De ce murim?

„Nimeni dintre noi nu trăieste pentru sine si nimeni nu moare pentru sine. Că, de trăim, pentru Domnul trăim si de murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit si a înviat Hristos, ca să aibă stăpânire si peste morţi si peste vii” (Romani 14, 7).

Praznicul Întâmpinării Domnului

Astăzi, la 40 de zile de la mântuitoarea Întrupare, adică de la Naşterea Domnului Iisus Hristos din Fecioara Maria, cinstim ziua ducerii Pruncului dumnezeiesc la templu din Ierusalim, de către Preasfânta lui Maică şi de către Dreptul Iosif, ascultând de porunca Legii vechi şi împlinind această poruncă.

Dar tot astăzi, cinstim şi ziua când bătrânul Simeon, mişcat de Duhul Sfânt, a venit, şi el, la templu, unde i s-a împlinit, înainte de moarte, aşteptarea de a-L vedea cu ochii pe Mesia, precum i se făgăduise. Iar în pruncul cel adus la templu el a văzut, cu ochi proorocesc, noua putere de mântuire, pe care Dumnezeu a dăruit-o lumii, puterea de mântuire fără de margini a credinţei în Hristos, putere mai tare decât toată puterea Legii vechi.
 Bucuros de această descoperire, bătrânul Simeon a venit în întâmpinarea pruncului Iisus, L-a binecuvântat şi luându-L în braţe, plin de recunoştinţă, şi-a cântat minunata lui cântare de preamărire, care ne arăta ce a văzut el despre pruncul Iisus.
Pentru el, Hristos este puterea cea mare de mântuire a lui Dumnezeu în lume, Hristos este lumina tuturor popoarelor, Hristos este slava lui Israel cel vechi şi a lui Israel cel nou.
Astfel, astăzi, prin glasul bătrânului Simeon, se întâlnesc, în templu, Legea veche a slovei, cu Legea cea nouă a Duhului Sfânt.
Şi Mântuitorul împlineşte porunca Legii vechi, în numele nostru al tuturor, ca să ne facă pe toţi liberi faţă de Legea veche, dar totodată ne cheamă şi să primim Legea cea nouă, putere de mântuire a credinţei în El, mai tare decât Legea veche, puterea de mântuire a tuturor popoarelor lumii. Această veste bună este darul cel mai de preţ al întâmpinării Domnului de astăzi, de către Dreptul Simeon, la Templu.
E ca şi când fiecare din noi ar lua pe pruncul Iisus şi ar zice, ca şi Simeon: "Ochii mei Stăpâne, au văzut mântuirea Ta, pe care ai gătit-o pentru toate neamurile" Iar rugăciunea lui Simeon: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne", nu vrea să spună numai că acela care a primit pe Iisus poate muri în pace, ci ea însemnează că şi cel care a primit pe Iisus şi puterea Lui de mântuire, are cu sine puterea de a trăi şi viaţa de aici, împăcat cu Dumnezeu, departe de robia păcatului şi liber de tirania celui rău.
Bucuroşi şi îndatoraţi de această tainică veste bună, să rostim, deci şi noi, cu bătrânul Simeon, cântarea lui de recunoştinţă, astăzi: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţii tuturor popoarelor; lumina spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău Israel" (Luca 2, 29-32). Amin.

Acatistul Întâmpinării Domnului

Condac 1:

Astăzi aleasa Maică merge acum de la Betleem la Ierusalim, iar Dumnezeiescul Prunc Iisus în brațele Ei ca pe un nor ușor este purtat. Iar noi nevrednicii, întâmpinând pe Împăratul Slavei și pe Maica Fecioară Prea-sfântă, împreună cu bătrânul Simeon cântăm Celei Binecuvântate:
Vino, Preacurată, Domnul este cu Tine și prin Tine împreună cu noi.


Icos 1:


Cetele cerești, plecate spre pământ, văd pe cel Unul Născut, pe Făcătorul lor și Stăpânul a toată făptura în brațele Feciorești ale Maicii celei neispitite de bărbat, mergând la Ierusalim, purtat ca un Prunc și bucurându-se, cântă Lui și împărătesei Fecioare laudă de sărbătoare:
Vino, Împăratul cerului și al pământului, în cetatea Marelui împărat, Sionul cel sfânt.
Vino, Dumnezeule Preaînalt, din înălțimile cerești în biserica pământeas-că si făcută de mâini.
Vino, Fiule, Unule Născut și Te sălășluiește cu oamenii pe pământ.
Vino, Mielul Cel nevinovat și Dumnezeiesc, să Te aduci Domnului, Cel ce în ceruri.
Vino, Preacurată Porumbiță, Mireasă fără de bărbat, a Sfântului Duh.
Vino, Mielușea neîntinată, Maica neprihănită a Mielului Hristos.
Vino, Pruncă de Dumnezeu aleasă, Fiica cea preadorită a lui Dumnezeu Tatăl.
Vino, Împărăteasa Cerului, Stăpâna cea bună a întregii lumi.
Vino, Preacurată, Domnul este cu Tine și prin Tine împreună cu noi.


Condac 2:


Preasfânta Fecioară pe Sine s-a văzut fiind curată după Nașterea lui Iisus și nu i-a trebuit curățire, pentru că Hristos a trecut, precum o rază de soare printr-un diamant, nestricând curăția feciorească a Preacuratei Maicii Sale. Totuși, fiind smerită și nemândrindu-se de neprihănirea curăției Sale, atunci când s-au împlinit zilele legiuite de curățire, a plecat de la Betleem, împreună cu Sfântul Iosif, logodnicul, și au adus pe DumnezeiescuI Prunc, la Ierusalim, înaintea Domnului și împreună I-au cântat cu bucurie: Aliluia.


Icos 2:


Văzându-te pe tine, printre veacuri, Fecioară, că porți în mâinile tale pe Dumnezeu întrupat, Isaia proorocul a glăsuit: “Domnul va ședea pe nor ușor”. Iar tu, o, Maică a lui Dumnezeu, mergând la Ierusalim și purtând Dumnezeiescul Prunc în brațele tale, cugetai: “Cum, fiind Mamă, am rămas Fecioară?” Totuși, văzând că această naștere a fost mai presus de fire, cu cutremur ai grăit întru sine: “Cum să Te numesc pe Tine, Fiul Meu? Dacă Te numesc om, văd că ești mai presus decât omul, fecioria Mea păstrând-o nestricată, pentru că zămislirea Ta a fost Dumnezeiască. Dacă Te numesc Dumnezeu, văd că întru toate ești asemenea omului, afară de păcat. Pentru aceasta Te propovăduiesc pe Tine Dumnezeu adevărat și om adevărat”. Noi însă întâmpinând venirea Ta, Hristoase, pe cea Curată o cinstim cântând așa:
Vino, Curată Fecioară, că ai născut curat pe curatul Dumnezeu.
Vino, Maică fără bărbat a lui Emanuel, care nu a cunoscut nunta.
Vino, Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii, că de a ta curăție s-a minunat Gavriil.
Vino, Ceea ce ești mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, că ție ți s-a închinat firea îngerilor.
Vino, Țarină nesemănată, că ne-ai răsărit nouă Spicul Vieții.
Vino, Rug nears, că întru Naștere nu te-a ars focul Dumnezeirii.
Vino, Încăpere neîncăpută la care nu pot să privească cei cu câte șase aripi și cei cu ochi mulți.
Vino, Masă cu chip de foc, pe care pământenii nu se pricep să te laude după cuviință.
Vino Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi.

Condac 3:


Fiind purtată de putere Dumnezeiască ai venit la Sfânta cetate, Ierusalim, Preasfântă Fecioară ca o zi luminoasă, arătându-L întregii lumi pe Hristos, Soarele Dreptății. Pentru aceasta în chip vădit Te-ai arătat Prestol de Heruvimi, înălțat prin slava feciorească căci în mâna ta porți pe Împăratul Slavei, în fața căruia stau în chip nevăzut Serafimii cei cu câte șase aripi, împreună cu toate puterile cerești cântând: Aliluia.

Icos 3:


Având Fecioara pântece primitor de Dumnezeu, a venit la biserică, ținând în mâna sa pe Dumnezeiescul Prunc Hristos, și, plecând genunchii înaintea Domnului, cu bucurie si cu bunăcuviință a grăit: ,,O, Părinte Preaveșnic, acesta este Fiul Tău, pe care L-ai trimis să se întrupeze dintru Mine pentru mântuirea oamenilor. Acesta este Rodul pântecelui meu, zămislit întru mine prin Duhul Tău cel Sfânt. Acesta este întâiul meu Năs-cut. Primește Cuvântul Tău Cel Întrupat dintru mine, primește de la mine pe Fiul Tău, pe care Ți-L aduc, ca prin Trupul și Sângele Lui, primit de la Mine, să răscumpere neamul omenesc”. Iar noi pricepând această tainică rugăciune, Preacurată, cântăm Fiului Tău si Dumnezeului nostru așa:
Vino, Preadulce Iisuse, pogorând pe pământ blând și smerit precum ploaia pe pământ curat.
Vino, Viață PreaduIce, precum picătura ce picură pe pământ, arătându-Te nevăzut în întruparea Ta.
Vino, Mântuitorule atotmilostiv, să cauți și să mântuiești pe cei pierduți.
Vino, Păstorule preabun, Cel ce ai voit să porți pe umerii Tăi oile rătăcite.
Vino, Doctorul celor fără de nădejde, Cel ce ai binevoit să porți bolile și neputințele noastre.
Vino, Mielul lui Dumnezeu, cel ce ai voit să iei asupră-Ți toate păcatele lumii.
Vino, Domnul Slavei, purtat pe nor ușor, că ai gonit ademenirile întunericului.
Vino, Împăratul păcii, Cel ce șezi pe tronul lui David, a cărui împărăție nu este din lumea aceasta.
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi.


Condac 4:


Având întru sine furtună de gânduri îndoite marele Arhiereu al lui Dumnezeu, Zaharia, s-a tulburat văzând pe Sfânta Fecioară cu Pruncul la un loc cu femeile necurate, înaintea ușilor bisericii, cerând curățirea cea după lege; a dus-o în Sfânta Sfintelor și a înțeles cu duhul că această Maică și după naștere este Fecioară Curată. Pentru aceasta a așezat-o în locul fecioarelor, unde femeilor având bărbat nu li se cuvine să stea, și, întâmpinând-o, cu frică și cu bucurie a cântat lui Dumnezeu Cel ce s-a arătat: Aliluia.


Icos 4:


Auzind Zaharia minunatele Tale cuvinte în fața lui Dumnezeu, Preacurată, și văzând că vrei să așezi copilul Tău preaiubit în brațele lui de Arhiereu al lui Dumnezeu, precum în înseși mâinile lui Dumnezeu, și, împreună cu acesta ai adus jertfă, după cum spune legea, doi pui de porumbel, s-a umilit cu inima și cu credință și cu frică a primit pe Dumnezeiescul Prunc zicând așa:
Vino, Cel Vechi de zile, care de demult ai dat lui Moise legea în Sinai.
Vino, Prunc Tânăr, că ai intrat acum în biserică, vrând să împlinești legea.
Vino, că săIășluire având Cerul ai vrut să umpli biserica pământească de slavă cerească.
Vino, că întrupându-Te din Fecioară ai dorit să îndumnezeiești firea omenească.
Vino, că Te-ai coborât până la chipul de rob, ca pe noi, robii păcatului, să ne faci robii Adevărului Dumnezeiesc.
Vino, că ești Strălucirea Ipostasului Părintesc, ca pe noi să ne arăți fiii Tatălui Ceresc.
Vino, Împlinitorul legii, care ai adus lui Dumnezeu pui de porumbel ca noi să zburăm la ceruri mai curați decât aceștia.
Vino, Dătătorule de milostivire care milă voiești, iar nu jertfă, ca și noi să Te ungem cu untdelemnul milei.
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi.


Condac 5:


Steaua cea de Dumnezeu luminată a strălucit, când a venit la biserică Simeon, purtat de Duhul Sfânt. Acestuia, tânăr cu Duhul, dar îmbătrânit cu trupul, fiind drept și credincios trăind în credință și așteptând mângâierea lui Israel, i s-a făgăduit prin Dulhul Sfânt să nu vadă moartea, până cand nu va vedea pe Hristos Domnul venind în trup. Acesta, privind pe Preacurata Fecioară și pe Pruncul ținut de dânsa în brațe, a văzut harul lui Dumnezeu și, cunoscând cu Duhul că Acesta este Mesia Cel așteptat, în grabă s-a apropiat de Dânsul și, dând mulțumire lui Dumnezeu, cu frică și cu bucurie I-a cântat din inimă: Aliluia.


Icos 5:


Văzând bătrânul Simeon în mâinile Fecioarei pe Cel ce a zidit pe om, purtat în chip de Prunc, s-a umplut de nespusă bucurie și, uitându-se pe sine, a grăit cu bucurie: “Te doresc pe Tine, Dumnezeul părinților și Doamne al milei, la Tine privesc, Cel ce cuprinzi toate cu Cuvântul Tău, pe Tine Te întâmpin, Cel ce stăpânești viața și moartea, pe Tine Te aștept, Cel ce unești cerul și pământul. După Tine flămânzesc morții ce așteaptă învierea. După Tine însetează cei ce pătimesc și așteaptă mângâiere și Ție Îți cântă așa:
Vino, Cel așteptat de toți proorocii, să ne cercetezi cu mântuirea Ta.
Vino, Cel dorit de toate neamurile, să ne luminezi cu învățătura Ta.
Vino, Mântuitorul nostru, ca să izbăvești pe Adam și pe Eva de păcat de vechiul blestem.
Vino, Cel ce Te-ai arătat pe pământ Mântuitorul nostru, ca să viețuiești cu oamenii și să-i scoți din întuneric și din umbra morții.
Vino, Luminătorul nostru ca să binevestești anul plăcut Domnului.
Vino, Izbăvitorul nostru, ca să-i și slobozești pe cei zdrobiți cu inima.
Vino, Păstorule și Învățătorule ca să propovăduiești robilor dezrobirea și celor orbi vederea.
Vino, Ziditorule și Stăpâne, să vestești celor umiliți mântuire și tuturor oamenilor iertare.
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi


Condac 6:


Propovăduitor minunat al venirii lui Hristos s-a arătat purtătorul de Dumnezeu Simeon, când mai ales umplându-se de Duhul Sfânt, primul dintre oameni L-a cunoscut pe Ziditorul său, venit cu trup, și primul a mărturisit Dumnezeirea Lui, cântându-I în numele tuturor celor ce trăim pe pământ: “Ție ne închinăm, pentru că Tu ești Dumnezeul nostru; Ție ne rugăm pentru că Tu ești biserica noastră’, Ție îți slujim, că Tu ești Făcătorul legii. Tu ești Unul Dumnezeu și nu este alt Dumnezeu afară de Tine și alt Fiu deoființă cu Tatăl. Prin Tine noi trăim și ne mișcăm și ființăm, Tu ești mai frumos decât toți fiii oamenilor, pentru că Tu ești Dumnezeu și om. Pentru aceasta se bucură acum cerul, pentru că a miluit Domnul pe poporul său și saltă temeliile pământului și cei ce se află în iad, că s-a arătat celor morți învierea văzând acum pe Mântuitorul lumii și cântându-I: Aliluia,


Icos 6:


Astăzi a strălucit la toată lumea lumina adevărului, că Preasfânta Fecioară a dat cu preacuratele sale mâini, bătrânului Simeon, pe Dumnezeiescul Prunc, ca pe un cărbune făcător de viață, de la jertfelnicul Domnului, zicând: “Primește, cinstite bătrâne, pe Domnul tău, primește vistieria nesecată și puterea cea neajunsă. Spală necurăția și te înnoiește și te luminează de la Soarele Dreptății, Să nu ardă deci focul harului pe domnul meu, ci mai mult, să-I lumineze, căci Acesta curăță păcatele și toată fără-de-legea ta ca să fii început al curățirii întregii lumi și astfel te vei dezbrăca de toate cele vechi ca să te îmbraci în toate cele noi”. Iar noi, pricepând această vestire milostivă, să-I cântăm Preacuratei unele ca acestea:
Vino, Fecioară, că strălucind de curăție cerească, ne-ai răsărit lumina, cea neînserată.
Vino, Împărăteasă a preaminunatei lumi cerești, care ne-ai ridicat pe noi in locașurile cele de sus.
Vino, Tainic Rug, prin care, din înălțimile cerești, s-a aprins focul Dumnezeirii la toată lumea.
Vino, Nor purtător de lumină, prin care Dumnezeiescul Prunc Hristos s-a adus spre mântuirea tuturor.
Vino, Masă de Foc a Nevăzutului Împărat.
Vino, Chivot Ceresc, care ai încăput pe Hristos.
Vino, Palat al Duhului Sfânt.
Vino, Mireasă Neprihănită a Împăratului Cel fără de moarte.
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi.


Condac 7:


Vrând Sfântul bătrân Simeon să primească o nouă curățire, precum Isaia cel de demult, s-a închinat Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și, atingându-se de Dumnezeieștile ei picioare, a zis: “Foc duci curată, mă tem să iau în brațe Pruncul Cel ce stăpânește lumea. Tu însă, cu mâinile Tale, precum cu niște aripi îngerești luminează-mă, dându-mi pe Cel ce Heruvimii cei înaripați se înfricoșează să-L poarte”. Astfel Simeon, întinzându-și mâna, L-a primit în cinstitele sale brațe și cu bucurie a cântat: Aliluia.


Icos 7:


O nouă și preaslăvită minune s-a săvârșit astăzi: bătrânuI Simeon primește în mâini stricăcioase pe Ziditorul omului, pentru ca Dumnezeu să trăiască cu oamenii, iar omul să devină ceresc. Primind pe Cel dorit și văzând împlinirea făgăduințelor Simeon, precum grâul cel copt, a cerut slobozirea de trup și la apusul viețuirii sale a cântat cu bucurie: “Au văzut ochii mei mântuirea Ta, ca pe o taină ascunsă din veac. Acum, însă, slobozește, Stăpâne, pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, de această legătură trupească către viața cea neîntinată și neîmbătrânitoare, ca, plecând de aici, să duc veste de bucurie despre venirea Ta în lume”. Pentru aceasta Îți cântăm:
Vino, Iisuse, Dătătorul vieții, că ai dăruit viață și înviere tuturor credincioșilor Tăi.
Vino, Stăpâne, Biruitorul morții, că ai slobozit din veșnica moarte pe poporul Tău.
Vino, Împăratul cel fără de moarte că din întunericul și din umbra morții ai slobozit pe cei legați din veac.
Vino, Preadulce Viață, că porțile raiului iarăși le-ai deschis lui Adam, spre viață veșnică.
Vino, Mire Preadorit, că sufletul meu tânjește și dorește curțile Domnului.
Vino, Lumină Sfântă, că Te-a aflat sufletul meu plângându-și păcatele.
Vino, Dumnezeule preaveșnic, că aproape este mântuirea Ta pentru cei ce se tem de Tine.
Vino, Mântuitorule Preabun, că cuvântul Tău ai adus pacea mult dorită.
Vino, Preacurată, Domnul este cu și prin tine împreună cu noi.


Condac 8:


Străine cuvinte auzind de la bătrânul minunat, Iosif și Preacurata Fecioară s-au mirat de cele spuse, l-au văzut pe Simeon proorocind despre Prunc, dar nu ca despre un Prunc, ci ca despre Cel Vechi de zile și, rugându-se la Dumnezeu, ca la Cel ce are putere asupra vieții și asupra morții și Care poate să-l sloboadă la o altă viață și, punând toate acestea în inima lor, au cântat cu mulțumire lui Dumnezeu: Aliluia.


Icos 8:


Cu totul fiind întru Dumnezeu, Sfântul bătrân Simeon s-a umplut de duh proorocesc și a vorbit despre Dumnezeiescul Prunc că va ajunge chiar și la iad să dea tuturor celor legați iertare, orbilor vedere și nu va vorbi ca alții. Și, întorcându-se la Maria, Mama lui Iisus, a proorocit: “Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va ridica împotriviri. Și prin sufletul Tău o Maică, fără de moarte, va trece sabie, când vei vedea pe Fiul tău bătut în cuie pe cruce, ca să se descopere gândurile din multe inimi, întru iertarea păcatelor lor”, Iar noi, înțelegând această proorocie, îi cântăm Preacuratei:
Vino Maică și Fecioară, care, întru nașterea ta feciorească, nu ai simțit durerile nașterii.
Vino, Maica Mielului și a Păstorului, care vei suferi dureri înfricoșătoare lângă Crucea Fiului tău.
Vino, Bucuria noastră, care împreună cu Fiul tău pătimind, cu toată lumea te vei bucura de arătarea Slavei Sale.
Vino, Mângâiere în necazuri, care fiind încercată precum aurul în foc ești grabnic ajutătoare celor, ce sunt ispitiți.
Vino, Cea PreaveseIă, care ai vrut să bucuri pe Eva, cea care a adus femeilor mâhnire.
Vino, Preaslăvită, care ai dorit ca prin durerile tale să eliberezi lumea de toate durerile.
Vino, Fecioară, mai Cinstită decât toată făptura, care prin nașterea ta ai înnoit toată zidirea cea văzută.
Vino, Maică mai Sfântă decât toți sfinții, care prin întâmpinarea ta ai unit pe îngeri cu oamenii.
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi.


Condac 9:


Toată firea îngerilor s-a minunat de marea coborâre a lui Dumnezeu față de om zicând: minune preaslăvită, neînțeleasă și nespusă vedem astăzi, că Cel ce l-a făcut pe Adam încape în brațele bătrânului. Pline sunt marginile lumii de mila Lui, plină este făptura de lauda Lui, plină este omenirea de îngăduința Lui. Cele cerești, cele pământești și cele de dedesubt sunt pline de bunătatea Lui sunt pline de darurile și binefacerile Lui. Plin este cerul și pământul de slava Lui! Pentru aceasta toate neamurile bateți din palme cântându-I: Aliluia.


Icos 9:


Grăitorul și văzătorul de Dummzeu Simeon, deși a spus multe și a lăudat pe Preanevinovata Maică a lui Dumnezeu, care a născut lumii pe Dumnezeu omul, Mântuitorul sufletelor noastre, totuși nu a putut să o laude cu vrednicie pe cea, care mințile cele mai presus de lume nu se pricep să o cânte. Totuși, cuprins de iubire a slăvit-o zicând: Preasfântă și minunată Cămară a lui Dumnezeu, tu ești începutul și sfârșitul prăznuirii noastre. Tu ne-ai răsărit Lumina Soarelui ne-ai deschis izvorul iubirii de oameni a Fiului tău. Pomenirea ta este mai presus de orice cuvânt și mărirea ta întrece neputința noastră. Te rugăm, pomenește-ne neîncetat pe noi ce te lăudăm și îți cântăm:
Vino, Bucuria noastră nesfârșită, care ai arătat lumii întregi bucuria lui Hristos.
Vino, Dulceața noastră cea pururea fericită, care ții în mâinile tale focul Dumnezeirii.
Vino, Lumină pururea strălucitoare, care ai luminat biserica lumii vechi cu lumina harului.
Vino, Făclie nestinsă, care întru întâmpinarea ta ai luminat sufletele credincioșilor cu lumina lui Hristos.
Vino, că porți cu mâinile Focul Ceresc, ca prin tine să se aprindă în locul cel sfânt frumusețea și sfințenia.
Vino, Lumină Neînserată, că ai născut în chip nestricat, fiind Pururea Fecioară, ca prin tine să se vestească mântuirea până la marginile pământului.
Vino, Chivot însuflețit și Dumnezeiesc, că prin tine se arată întregii lumi harul cel mare și mântuitor.
Vino, Cortul lui Dumnezeu și al oamenilor, că prin tine Dumnezeul dumnezeilor împărățește în Sion peste toți oamenii.
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi.

Condac 10:


Propovăduitoare a mântuirii s-a arătat Ana, cea insuflată de Dumnezeu, că nu se depărta de biserica Domnului, slujind ziua și noaptea în post și în rugăciuni. Aceasta ieșind cu dreptul Simeon, în întâmpinarea Pruncului Iisus, a mărturisit că acesta este Ziditorul cerului și al pământului. Și îmbrățișând pe Hristos, L-a sărutat și Duhul s-a sălășluit întru ea și a grăit: “Tu ești Dumnezeu și Fiul Omului, Fiul împărăției și al umilinței. Tu auzi și taci, vezi și ești nevăzut, ești pretutinea și ascuns”. Și a grăit și alte proorocii despre Pruncul adus, pentru cei ce așteptau izbăvirea în Ierusalim cântând lui Dumnezeu: Aliluia.


Icos 10:


Împărate Preaveșnic și Cuvântul lui Dumnezeu, Tu acum în trup Te-ai arătat lumii întregi, ca un Prunc în biserică, purtat în brațe de Fecioara Maria, Maica Ta, ca să petreci cu oamenii și celor ce sunt din Adam să le vestești mântuirea. Adevărul Tău s-a pogorât din cer, mila Ta ne-ai trimis-o nouă și harul Tău împărățește pe pământ pentru că ai venit să cauți și să mântuiești pe cei pierduți. Pentru aceasta pe nimeni nu îndepărtezi, de la nimeni nu Te întorci, precum s-a întâmplat cu Uza, de demult, când s-a atins de Chivotul Legământului Tău și a fost lovit de moarte. Acum însă desfrânata Îți cade la picioare și devine neprihănită, cea cu scurgerea de sânge se atinge de Tine și se vindecă, vameșii și păcătoșii stau împreună cu Tine și se fac prietenii Tăi, căci ai chemat la Tine pe toți cei trudiți și împovărați. Pentru aceasta cu bucurie și noi Te întâmpinăm și Îți cântăm așa:
Vino, o, Hristoase, împăratul tuturor, și scoală-Te întru întâmpinarea, noastră.
Vino, Iisuse, Doctorul inimilor noastre, și ieși întru ajutorul și mântuirea noastră.
Vino, Păstorul nostru Cel bun, care Te-ai întrupat să cauți oile pierdute și caută-ne și pe noi cei rătăciți.
Vino, Mângâietorule bun, Care ai căutat și ai găsit drahma cea pierdută și află și sufletele oamenilor pierduți.
Vino, Atotbunule și Iubitorule de oameni, și ne primește și pe noi în brațele Tale părintești.
Vino, Atotmilostive și Îndurate, și ne sălășluiește și pe noi în cămările Tale cerești.
Vino, Mângâietorul celor întristați, ca să ne aperi și să ne cârmuiești pe noi, cei ce plutim pe marea acestei vieți deșarte.
Vino, Mântuitorul celor rătăciți, mântuiește-ne și ne scoate pe noi cei ce ne înecăm în viforul păcatului.
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi.


Condac 11:


Cântare de umilință au adus arătării Tale, Hristoase, purtătorul de Dumnezeu Simeon și dreapta Ana, arzând cu duhul și propovăduind cu buze de bucurie venirea Ta în lume tuturor celor ce așteptau izbăvirea. Iar cărturarii și fariseii, auzind astfel de mărturisiri despre Prunc, s-au mâniat și mai mult, l-au învinuit pe Zaharia, ca pe un vădit călcător de lege, că pe Maria a așezat-o în locul unde ședeau fecioarele pentru care îndată l-au și ucis cu pietre. Iar Pruncul Iisus a fost dus în Egipt, din pricina lui Irod, ca și acolo, spre mărturie veșnică, Domnul să fie cunoscut egiptenilor și să I se aducă jertfă, cântându-I: Aliluia.


Icos 11:


Lumină spre descoperirea neamurilor ai fost, Hristoase, Soarele dreptii, pe nor purtat, precum Simeon astăzi a proorocit că vei fi începătură de nou har, din Egipt și până la marginile lumii, că Tu ești Izvorul Vieții și Lumina oamenilor, pentru că lumina luminează întru întuneric și întunericul nu o cuprinde. Cu această lumină a Dumnezeirii Tale luminează și întunericul sufletelor noastre, pentru ca toți să aprindem în inimă lumina virtuților împreună cu Simeon și cu Ana să-Ți cântăm Ție și Preasfintei Maicii Tale unele ca acestea:
Vino, Iisuse, Lumina lumii, pentru ca în lumina Sfinților Tăi să ne luminezi pe noi.
Vino, Hristoase Mântuitorule, care locuiești întru Lumina cea nepătrunsă pentru ca în lumina Feței Tale să îndumnezeim.
Vino, Soarele Dreptății, pentru ca în zilele Tale să strălucească adevărul și pacea pe pământ.
Vino, Lumină Sfântă, pentru ca să ajungă în inimile noastre focul credinței și iubirii Tale.
Vino, Împărate ceresc, pentru ca binecuvântată și prealuminată să fie venirea Ta.
Vino, Ziditorule și Stăpâne, pentru ca având aprinsă făclia curăției să ieșim întru întâmpinarea Ta.
Vino, Lumină lină și neînserată, pentru ca în liniște și în pace să trăim toate zilele vieții noastre.
Vino, Fiule, Unule Născut al lui Dumnezeu și Cuvinte, pentru ca întru bucurie și frică să lucrăm a noastră mântuire.
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreună cu noi.


Condac 12:


Vechea biserică a legii cu nou har s-a umplut, când ai intrat într-însa Hristoase, ca un Prunc purtat în brațe, ca să se plinească proorocia lui Agheu care zice: “Va veni Cel dorit de toate neamurile și voi umple de slavă templul acesta și slava acestui templu de pe urmă va fi mai mare decât a celui dintâi și în locul acesta voi împărți pacea”. Pentru aceasta să se înfrumusețeze cu lumina Ta Dumnezeiască și Biserica noastră ce se gătește să Te primească luminat ca pe un Mire, iar pe noi ne învrednicește în curăție să ieșim întru întâmpinarea Ta și cu veselie să-Ți cântăm: Aliluia.


Icos 12:


Cântând, o, Maica lui Dumnezeu, venirea întru întâmpinarea ta a întregii lumi în Biserica Domnului, lăudam nespusa ta curăție feciorească, ne închinăm Soarelui dreptății, Hristos, ce a răsărit dintru tine, îl privim împreună cu Simeon și Îl primim în brațele noastre. Împreună cu Ana mărturisim Dumnezeirea Lui, cu Iosif îi aducem în dar doi pui de porumbel, adică sufletul și trupul nostru și, precum fecioarele înțelepte, luminat înfrumusețăm candelele sufletelor noastre și făclii aprinse de fapte bune lui Hristos, Lumina Cea Adevărată, ce s-a arătat lumii, îi dăruim, iar astăzi, împletind precum florile coroană de cântări, îți aducem aceste laude:
Vino, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca sub acoperământul Fecioriei Tale să ne păzești pe noi întru curăție și feciorie.
Vino, Palat purtător de Lumină al Stăpânului, ca prin darul tău să ne faci pe noi locaș al Duhului Sfânt.
Vino, Fecioară mai luminoasă decât dimineața, ca să fim și noi fii ai zilei până la sfârșitul vieții.
Vino, Soare care porți pe Tatăl Luminii, ca și pe noi să ne luminezi cu darul tău.
Vino, Sfântă Slujitoare a măreței taine, ca să ne înveți a sluji cu sfințenie pe Fiul tău și Dumnezeu.
Vino, Bună Ajutătoare a toată lumea, ca să ne păzești nevătămați de lume, de trup și de diavol.
Vino, o, Fecioară Marie, ca să luminezi sufletele noastre întunecate de patimi.
Vino, o, Pruncă Minunată, ca să călăuzești spre mântuire această lume orbită de păcate.
Vino, Preacurată, Domnul este cu tine și prin tine împreuna cu noi.


Condac 13:


O, Întrutotcântată Maică și Fecioară, care ai adus în locul cel Sfânt al Sfinților pe Cuvântul cel mai presus decât toți Sfinții, întru întâmpinarea noastră și pentru mântuirea lumii; primește această rugăciune a noastră, acopere-ne și ne păzește pe noi de tot necazul și întristarea și ne izbăvește de toate cursele vrăjmașului, Tu, Cea fără de prihană, Ceea ce ești Ușă Dumnezeiască, deschide-ne nouă, celor ce dorim mântuirea, ușile cerești, ca, izbăvindu-ne prin Tine de veșnica muncă, să cântăm întru Întâmpinarea Domnului în văzduh: Aliluia. (de 3 ori)


Rugăciunea a-1-a către Domnul nostru Iisus Hristos


Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut Și Cuvântul lui Dumnezeu, care mai înainte ai fost văzut de prooroci, ca prin oglindă, în ghicitură și mai pe urmă, în aceste zile, Te-ai născut nestricat cu trupul din Preasfânta Fecioară Maria și în a patruzecea zi, în Locul cel Sfânt, întru întâmpinarea întregii lumi, Te-ai arătat ca Prunc, purtat în brațele dreptului Simeon pentru mântuirea tuturor celor din Adam! Cât de proslăvită și de prealuminată este aducerea Ta în braȚele Născătoarei de Dumnezeu în biserica Domnului și Întâmpinarea Ta de către bătrânul Simeon. Astăzi cerurile se veselesc și pământul se bucură de venirea Ta, Dumnezeule, de venirea Dumnezeului și Împăratului nostru. De demult Moise s-a urcat în munte ca să vadă slava Ta, dar nu a putut să-Ți vadă Fața Ta, pentru că i-ai arătat doar spatele. În această zi prealuminoasă a întâmpinării Tale, Tu Te-ai arătat pe Tine Om, strălucind de nespusă Lumină Dumnezeiască, ca împreună cu Simeon să Te vedem Față către față, să Te pipăim cu mâinile și să Te primim în brațele noastre ca să Te cunoaștem pe Tine ca Dumnezeu venit în trup. Pentru aceasta proslăvim nespusă coborârea Ta și marea Ta iubire de oameni, că prin venirea Ta ai dăruit acum bucurie cerească neamului omenesc căzut de demult în păcat. Că Tu prin dreapta Ta judecată ai izgonit pe strămoșii noștri din raiul desfătării în lumea aceasta, iar acum ne-ai miluit și iarăși ne-ai deschis locașurile cerești și ai prefăcut plânsul nostru întru bucurie, iar Adam nu se mai rușinează pentru neascultare și nici nu se va mai ascunde de la Fața Ta, fiind chemat de Tine, pentru că Tu ai venit acum ca să iei asupră-Ți păcatele lui, să-l speli cu sângele Tău și să-l îmbraci pe el, gol fiind, în haina mântuirii, în podoaba veseliei și să-l înfrumusețezi pe el, ca pe un mire. Iar pe noi, pe toți, care prăznuim Dumnezeiasca Ta întâmpinare, învrednicește-ne, ca împreună cu fecioarele înțelepte să Te întâmpinăm pe Tine, Mirele nostru Ceresc, cu candelele credinței și curăției aprinse să privim cu ochii credinței Dumnezeiasca Ta Față, să Te purtăm în inimi, în toate zilele vieții noastre, ca să ne fii nouă Dumnezeu și noi să fim poporul Tău. Iar în slăvita și înfricoșata zi a venirii Tale, când toți sfinții vor ieși în văzduh pentru marea Ta întâmpinare, învrednicește-ne și pe noi să Te vedem și astfel pururea cu Domnul vom fi. Slavă milosârdiei Tale, slavă împărăției Tale, slavă purtării Tale de grijă, Unule iubitorule de oameni, că a Ta este Împărăția și puterea și slava împreună cu Cel fără de Început al Tău Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh acum și pururea și în vecii, vecilor. Amin.


Rugăciunea a-2-a a Preasfintei Stăpânei noastre Născatoarei de Dumnezeu
 
O, Preasfântă Fecioară, care strălucești prin curăție Cerească, Porumbiță Preablândă, Mielușea Neprihănită, Ajutătoare bună a lumii, Maica lui Hristos Dumnezeul nostru, Tu ești începutul și mijlocul și sfârșitul bucuriei noastre de acum, că dintru Tine a strălucit Soarele Dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, pe Care L-ai adus în sfintele Tale brațe în a patruzecea zi, în locul cel sfânt, întru întâmpinarea noastră și spre bucuria și mântuirea întregii lumi. Pentru aceasta Te fericim și Te proslăvim, pentru că Tu ești Cortul lui Dumnezeu și prin Tine s-a săIășluit între noi, pentru ca să fim poporul Lui. Tu ești Ușa Cerească vestită de Iezechiel, prin care iarăși ni s-a deschis intrarea în locașurile raiului. Tu ești Scara cea înaltă văzută de Iacob, prin care Dumnezeu s-a pogorât pe pământ. Tu ești Pod care duce de pe pământ la cer. Pentru aceasta Te rugăm să privești spre noi, ca Ceea ce ai intrat în Locul cel Sfânt purtând pe mâini Focul Dumnezeiesc, Binecuvântată. Cu focul rugăciunii Tale să arzi focul patimilor noastre, ca să ne izbăvim de focul cel veșnic al gheenei. În Locul cel Sfânt ai venit pentru curățirea cea după lege, Ție netrebuindu-Ți curățire, Fecioară Curată, și prin aceasta învață-ne cum se cuvine a ne păzi în neprihănire și curăție și cum să purtăm nevoința fecioriei, că Tu, fiind mai presus decât Heruvimii, ai venit la biserică, laolaltă cu femeile necurate. Tu, o, Maică Preasfântă, însăți fiind biserica lui Dumnezeu care ai adus la biserica legii pe Fiul Tău, Hristos Dumnezeul nostru, învrednicește-ne și pe noi să iubim mai mult în lumea aceasta bisericile Fiului Tău, să le cercetăm în toate zilele vieții noastre, acolo să vedem frumusețea Domnului, pentru că mai bine este să petrecem o zi în curțile Domnului, decât să locuim în locașurile păcătoșilor. Dăruiește-ne și nouă, Preacurată, precum lui Simeon, să purtăm neosândiți, în brațele inimii noastre, pe Fiul Tău și Dumnezeul nostru, ca să fim părtași pururea Preacuratului Său Trup și Sânge și ajută-ne să ne păzim în frica lui Dumnezeu și să nu întinăm biserica trupului nostru. Și așa întâmpinând totdeauna, o, Maica lui Dumnezeu, pe Fiul Tău în inimile și în sufletele noastre, să ne învrednicim prin rugăciunile Tale să dobândim și acea întâmpinare în văzduh a Domnului și așa vom slăvi și vom cânta împreună cu toți sfinții pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


Sursa
Doxologia.ro

Timpul și curgerea lui în perspectiva veșniciei- Preasfințitul Corneliu, Episcopul Hușilor

Din cele relatate din Sfintele Scripturi și din învățătura Bisericii, învățăm foarte clar că Întruparea Mântuitorului a fost rânduită din veșnicie și că a fost pregătită pe căi tainice, în toată perioada care a precedat acest eveniment istoric, care avea să aibă loc într-un moment determinant al devenirii istoriei. Mântuitorul, de altfel, Își începe învățătura Sa cu cuvintele “S-a împlinit vremea“ (Marcu 1,15), subliniind faptul că venirea Lui printre oameni s-a petrecut într-un moment dat, condiționat de coordonate bine definite. Pentru viziunea creștină a trecerii timpului, lumea și timpul, din cauza căderii omului în păcat, s-au viciat. Dacă înainte de Întrupare timpul era privit dintr-o perspectivă negativă, deoarece acesta oglindea depărtarea omului de Dumnezeu, după Întruparea Mântuitorului, timpul a fost sfințit, căpătând o valoare și o plinătate deosebită. De altfel, Sfânta Scriptură așa începe, „că la început, Dumnezeu a creat cerul și pământul“ (Facere 1, 1), deci a existat un început, în care Dumnezeu a creat toate, iar Sfântul Evanghelist Ioan spune că “la început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul“ (Ioan 1, 1). Întrucât Mântuitorul S-a întrupat și a suferit și S-a jertfit în timp, dăruindu-ne nouă astfel mântuirea, salvarea sufletului, rezultă că El a conferit timpului sens, iar clipei o valoare inestimabilă. Pentru fiecare dintre noi este valabil acest adevăr deoarece noi ne mântuim sau ne pierdem în cuprinsul acestei clipe, care poate fi convertită în veșnicie. „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiul lui Avraam“ (Luca 19, 19), va spune Mântuitorul lui Zaheu, sau tâlharului de pe cruce: “Astăzi vei fi cu Mine în Rai“ (Luca 23, 43). Observăm cum acest adverb de timp capătă o valoare teologică și, în același timp, un mesaj pentru fiecare creștin. De aceea, Sfântul Apostol Pavel, explicând taina Nașterii Mântuitorului, scria în Epistola către Galateni că la „plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său“ (Galateni 4, 4). Deci timpul istoric a fost folosit pentru a evoca evenimentul Nașterii Domnului, unic și irepetabil în istorie, când omenirea a fost pregătită pe multiple planuri, toată desfășurarea istoriei, precum și evoluția diferitelor epoci care au pregătit venirea Domnului tind spre acest eveniment unic, menit să dea sens creației, să o restabilească în starea de puritate anterioară căderii omului în păcat. De aceea, formularea Sfântului Apostol Pavel, „plinirea vremii“, indică momentul în care experiența păcatului și a depărtării omului de Dumnezeu a atins apogeul, iar Dumnezeu a luat inițiativa ca să vină în chip smerit către noi oamenii pentru a ne ridica acolo de unde am căzut. Deci starea omenirii înainte de venirea Mântuitorului poate fi caracterizată ca o stare de tensiune, pe de o parte dorința de a fi cu Dumnezeu, dar și momente care au dus la depărtarea de Dumnezeu, așa cum Sf. Arhidiacon Ștefan aduce în rechizitorul formulat la adresa Sinedriului: „Voi pururea stați împotriva Duhului Sfânt, precum părinții voștri, așa și voi“ (Fapte 7, 51). Observăm tensiunea, pe de o parte, de a se împotrivi rânduirii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, dorința de a fi împreună și alături cu Dumnezeu.



Timpul capătă un nou sens odată cu Întruparea Mântuitorului


Deci valoarea timpului în creștinism este, după Întruparea Mântuitorului, valoarea mântuirii, pentru că salvarea și mântuirea noastră se fac în timp, iar timpul capătă un nou sens odată cu Întruparea Mântuitorului. De altfel, când prăznuim sărbătorile sau le trăim, nu facem amintire a cele petrecute acum câteva secole sau mii de ani, ci trăim taina, ca pe ceva prezent. „Astăzi este începutul mântuirii noastre, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face“. „Astăzi vă binevestesc vouă bucurie mare. Căci vi Ss-a născut Mântuitor în cetatea lui David“ (Luca 2, 10-11). Deci cuvântul veșniciei devine prezent în viața noastră, a creștinilor, și Întruparea Domnului apare în fiecare an la sărbătoarea Crăciunului ca un nou început pentru viața noastră, pentru sufletul nostru și pentru destinația noastră finală, care este cerul, unde ne așteaptă Dumnezeu cu îngerii Lui.


Încă din copilărie, într-o foarte scurtă rugăciune, fiecare copil este îndemnat: „Creștine, totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu“. Orice lucru bun are un început, după cum și orice lucru rău, prima dată se săvârșește în minte, în rațiune și după aceea devine realitate a vieții. Deci orice început bun este gândul cel bun, care are nevoie de ajutorul, de mila și de binecuvântarea lui Dumnezeu, căci nu putem începe nimic fără să fim inspirați și nu putem desăvârși nimic fără să fim ajutați de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii, când Mântuitorul adesea era întrebat de apostoli, El se referea la clipa care o trăia - "vremea Mea nu s-a împlinit încă“ (Ioan 7, 8). Deci, toate aceste clipe ale istoriei mântuirii neamului nostru omenesc sunt repere, coordonate ale timpului, care dacă sunt folosite pentru binele sufletului nostru devin clipe binecuvântate, dacă sunt folosite pentru a pierde și irosi ceea ce este foarte important pentru noi, sunt clipe pierdute, pentru că nici o clipă nu se mai repetă.
Fiecare etapă a vieții noastre își are cursul ei - copilăria, tinerețea, vârsta înaintată - și depinde de felul cum noi știm să le folosim. De altfel, tensiunea acesta între poporul ales și Dumnezeu, Izvorul vieții, a fost generată și menționată în primul rând în scrierile și în cuvântările profeților Vechiului Testament. Mesajul lor era unul foarte clar, de a se întoarce poporul pentru cât mai este timp: “Ascultă, Israele! Ia aminte pământule, căci Domnul iți vorbește! Ce puteam să fac pentru voi, pentru via aceasta și nu am făcut?“ (Isaia 1, 2; 5, 4). În orice clipă a vieții există posibilitatea întoarcerii, și începutul cel bun este cel în care am renunțat la egoismul din noi, la individualismul care caracterizează în mare parte societatea timpului nostru, și lăsăm ca Dumnezeu să fie Cel care devine sensul vieții noaste, binecuvântarea și plinirea sau săvârșirea timpului bun pe care îl avem de împlinit. De altfel, în practica liturgică a Bisericii noastre, Sfântul Vasile cel Mare a cărui Sfântă Liturghie o săvârșim de zece ori pe an, în rugăciunea Anaforalei, cere ca Dumnezeu să binecuvânteze cununa anului bunătății Sale: „Ca El să ni se arate nouă cu bogate îndurări, și cu timpuri bine întocmite și de folos, dăruind și pământului ploaie lină spre rodire și pe noi să ne păzească fii ai luminii și ai zilei arătându-ne“. Timpul devine astfel sfințit în momentul în care este chemată mila, ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu.


Cum depășim starea de nelucrare a firii umane


Timpul pierdut care a fost favorabil nouă spre plinirea binelui și nu l-am folosit sigur nu mai revine. Dar avem posibilitatea ca cel pe care încă îl avem la dispoziție să îl folosim și să îl convertim în așa fel încât să întrecem ceea ce am pierdut odinioară. Starea de umilință a firii umane care este dispusă să accepte mai ușor nelucrarea decât lucrarea poate fi depășită prin voință și, în al doilea rând, printr-o credință sinceră și profundă.


Mântuitorul Iisus Hristos vine în lume și Se naște în condiții smerite, ia chipul unui prunc, al unui copil și El ne învață în Sfânta Evanghelie că cine dorește să intre în împărăția lui Dumnezeu, dacă nu se va întoarce și nu va fi ca un prunc, nu va intra în ea (Matei 18, 3). Deci perioada copilăriei devine purtătoarea unei semnificații spirituale noi. Cei ce vor să intre în împărăția lui Dumnezeu trebuie să fie ca pruncii; nici un copil, nici un prunc nu se gândește la dimensiunea timpului. De aceea, Mântuitorul dă exemplul unui copil nevinovat care este pentru noi reper pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu. Deci orice om, orice creștin este chemat să folosească timpul în favoarea salvării sufletului lui. Timpul pierdut sigur nu se mai întoarce, dar avem șansa unică, de aceea S-a întrupat Mântuitorul, ca timpul ce-l mai avem de trecut să-l petrecem în pace, lucrând și făcând cele după voia Lui. De altfel, în ectenia cererilor Sfintei Liturghii cerem ca Dumnezeu să ne dea “ziua toată, desăvârșită, sfântă, în pace și fără de păcat“. Deci, aceasta este dimensiunea timpului nostru, ca și creștini, aceea de a-l folosi spre mântuirea noastră și a semenilor noștri.


Lucrurile cele bune, cu foarte multă osteneală și cu foarte multă lucrare, se împlinesc. În ultima carte a Noului Testament, în Apocalipsă, se scrie, în viziunea Sfântului Ioan, că a văzut un miel înjunghiat (Apoc. 5, 6), de la întemeierea lumii, deci creația s-a întemeiat pe jertfă. Din acest motiv observăm cum la chemarea cerului de pace și bunăvoire între oameni (Luca 2, 10-11), printr-un rege crud, tiranic și doritor de putere omenirea răspunde cu indiferență, ură și dușmănie. Deci, „întru ale Sale a venit, dar ai Săi (oamenii) nu L-au primit“ (Ioan 1, 11), iar celor care cred în numele Lui, „le-a dat putere să devină fiii lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 12).


Legat de taina Întrupării Mântuitorului în timpul nostru istoric, supus schimbărilor și trecerii anilor, se menționează de către Sfintele Evanghelii indiferența, starea de păcat și egoism a acestei lumi.


De altfel, întreaga viață pământească a Mântuitorului a fost o jertfă nesfârșită, pentru că vedem pe de o parte dorința celor care vroiam sa Îl asculte, iar pe de altă parte, cei mai mulți care Îl refuzau. Însă, în istoria pregătirii venirii Domnului sunt momente importante care scot în evidență faptul că cele întâmplate în Legea cea Veche se împlinesc în Legea cea Nouă. Astfel, Iosif este vândut de frații lui, observăm aici o jertfă, iar în momentul când Iacob, părintele lor, a murit, frații lui se temeau că Iosif se va răzbuna pe ei, însă el în ultimul capitol al cărții Facerea spune așa: “Iată voi ați uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum și să păstreze viața unui popor numeros“ (Facere 50, 20). Deci vedem că chiar atunci când răul este prezent în viața noastră și cere sacrificiu, acest sacrificiu de multe ori revine în viața noastră ca o binecuvântare și ca un semn prin care suntem salvați de la multe încercări. Așa privim noi din perspectiva creștină orice zi a martiriului unui sfânt; s-a născut spre o viață nouă, spre împărăția cea fără de sfârșit a lui Dumnezeu.
De aceea, ziua martiriului unui sfânt este ziua începutului unei noi vieți. Însăși viața Bisericii este un martiriu continuu, mereu atacată, mereu afectată de tot felul de acuzații făcute de oameni care sunt uneltele celui rău și care sunt departe de trăirea și viața creștină. Însă Biserica triumfă, căci ea este cea care, deși mereu se jertfește, totdeauna aduce bucuria biruinței Învierii, pentru că este condusă de Cel ce a biruit moartea și răutatea acestei lumi.


Cei care au credință puternică trăiesc minuni


Timpurile zilelor noastre sunt mereu zbuciumate și lipsite de liniștea și pacea de odinioară. Mare parte a omenirii trăiește momentul și clipa ca fiind unice, marcate prin plăcere și înșelare. La acestea contribuie atitudinea noastră tot mai indiferentă, lipsită de credință, compasiune și respect. Omul zilelor noastre a devenit sclavul unei tehnologii care-l îmbolnăvește, creându-i dependențe nevindecabile, aducându-i în final moartea; nu mai are răbdare și dorește ca în cea mai scurtă clipă să afle răspunsul la toate întrebările lui, unele tot mai iraționale și lipsite de sens decât altele.


Există o tendință de a explica rațional și tehnicizat totul, deși în capitolul cel mai important din viața noastră, numit „Viață și credință“, care definesc identitatea unui creștin, minunea e o realitate pe care o trăim toți la fiecare pas. Cei care au credință puternică trăiesc cu adevărat minunea. Sunt oameni care prin rugăciune se vindecă de boli incurabile, scapă din încercări prin rugăciune și credință. Iar Ortodoxia, dreapta credință, care oferă și învățătura Bisericii noastre, niciodată nu a raționalizat taina și minunea, pentru că orice minune ce se explică nu mai este minune, este un fenomen științific, care este explicat, experimentat și pătruns de gândirea omului. Există acest pericol pentru că mass-media în general și lumea îndepărtată de Dumnezeu, în special, sunt cele care raționalizează și caută să explice fapte și lucruri care nu pot fi explicate. Numai în domeniul medical, câte boli există a căror proveniență nu se știe, deși ele există de sute de ani și, totuși, uneori, aceste suferințe sunt vindecabile în mod inexplicabil, ele fiind cele ce dau mărturie de prezența lui Dumnezeu în viața unui bolnav, care prin credință și rugăciune capătă vindecare. Taina Întrupării Mântuitorului, oricât de mult am încerca noi să o înțelegem, rămâne cea mai mare taină. Cei doi evangheliști, Matei și Luca, au descris-o în cuvinte sobre, n-au încercat să pătrundă ceea ce nu poate fi pătruns și n-au încercat să aducă oceanul pe malul mării pentru că nu poate fi împlinit niciodată acest lucru. De aceea, în învățătura și teologia Bisericii noastre vorbim de taina cea minunată și mare și de minunea ce s-a întâmplat și se întâmplă și de prezența Lui prin lucrarea Sfântului Duh în viața noastră, și acolo unde este El, acolo se biruiesc legile firii și regulile creației, dar nu sunt anihilate, ci sfințite și capătă un nou sens. Astfel, Mântuitorul Se folosește de trup feciorelnic pentru a veni în lume, dar biruiește cele ale firii, se folosește de acest pământ în mijlocul căruia săvârșește mântuirea noastră, și totuși nu are nimic în comun cu pământul. Se folosește de cele ale creației nu pentru a le distruge, ci pentru a le reda starea cea dintâi. Așa înțelegem noi vindecările săvârșite de Mântuitorul, și toate cele scrise în Sfânta Evanghelie sunt o restaurare a întregii creații, care era distrusă și foarte asuprită de urmările și consecințele păcatului și ale firii umane destul de decăzută (Romani 8, 22).


Dumnezeu chiar Se supără când nu-I cerem nimic


Decizia cea bună se ia întotdeauna când este cerut ajutorul lui Dumnezeu, în orice clipă. De aceea, Biserica a rânduit încă din momentul din care ne-am ridicat din pat, în fiecare dimineață, să începem ziua cu binecuvântarea rugăciunii și cu cererea pe care trebuie să I-o adresăm lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariul Evangheliei după Matei, a spus că Dumnezeu chiar Se supără când noi nu cerem nimic de la El. Nu pentru că nu știe că avem nevoie de ele, ci vrea să vadă că recunoaștem prezența și mila Lui în viața noastră. Fără El nu putem face nimic, pentru că El ne-a creat și are grijă de noi, dar orice decizie crucială a vieții și orice hotărâre care trebuie să-o luăm noi înșine, o putem avea spre folosul nostru și a celorlalți din jurul nostru, dacă cerem mila, ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu. Chiar Mântuitorul a spus că “fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15, 5), deci El este Izvorul vieții noastre, sensul vieții, bucuria și mântuirea noastră. Deci orice ajutor, orice milă nu pot fi niciodată egalate cu cea care vine de la Dumnezeu, mângâierea sufletelor și puterea noastră prin care biruim toate încercările vieții.


Din mijlocul veacului XV, numărătoarea anilor se face de la 1 ianuarie și este un lucru uman, deci oamenii au împărțit timpul și l-au măsurat în ani. În viața de dincolo, clipa veșniciei este un prezent continuu, în momentul când am părăsit această lume ieșim în afara timpului și trăim veșnicia, prezentul continuu. Când Mântuitorul i-a spus tâlharului “Astăzi vei fi cu Mine în rai“ (Luca 22, 43), pentru acela a început veșnicia. Deci în viața de dincolo, vom fi împreună cu Dumnezeu și cu sfinții și cu îngerii Lui, vom depăși cele ale timpului, creația fiind în timp, și timpul este cel care face ca noi să trecem prin el. Dumnezeu este în afara timpului, și cei care se vor învrednici de viața cea veșnică vor fi asemenea Lui. Mântuitorul a spus înainte de patimi că „slava pe care Tu Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca lumea să vadă și să creadă că Tu M-ai trimis“ (Ioan 17, 22). Deci mărirea dumnezeirii se descoperă în timp, și totuși Mântuitorul părăsește această lume, iar când apostolii L-au întrebat „dacă El va reașeza împărăția lui Israel, El a spus că nu este al vostru a ști anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânire“ (Fapte 1, 7). Și noi pe acest pământ suntem pelerini, ne pregătim pentru viața cea veșnică. Dar în acest timp cât îl avem, în acest scurt timp, realizăm cele de care ne vom bucura în veșnicie. Începutul timpului și sfârșitul lui, de fapt, este pentru noi începutul călătoriei și al sfârșitului acesteia pe acest pământ, pentru a fi continuat în viața cea nouă și veșnică, care este un nou început fără final. (*Intertitlurile aparțin redacției)

Sursa
Doxologia.ro

Ecoul vietii ...Pilde

Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de la marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă: “Te urăsc !” Dar, imediat, un glas puternic i-a răspuns: “Te urăsc, te urăsc, te urăsc ...!”. Era ecoul.
Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania, spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l urăşte.
Au mers împreună la locul cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său: - Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte ? - Da! - Ia spune-i că-l iubeşti! - Te iubesc ! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: “Te iubesc, te iubesc, te iubesc ! ...” - Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă

Rugăciunea de duminică

Ziua Duminicii îmi aduce aminte de atotputernicia Ta, Stăpâne, cu care ai zidit lumea şi ai răscumpărat pe om. Ţie deci, iubitorule de oameni, Doamne, mă închin şi-Ţi mulţumesc foarte pentru Darurile cele mari pe care le-ai făcut şi le faci tuturor făpturilor Tale.

Inima mi se bucură şi se desfată când stau şi cuget cum că numai Tu Însuţi eşti Dumnezeu Atotsfânt, Atotîntelept, Atotputernic, necuprins, încât nici o bunătate şi nici o mărire nu-ţi lipseşte. Tu eşti Unul Dumnezeu în Trei Feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Numai pe Tine Te cunosc Dumnezeu adevărat şi Te mărturisesc şi Te măresc, Ţie mă închin şi-Ţi servesc pururea, cu toată inima şi cu toată puterea.
O, Părinte Sfinte, îndură-Te de noi! O, Binecuvântate Fiule al lui Dumnezeu, mântuieşte-ne de iad! O, Duhule Sfinte, dă-mi Darul şi acoperământul Tău!
Mult îndurate Stapâne, rogu-Te, să uiţi păcatele mele cele multe, după mulţimea îndurărilor Tale. Mulţumesc din toată inima pentru bunătăţile ce-mi trimiţi în toate zilele, mai vârtos însă pentru răbdarea Ta cea mare, că nu m-ai pedepsit după mulţimea păcatelor mele, ci aştepti căinţa mea, ca un Iertător, Atotbun şi Îndurat.
Doamne Iisuse Hristoase, dă-mi Darul Tău, ca să petrec bine şi creştineşte în această saptămână şi să nu mai păcătuiesc Ţie, nici cu cugetarea, nici cu cuvântul, nici cu fapta, întru mărirea şi onoarea Învierii Tale celei de-a treia zi şi a venirii Duhului Tău Celui Sfânt asupra Apostolilor.
Îndeosebi mă rog pentru ajutorul Tău, Prea Bunule Stapâne, ca să mă cunosc pe mine, să mă căiesc de păcatele mele şi să mă îndreptez cu mărturisirea; iar în ora morţii să fiu aflat pregătit, cuminecat şi cu inimă curată şi să fiu aflat demn de Împarăţia Ta cea veşnică. Amin.

Evanghelia Duminicii a XXXII-a după Rusalii (a lui Zaheu)- Luca 19, 1-10

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi iată un om bogat, cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus; dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a suit într-un dud, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Dar când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, l-a văzut şi a zis către el: Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi el, grăbindu-se, s-a coborât şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut aceasta, toţi cârteau şi ziceau: a intrat să găzduiască la un păcătos. Dar Zaheu, stând în faţa Domnului, I-a spus: iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

Sfantul Efrem Sirul (28-Ianuarie)

Acest astru strălucitor al Bisericii a răsărit în Orient în îndepărtata cetate Nisibe (Mesopotamia) prin anul 306. Încă din fragedă tinereţe fu alungat din casa părintească de către tatăl său - preot păgân - din cauză că iubea Religia Creştină.
Fu primit de Sfântul Episcop Iacob (prăznuit în 13 ianuarie) care îl învăţă să iubească virtuţile şi să se dedice neîncetat meditării asupra cuvântului lui Dumnezeu. Învăţătura Sfintei Scripturi aprinse în el o flacără care îl făcu să dispreţuiască bunurile şi grijile acestei lumi pentru a-şi înalta sufletul către bucuria bunurilor cereşti. Credinţa şi încrederea sa în Dumnezeu, de neclintit precum muntele Sionului, îl făcură să adopte un mod de viaţă nemaipomenit.
 Avea o curăţenie a trupului şi a sufletului care depăşea limitele naturii umane şi care îl făcea să ţină sub stăpânire toate mişcările sufletului său, nelăsând nici un gând urât să se iţească în mintea sa. La sfârşitul vieţii sale recunoştea că nu a vorbit niciodată de rău pe nimeni şi nici nu a lăsat să scape din gura lui o singură vorbă fără noimă.

Lepădându-se de toate, precum Apostolii, luptându-se ziua cu foamea şi noaptea cu somnul, învăluindu-şi faptele precum şi vorbele în sfânta smerenie a lui Hristos, primi de la Dumnezeu harul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, într-o asemenea măsură încât el ocupă în Corul Sfinţilor locul ales de "dascăl al căinţei". Printr-o minune ce se face cunoscută doar celor care se jertfesc cu totul Domnului, ochii săi fuseseră transformaţi în două izvoare nesecate de lacrimi.
Ani întregi, zi şi noapte, aceste ape luminoase, purificatoare şi purtătoare de sfinţenie, acest al doilea botez al lacrimilor, nu încetară să curgă din ochii săi, transfigurându-i faţa într-o sclipire limpede, în care se oglindea prezenţa lui Dumnezeu. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor, şi uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunăţiilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie.
Ca un cerc misterios, în care nu ne putem da seama unde e începutul nici sfârşitul, gemetele năşteau în el lacrimile ; lacrimile, năşteau rugăciunea ; rugăciunea năştea propovăduirea, care era întreruptă de noi tânguiri. Citind încântătoarele sale discursuri despre căinţă sau descrierile atât de realiste ale Judecăţii de Apoi, chiar şi inimile cele mai împietrite nu pot să nu se înmoaie.
Pentru multe generaţii şi până în ziua de azi, lecturile din Sfântul Efrem au făcut să curgă multe lacrimi, deschizând păcătoşilor calea pocăinţei şi a creştinării.
La ceva timp după Botezul său, pe la vârsta de 20 de ani, Efrem se retrase în pustiu, fugind de agitaţia oraşului pentru a sta de vorbă în linişte cu Dumnezeu şi pentru a trăi în preajma Îngerilor. Trecea dintr-un loc în altul, neînrobit de nimic, îndreptându-se într-acolo unde îl conducea Duhul Sfânt, spre ajutorul lui şi al fraţilor săi.
Astfel ajunse în cetatea Edesa în pelerinaj, fiind în căutarea unui om sfânt cu care să ducă o viaţă de călugărie. Întâlnind în calea sa pe o femeie desfrânată, el se prefăcu atunci că îi acceptă propunerile şi, spunându-i să îl urmeze, o conduse spre piaţa publică, în loc să caute un loc retras potrivit păcătuirii. Prostituata îi atrase atenţia : "De ce mă aduci aici ? Nu te ruşinezi să te vadă lumea ?" Sfântul îi răspunse : "Nefericito, te temi de ochii oamenilor : de ce nu te temi de privirea lui Dumnezeu care vede totul şi care va judeca în ultima zi faptele noastre şi gândurile noastre cele mai ascunse?". Cuprinsă de teamă, femeia se căi şi se lasă condusă într-un loc care să fie de ajutor mântuirii ei.
 După câţiva ani petrecuţi în Edesa Sfântul Efrem se întoarse să trăiască în pustiu. Cum auzise laudele aduse virtuţilor Sfântului Vasile, Dumnezeu îi arătă într-o revelaţie că Episcopul Cezareei se asemăna cu o coloană de foc care unea pământul cu cerul. Fără să mai zăbovească, Efrem plecă spre Capadocia. Ajunse în Cezarea în ziua Bobotezei şi intră în biserică în momentul în care era oficiată Sfânta Liturghie. Deşi nu înţelegea greceşte, fu cuprins de admiraţie văzându-l pe marele Episcop propovăduind, căci vedea un porumbel alb pe umărul acestuia, care îi şoptea la ureche cuvinte dumnezeieşti.
Acelaşi porumbel îi vesti Sfântului Vasile prezenţa în mulţime a umilului ascet sirian. Trimise după el, vorbiră câteva minute în Altar şi, ca răspuns la cererea lui, primi de la Dumnezeu ca Efrem să vorbească dintr-odată în greceşte ca şi cum ar fi cunoscut această limbă dintotdeauna. Apoi îl ordonă Diacon, şi îl lăsă să plece în patria lui.
În acele timpuri începu un lung şir de războaie între Romani şi Perşi (între 338 şi 387), în tot regatul persecuţii fără îndurare fură organizate împotriva creştinilor, consideraţi drept aliaţi ai romanilor. Aflând în pustiu de suferinţele fraţilor săi, Sfântul Efrem se întoarce atunci la Nisibe pentru a le veni în ajutor prin faptele şi cuvintele sale. Încă din copilărie îi fu revelată chemarea lui Dumnezeu, printr-o viziune cu o viţă de vie roditoare crescând de la gura sa şi umplând întreg pământul.
 Toate pasările cerului veneau să se aşeze şi să se îndestuleze din fructele sale şi cu cât ciuguleau mai mult cu atât via se umplea de struguri. Harul Duhului Sfânt îl umplea cu o asemenea abundenţă încât atunci când se adresa poporului limba sa nu mai prididea să profereze gândurile cereşti pe care i le inspira Dumnezeu, şi părea ca prins de bâlbâială. De aceea adresa lui Dumnezeu această rugăciune surprinzătoare : "Reţine, Doamne, valurile harului tău!".
Când nu se ocupa cu învăţatul altora pentru a întări credinţa împotriva păgânilor şi ereticilor, se punea cu umilinţă în serviciul tuturor, ca un adevărat diacon, asemeni lui Hristos care s-a făcut "slujitorul" nostru.
Astfel, smerindu-se, refuza mereu înălţarea la Preoţie. Virtuţile sale, rugăciunea sa, roadele contemplărilor şi meditărilor sale, tot harul pe care i-l dădea Dumnezeu, nu îl păstra pentru el însuşi, ci împodobea cu el Biserica, Mireasa lui Hristos, ca o coroană de aur bătută cu pietre scumpe. La asediul oraşului Nisibe în 338, oraşul fu eliberat datorita rugăciunii sale şi a Sfântului Iacob.
 Dar după mai multe războaie, căzu în final în mâna crudului suveran al Perşilor, în 363. Refuzând să trăiască sub dominaţie păgână, Sfântul Efrem şi mulţi alţi creştini plecară atunci spre Edesa. Îşi petrecu acolo ultimii zece ani din viaţă, şi - pentru a continua opera începută în şcoala de exegeză fondată la Nisibe de Sfântul Iacob - propovăduia la Şcoala din Edesa, care fu numită "Şcoala Perşilor". Atunci a redactat cea mai mare parte a admirabilelor sale lucrări, în care cunoaşterea pe care o avea într-ale celor ale lui Dumnezeu şi ale Sfintelor Dogme îmbrăcă podoaba de splendoare a unei limbi poetice inegalabile.
Se spune că ar fi compus în grai sirian peste trei milioane de versuri : comentarii ale aproape tuturor cărţilor Sfintei Scripturi, tratate împotriva ereziilor, Imnuri închinate Raiului, Fecioriei , Credinţei, marilor Minuni ale Mântuitorului şi ale Sărbătorilor Anului. Mare parte din aceste imnuri a servit la compunerea Cărţilor Liturgice ale Bisericii de limbă siriană, de unde numele care i s-a dat de "Liră a Sfântului Duh" şi "Doctor al universului". Alte tratate, foarte numeroase, ne-au fost transmise în greceşte. Ele vorbesc cu precădere de căinţă, asceză şi virtuţile călugăriei.
După ce a organizat ajutoarele în cetate în vremea foametei din 372, Sfântul Efrem îşi încredinţă sufletul lui Dumnezeu, în 373, înconjurat de un mare număr de călugări şi asceţi ieşiţi din mănăstirile lor, din pustiul lor, din peştera lor, pentru a lua parte la ultimele clipe ale sale. Le lasă un testament emoţionant, plin de smerenie şi de căinţă, în care cere stăruitor tuturor celor care îl iubesc să nu îl cinstească prin ceremonii funerare măreţe, ci să îi depună trupul în groapa străinilor, dăruindu-i, drept flori şi miresme, ajutorul rugăciunilor lor.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Rugăciune pentru întreaga lume… Sf. Siluan Athonitul

Doamne, îndreptează-ne, precum o mamă duioasă îşi îndreptează copiii săi mici.
Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria mântuirii Tale şi puterea ajutorului Tău.
Dă uşurare sufletelor chinuite ale poporului Tău şi pe noi, pe toţi, ne învaţă prin Duhul Sfânt, să Te cunoaştem pe Tine.
Se chinuieşte sufletul omenesc pe pământ, Doamne, şi nu poate să se întărească cu mintea întru Tine, pentru că nu Te cunoaşte pe Tine, nici bunătatea Ta.
 Mintea noastră este întunecată de grijile lumeşti şi nu putem pricepe bunătatea dragostei Tale.
 Tu ne luminează. Milostivirii Tale toate îî sunt cu putinţă.
Tu ai spus în Sfânta Evanghelie că morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia.
Aşa fă acum: ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău şi să învie, întru bucurie.AMIN

În această lună, în ziua a douăzeci şi cincea, pomenirea sfântului nostru părinte Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), arhiepiscopul Constantinopolului.

Marele Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Patria lui pământească a fost Capadochia Secunda, iar patria cerească, Ierusalimul cel de sus.
Părinţii lui erau de neam bun şi drepţi: Grigorie şi Nona, care mai înainte, din lipsă de cunoştinţă se închinau idolilor. După ce au născut pe marele Grigorie, părinţii lui au fost renăscuţi, primind Botezul prin apă şi prin Duh, şi tatăl sfântului a ajuns îndrumător adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz.
 Grigorie a străbătut toată învăţătura ştiinţei ca nimeni altul, ascultând pe cei mai vestiţi dascăli ai timpului său, în Cezareea şi Atena. Filozofii din Atena au căutat să-l oprească la ei, ca dascăl de filozofie, dar Grigorie, care singur spune că el împreună cu sfântul Vasile nu cunoşteau decât două căi în Atena: a şcolii şi a bisericii, nu s-a amăgit de slava păgână a filozofiei, ci s-a întors la tatăl său Grigorie, care era episcop bătrân în Nazianz.
 A vieţuit câţiva ani în pustiu, frământând în mintea lui întrebările cele mari ale învăţăturii creştine, sufleteşte îmbrăcat în strălucirea ortodoxă. A fost preot în Nazianz, a îmbrăcat în strălucire ortodoxă amvonul bisericuţei Sfânta Anastasia din Constantinopol, pe când ereticii arieni erau puternici în cetate. A ajuns patriarh şi întâistătător al soborului al doilea de la Constantinopol, din anul 381.
Dar când era pe culmea faimei lumeşti, Grigorie, care iubea liniştea şi gândirea la cele înalte, a părăsit cetatea şi scaunul patriarhal şi s-a aşezat în satul Arianz din Capadochia, unde mai apoi, în linişte, a trecut către Domnul. Vestite sunt scrierile lui, mai ales cele cinci cuvântări teologice, în care lămureşte taina cea adâncă a Sfintei Treimi.

Mişcătoare sunt cuvintele la îngroparea lui Vasile cel Mare, a tatălui său Grigorie, a fratelui său Chesarie, a surorii sale Gorgonia. A scris multe scrieri; a scris versuri şi a întocmit Filocalia împreună cu sfântul Vasile. Pentru gândirea lui adâncă, biserica l-a numit cuvântător de Dumnezeu. Şi era sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, la stat, om de mijloc; cu faţa galbenă, dar veselă; cu nările late, cu sprâncenele drepte; căutătura blândă, cu ochiul drept mai mâhnit căci avea un semn de lovitură pe pleoapă.
Barba lui nu era lungă, dar destul de deasă şi cam galbenă pe margine; cu părul alb, pleşuv. Moaştele lui au fost aduse din Nazianzul Capadociei, în biserica Sfinţilor Apostoli, de iubitorul de Hristos şi preacucernicul împărat Constantin Porfirogenetul.

Evanghelia Duminicii a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon) Lc. 18, 35-43.

În vremea aceea, pe când se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce este aceasta. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.

TRISTETE

Când tu şi eu şi el şi fiecare
La rugăciune ne plecăm, în gândul nostru,
Când cerem multe, dar puţin : „ Iertare!”
Vorbim cu Tatăl meu, cu-al tău sau cu al Nostru?!?
Iar dacă-i Tatăl Nostru – suntem fraţi, fireşte!
Fraţi de ţărână şi-ndumnezeire!
Acelaşi lut şi-aceeaşi taină ne uneşte:
Toţi din iubire-am fost lăsaţi, pentru iubire!
Dar noi, cu-a noastră veche cerbicie,
Ne desfiem, sinucigaş, de tot înaltul…
Deşi egali întru nimicnicie,
E unul mai ţărână decât altul !
Ne înălţăm, ieşim din ale firii,
Ieşim viclean de la frăţeasca cină,
Vrăjmaşi apoi, pârâm lipsa iubirii
Şi-ntotdeauna-i celălalt de vină!...
Când, lacomi de păcat, ca orice om,
Uitând că vine ultima strigare,
Luăm al vrajbei măr din vechiul pom -
Mai este vreo nădejde de iertare?!?
Când, viermănoşi şi colcăind de ură,
Ne credem drepţi şi vrem dreptatea noastră,
Când ne rugăm şi blestemăm cu-aceeaşi gură –
Cui trebuie îngenuncherea noastră?!?