De ce oamenii mari L-au uitat pe Dumnezeu?

Am ieşit noaptea la balcon. Cerul era plin de stele. Dintotdeauna m-a impresionat frumuseţea miilor şi milioanelor de luminiţe ce strălucesc nestingherit şi alungă întunericul nopţii. Copleşită de nesfârşita minunăţie mă gândeam cât este de bun Dumnezeu şi cât de mult ne iubeşte. A făcut cerul şi pământul, marea şi munţii, pădurile şi pustiurile, toate păsările şi animalele şi toată făptura. Iar noi, oamenii – cununa creaţiei Lui, atât de rar ne amintim de El.

Mă uitam la splendoarea cerului şi mai aruncam şi câte o privire în jos spre oamenii grăbiţi, care ducând pungi grele, mergeau cu privirea în jos, şi mă întrebam: oare cine dintre ei se gândeşte acum la Dumnezeu?
Întrebarea aceasta mă macină demult. Eu, fiind încă nu prea mare, se întâmplă să asist la diverse întâlniri ale maturilor: zile de naştere, sărbători, hramuri, dar spre uimirea mea, aproape niciodată nu aud să se vorbească despre Dumnezeu, despre măreţia Lui, despre nenumăratele lui daruri… Şi acest lucru tare mă întristează, uneori chiar mă doare.
Doar noi cu toţii am venit pe pământ în ospeţie, de ce dar îl uităm cu desăvârşire pe Stăpânul Universului. De parcă ai veni în casa unui prieten şi te-ai ocupa doar de treburile tale, fără a-i acorda nici cea mai mică atenţie prietenului.
În ultimul timp această întrebare nu-mi dă pace: de ce oamenii mari L-au uitat pe Dumnezeu?
Nu se vorbeşte de El nici la Televiziune, nici la radio, despre El nu scriu ziarele. De parcă El n-ar fi…
Însă EL ESTE. Peste tot. Şi dacă oamenii mai des şi-ar aminti de Dânsul, s-ar ruga mai des, cred că nu numai cerul, dar şi pământul s-ar umplea de stele: fiecare suflet ar lumina. Pentru că sufletul care se gândeşte la Dumnezeu cu dragoste şi recunoştinţă nu poate să nu lumineze.


Maria BEJAN,
Chişinău