărtat de Dumnezeu, este uşor sortit eşecului şi finalului dezastruos. Biserica este condusă de Mântuitorul, Păstorul şi Păzitorul ei, iar în chip văzut de urmaşii Săi, episcopi şi preoţi. Toţi sunt chemaţi să urmeze Păstorului celui bun şi în ciuda fragmentărilor, diviziunilor, mândriei exagerate generate de păcat şi de lucrarea lupilor răpitori, timpurile zilelor noastre cer de multe ori sacrificiu şi multă răbdare, pentru că lucrarea Bisericii şi a Păstorului celui bun este mereu aceeaşi în toată plinătatea ei. Cei care L-au aflat pe Iisus în Biserica Lui Îi aparţin, se bucură de privilegiul de a-L cunoaşte, de a fi împreună cu El, dăruindu-I-se Lui. "Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm..."
"Acestora El dă viaţa veşnică şi nu vor pieri în veac" (Ioan 10, 28).
Pilda cu Păstorul cel bun trebuie corelată cu aceea despre oaia cea pierdută, aici El întruchipează toată duioşia şi gingăşia pe care Mântuitorul a arătat-o faţă de ucenicii Săi, faţă de toate sufletele obosite şi epuizate de încercări, dornice de mântuire. Relaţia dintre adevăratul Păstor şi oile Sale presupune din partea acestuia o dragoste jertfelnică, duioasă, mereu atentă să le ferească de orice primejdie şi lucru rău. Ea este ilustrată de următoarele cuvinte ale proorocului Isaia: "El va paşte turma Sa ca un Păstor şi cu braţul Său o va aduna. Pe miei îi va purta la sânul său şi de cele ce alăptează se va îngriji" (Isaia 40, 11).
Acum ne aflăm mereu pe calea pe care mergem, uneori, străini şi fără orientare. Lipsa credinţei, a îngăduinţei, a toleranţei, a trăirii creştineşti ne îndepărtează de Păstorul cel bun, Care plânge pentru oile Sale, pentru că nu-L mai ascultă.
Neascultarea noastră ne aduce starea de anxietate maximă, teama şi neliniştea pun stăpânire pe noi. În starea de haos, şi dezordine sufletească, Păstorul cel bun ne cheamă pe toţi spre a-L urma: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11, 28), căci El, Cel ce stă în mijlocul tronului, ne va paşte pe noi şi ne va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii noştri" (Apoc. 7, 17).
Editorial publicat în Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 11 aprilie 2011
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu