Diavolul "m-a îndemnat"...sau doar eu am cedat

De multe ori printre cei din lumea ortodoxă auzim acest veşnic – ispita. Ispite acasă, ispite la lucru, sau cum se spune acum în oficiu, ispite chiar şi în altar. Ai uitat ceainicul pe aragaz – o ispită, am adormit şi am întârziat la lucru –ispită, nu am pus tămâia în cadelniţă — aceeaşi. Se formează impresia că pentru ortodocşi acest cuvânt a înlocuit toate cuvintele de ocară, iar pe de altă parte se poate de înlocuit prin acest înţeles toată răspunderea pentru propriile greşeli şi să o pui pe seama altcuiva, care e mai departe.

În primul caz merge vorba despre o simplă denaturare a sensului cuvântului. În al doilea, e mult mai interesant În realitate cuvântul ispită e folosit când s-a produs o eroare, când ceva nu merge bine, şi chiar atunci când ai fost mustrat pe drept de şef. Iată atunci şi de pracă şi cuvântul ţi-a venit care răspunde de toate şi pentru tot.

Nu demult am vizitat o organizaţie ortodoxă. Trebuie de menţionat, că despre faptul că voi veni anume în acea zi şi la ora stabilită se cunoştea de o săptămână. Aflând, că a venit persoana împuternicită după documentele cerute, membrii acestei organizaţii ai început a „alerga" încolo şi încoace prin oficiu tot repetând – „Ce ispită!". 

Cu greu am înţeles că haosul ce se petrecea era cauzat de faptul că documentele pregătite pentru mine cu trei zile în urmă pe biroul secretarei brusc au dispărut. Printr-un cuvânt într-o organizaţie ortodoxă s-a întâmplat fenomenul poltergheist. Peste câteva minute totuşi am aflat, că din cauza neatenţiei secretarei documentele mele au fost înmânate altei persoane, care deja era în drum spre Novosibirsk. Şi ce credeţi că mi-au spus: „să vedeţi ce ispită!"

Totuşi de ce au dispărut documentele, că au o secretară atât de neatentă sau că şi-a băgat coada cel viclean aşa şi nu am reuşit să aflu. Eu aş crede mai mult în prima variantă. În principiu cei din jur îmi acceptau părerea, dar înclinau mai mult către a doua. Desigur că cel viclean mereu e treaz şi gata să creieze stări, care l-ar îndemna pe om către păcat, şi asta nu se poate de uitat. Că ispitele există cu adevărat ne arată şi Scriptura (Matei 4:1–11) Dar oare cu ele nu se poate de luptat?

Tot la acestă relatare mi-am adus aminte şi cazul din Pateric. În timpul Postului Mare stareţul, trecănd pe lângă chiliile fraţilor, a văzut cum unul dintre ei îşi cocea un ou deasupra lumânării. Avva a cerut explicaţii călăgărului, la care acela a zis „iartă-mă părinte, diavolul m-a împins..." Brusc din colţul chiliei apare şi dracul şi zice :"Nu-l crede părinte, eu aici singur de la el învăţ" Această istorioară ne aduce la ideea de bază că omul are voinţă liberă şi cum nu l-ar forţa diavolul, vinovat tot omul rămâne. În orice situaţie, chiar şi în cea mai stupidă şi prostească – omul are posibilitatea de a alege. În afară de aceasta după cuvântul Apostolului Pavel Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Corinteni 10:13).

Deaceea cât de mult nu am vrea să arătăm în ochii Domnului şi al apropelui jertfă a afacerilor demonilor, răspunderea mereu o vom purta noi. Anume noi trebuie să hotărâm cum să ne comportăm într-o situaţie sau alta, şi ce decizie să luăm. Am să mă repet încă o dată că duşmanul nostru e foarte vigilent, dar cât de efective vor fi străduinţele sale depinde doar de noi. Forţele rele acţionează mereu; au acţionat ele şi pe timpul Mântuitorului. Printre altele în Evanghelie întâlnim indicaţii directe cum să ne luptăm cu ispitele, sau mai degrabă cum să le prevenim. Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită îi îndeamnă Domnul pe ucenicii săi în grădina Ghetsimani (Мarcu 14:38).

Desigur să priveghezi şi să te rogi mereu e foarte greu, şi nici Apostolii nu au rezistat şi au adormit. Dar dacă am avea în faţă cuvintele Mântuitorului ca un model, la care trebuie să tindem, atunci ne-ar deveni clar că de început trebuie cu puţinul, cu educarea la aşa calităţi, ca concentrarea, atenţia, asiduitatea şi atunci nu vom mai căuta vinovatul.

Cât de straniu nu ar părea, ca motiv să se aducă aminte că cel viclean acţionează în lume, în ziua de azi se folosesc pentru a acoperi lipsa profesionalismului sau a calificării necesare. Cu puţin timp în urmă am aflat că există „demonul stranei". Până atunci nu auzisem de aşa ceva şi credeam că e ceva marginal şi între cântăreţii stanei nu prea răspândit.

 Dar părerea mea a fost schimbată de una din cântăreţele stranei, care a menţionat că la slujbă s-a cântat cam slab şi că în toate este vinovat anume acest „demon de strană", care mereu îi îndemna pe cei din strană ba să râdă, ba să se certe unul cu altul. La presupunerea că poate cei de la strană ar trebui să se comporte mai reţinut, să nu vorbească şi râdă, interlocuitoarea mi-a răspuns, că este total de acord, numai că să vorbească şi să râdă îi face pe cântăreţi anume demonul. Ca rezultat s-a primit exact ca în Scriptură sarpele m-a ispitit si eu am mancat (Facerea 3:13).

După această discuţie am înţeles că există o învăţătură după care reiese că acest „demon de strană" nu este unicul de acest gen. Probabil că există unul „de altar", care mereu îi îndeamnă la somn pe paraclisieri, „demonul" de la trapeză şi mulţi, mulţi alţii. Am hotărât să-mi verific presupunirile prin metode experementale. Cazul convenabil a apărut fără ca să-l caut prea mult. Dimineaţa am venit la slujbă. S-au citit ceasurile, s-a început Liturghia Brusc după exclamaţia „Sfintele Sfintelor" ca un fulger a trecut pe lângă mine paraclisierul către măsuţa unde femeile pregăteau cele necesare pentru cei care se vor împărtăşi. „Vă rog, daţi-mi apă fiebinte, — a şoptit paraclisierul, —of, ce ispită". „ Clar, – m-am gândit eu, – a uitat să încălzească apa – diavolul l-a încurcat..."

După Liturghie am trecut prin bucătărie unde am auzit discuţia a două bucătărese. „Cât de mult mă ispiteşti, cred că îţi stă un drac pe umăr şi îţi şopteşte, dar tu îl asculţi". A om care vede draci, bucătăreasa nu prea semăna, deeaceea şi aici cred că şi-a găsit lămurirea vreun demon special, existent doar în acest domeniu. De fapt să afli despre existenţa acestor demoni specializaţi nu e greu deloc, sunt peste tot unde se aude "of, ispita asta".

Dar dacă să vorbim serios, ispita – e o încercare, dar care prevede mereu o alegere: sau omul i se supune sau i se opune. De aceea plângerile pe cel viclean – nu sunt altceva decât dorinţa de a da vina pe el pentru propriile greşeli. Nedorinţa de a mărturisi lipsa  profesionalismului, şi nu în ultimul rând propria păcătoşenie şi nedorinţa de a lupta cu ea. Aceast mod de gândire îl condamnă cu fermitate Apostolul Iacov: Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. (Iacov 1:13–14). 

Dar cel mai ciudat că se plâng pe intervenţia diavolului cel mai des anume la biserică. Să zicem pe şoselele Moscovei, unde se poate auzi orice, nu prea se pomeneşte numelele diavolului. Iată să zicem un şofer se grăbeşte şi încalcă grav regulile existente, păi el nicicând nu-i va lămuri inspectorului de poliţie că "diavolul l-a îndemnat". Dar iată în Casa Domnului ne închipuim nu ştiu de ce că aceşti demoni s-au adunat în număr extraordinar de mare şi ne ispitesc mereu. 

 Desigur că aţi putea să-mi spuneţi că iată undeva la N. Gogol în „Vii" biserica e un loc unde bântuie demonii. Doar că acolo foarte direct era indecat că biserica era părăsită, că în ea nu se slujea, dar noi vorbim de biserici care Slava Domnului funcţionează. Trebuie de menţionat că aceste închipuiri sunt susţinute de superstiţii, care au rădăcini în păgânism şi care devin normă de viaţă. Cea mai grea boală, pe care ca deobicei nu o observăm, este animismul – credinţa, că lumea înconjurătoare este plină de spirite şi de regulă rele. Unde nu ai privi – pretutindeni sunt ele.

 Frica, care deloc nu contribuie la mânturea sufletului, dar din contra îl dă pe mâna demonilor, traumează psihicul omului . Şi se primeşete că frică avem nu de ceea ce ar trebui – de Judecata de Apoi, ultima judecată, după care nu vom putea schimba nimic, dar de ceea ce putem birui cu arma de neînvins – Crucea Mântuitorului Cu alte cuvinte de demoni ne temem, şi uităm de
esenţă...Să revenim şi la Scriptură.

Mântuitorul nu o singură dată şi-a arătat puterea asupra demonilor, i-a izgonit şi supus. (Мarcu 1:27; 9:25; Luca 8:29–32). Mai mult de atât el le-a spus ucenicilor Săi, că cei care vor crede în El vor putea izgoni demonii : În numele Meu, demoni vor izgoni (Мarcu 16:17). În curând păgânii îi vor numi pe cei care vor deveni ucenicii lui Hristos – creştini. Şi aceea vor primi această denumire şi vor muri în numele ei, refuzând să aducă jertfe şi să se închine idolilor, care de fapt sunt aceeaşi demoni. Da, noi suntem ai lui Hristos! — mărturiseau ei , suportând orice ispite şi suferinţe, înţelegând că numele Domnului alungă orice încercări diavoleşti. 

Şi cu adevărat ce pot face forţele răului, dacă Hristos a surpat moartea cu puterea Sa. (Evrei 2:14)? Dar noi la orice moment convenabil mărturisim că demonii sunt mai inteligenţi şi puternici ca noi, uitând despre demnitatea noastră creştină: Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, Voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi. (1 Petru 2:9–10).

Între timp, Tradiţia Bisericii ne relatează cazuri, care ar putea să ne facă să gândim mult mai constructiv. Antoniţii relatează despre  călugărul, care l-a descopit pe diavol la sine în chelie. De la început a pus de asupra diavolului crucea sa, şi acela nerezistând a început a-i cere milă şi eliberare. Iar călugărul i-a propus să obţie libertatea în schimbul cântării Imnului Heruvimic Necuratul s-a împotrivit mult, dar călugărul rămânea neinduplicat, îi dâdu şi indicaţie cum să interpreteze. 

După mai multe nereuşite totuşi diavolul a început a repeta cuvintele , şi câte puţin a început să se înălbească, iar apoi s-a transformat în înger şi s-a ridicat la cer. Se mai relatează despre o călugăriţă, care spunea aşa : "Eu, atunci când diavolul mă ispiteşte, îi spun : ce e cu năzbâtiile astea, chiar acum să stai cu mine alături în genunchi şi să-I ceri Domnului iertare pentru faptele tale!".

Dar la noi se primeşte o istorie pe de o parte hazlie, iar pe de alta destul de tristă. Desigur că situaţia, când omul mereu pentru toate greşelile şi păcatele sale dă vina pe demoni, nimic în afară de zâmbet nu poate aduce. Dar frica de demoni şi cu atât mai mult tendinţa de a da toată vina pentru propriile acţiuni pe altcineva e destul de periculoasă.

 Întradevăr, dacă în toate e vinovată ispita, omul foarte uşor ajunge la starea când e mulţumit de propria viaţă şi convins de nevinovăţia sa. Cu regret demonii rar apar din colţul chiliei ca să ne indice că de fapt noi suntem vinovatul, la lipsa dorinţei de a lucra asupra propriului sine şi chiar a lenei. Ei chiar benefeciază de la acestă stare a noastră. Dar apare întrebarea la Judecata de Apoi cât de veritabilă va părea istoria cu „demonul stranei"?

articole ortodoxia-md