Timpul și curgerea lui în perspectiva veșniciei- Preasfințitul Corneliu, Episcopul Hușilor

Din cele relatate din Sfintele Scripturi și din învățătura Bisericii, învățăm foarte clar că Întruparea Mântuitorului a fost rânduită din veșnicie și că a fost pregătită pe căi tainice, în toată perioada care a precedat acest eveniment istoric, care avea să aibă loc într-un moment determinant al devenirii istoriei. Mântuitorul, de altfel, Își începe învățătura Sa cu cuvintele “S-a împlinit vremea“ (Marcu 1,15), subliniind faptul că venirea Lui printre oameni s-a petrecut într-un moment dat, condiționat de coordonate bine definite. Pentru viziunea creștină a trecerii timpului, lumea și timpul, din cauza căderii omului în păcat, s-au viciat. Dacă înainte de Întrupare timpul era privit dintr-o perspectivă negativă, deoarece acesta oglindea depărtarea omului de Dumnezeu, după Întruparea Mântuitorului, timpul a fost sfințit, căpătând o valoare și o plinătate deosebită. De altfel, Sfânta Scriptură așa începe, „că la început, Dumnezeu a creat cerul și pământul“ (Facere 1, 1), deci a existat un început, în care Dumnezeu a creat toate, iar Sfântul Evanghelist Ioan spune că “la început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul“ (Ioan 1, 1). Întrucât Mântuitorul S-a întrupat și a suferit și S-a jertfit în timp, dăruindu-ne nouă astfel mântuirea, salvarea sufletului, rezultă că El a conferit timpului sens, iar clipei o valoare inestimabilă. Pentru fiecare dintre noi este valabil acest adevăr deoarece noi ne mântuim sau ne pierdem în cuprinsul acestei clipe, care poate fi convertită în veșnicie. „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiul lui Avraam“ (Luca 19, 19), va spune Mântuitorul lui Zaheu, sau tâlharului de pe cruce: “Astăzi vei fi cu Mine în Rai“ (Luca 23, 43). Observăm cum acest adverb de timp capătă o valoare teologică și, în același timp, un mesaj pentru fiecare creștin. De aceea, Sfântul Apostol Pavel, explicând taina Nașterii Mântuitorului, scria în Epistola către Galateni că la „plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său“ (Galateni 4, 4). Deci timpul istoric a fost folosit pentru a evoca evenimentul Nașterii Domnului, unic și irepetabil în istorie, când omenirea a fost pregătită pe multiple planuri, toată desfășurarea istoriei, precum și evoluția diferitelor epoci care au pregătit venirea Domnului tind spre acest eveniment unic, menit să dea sens creației, să o restabilească în starea de puritate anterioară căderii omului în păcat. De aceea, formularea Sfântului Apostol Pavel, „plinirea vremii“, indică momentul în care experiența păcatului și a depărtării omului de Dumnezeu a atins apogeul, iar Dumnezeu a luat inițiativa ca să vină în chip smerit către noi oamenii pentru a ne ridica acolo de unde am căzut. Deci starea omenirii înainte de venirea Mântuitorului poate fi caracterizată ca o stare de tensiune, pe de o parte dorința de a fi cu Dumnezeu, dar și momente care au dus la depărtarea de Dumnezeu, așa cum Sf. Arhidiacon Ștefan aduce în rechizitorul formulat la adresa Sinedriului: „Voi pururea stați împotriva Duhului Sfânt, precum părinții voștri, așa și voi“ (Fapte 7, 51). Observăm tensiunea, pe de o parte, de a se împotrivi rânduirii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, dorința de a fi împreună și alături cu Dumnezeu.



Timpul capătă un nou sens odată cu Întruparea Mântuitorului


Deci valoarea timpului în creștinism este, după Întruparea Mântuitorului, valoarea mântuirii, pentru că salvarea și mântuirea noastră se fac în timp, iar timpul capătă un nou sens odată cu Întruparea Mântuitorului. De altfel, când prăznuim sărbătorile sau le trăim, nu facem amintire a cele petrecute acum câteva secole sau mii de ani, ci trăim taina, ca pe ceva prezent. „Astăzi este începutul mântuirii noastre, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face“. „Astăzi vă binevestesc vouă bucurie mare. Căci vi Ss-a născut Mântuitor în cetatea lui David“ (Luca 2, 10-11). Deci cuvântul veșniciei devine prezent în viața noastră, a creștinilor, și Întruparea Domnului apare în fiecare an la sărbătoarea Crăciunului ca un nou început pentru viața noastră, pentru sufletul nostru și pentru destinația noastră finală, care este cerul, unde ne așteaptă Dumnezeu cu îngerii Lui.


Încă din copilărie, într-o foarte scurtă rugăciune, fiecare copil este îndemnat: „Creștine, totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu“. Orice lucru bun are un început, după cum și orice lucru rău, prima dată se săvârșește în minte, în rațiune și după aceea devine realitate a vieții. Deci orice început bun este gândul cel bun, care are nevoie de ajutorul, de mila și de binecuvântarea lui Dumnezeu, căci nu putem începe nimic fără să fim inspirați și nu putem desăvârși nimic fără să fim ajutați de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii, când Mântuitorul adesea era întrebat de apostoli, El se referea la clipa care o trăia - "vremea Mea nu s-a împlinit încă“ (Ioan 7, 8). Deci, toate aceste clipe ale istoriei mântuirii neamului nostru omenesc sunt repere, coordonate ale timpului, care dacă sunt folosite pentru binele sufletului nostru devin clipe binecuvântate, dacă sunt folosite pentru a pierde și irosi ceea ce este foarte important pentru noi, sunt clipe pierdute, pentru că nici o clipă nu se mai repetă.
Fiecare etapă a vieții noastre își are cursul ei - copilăria, tinerețea, vârsta înaintată - și depinde de felul cum noi știm să le folosim. De altfel, tensiunea acesta între poporul ales și Dumnezeu, Izvorul vieții, a fost generată și menționată în primul rând în scrierile și în cuvântările profeților Vechiului Testament. Mesajul lor era unul foarte clar, de a se întoarce poporul pentru cât mai este timp: “Ascultă, Israele! Ia aminte pământule, căci Domnul iți vorbește! Ce puteam să fac pentru voi, pentru via aceasta și nu am făcut?“ (Isaia 1, 2; 5, 4). În orice clipă a vieții există posibilitatea întoarcerii, și începutul cel bun este cel în care am renunțat la egoismul din noi, la individualismul care caracterizează în mare parte societatea timpului nostru, și lăsăm ca Dumnezeu să fie Cel care devine sensul vieții noaste, binecuvântarea și plinirea sau săvârșirea timpului bun pe care îl avem de împlinit. De altfel, în practica liturgică a Bisericii noastre, Sfântul Vasile cel Mare a cărui Sfântă Liturghie o săvârșim de zece ori pe an, în rugăciunea Anaforalei, cere ca Dumnezeu să binecuvânteze cununa anului bunătății Sale: „Ca El să ni se arate nouă cu bogate îndurări, și cu timpuri bine întocmite și de folos, dăruind și pământului ploaie lină spre rodire și pe noi să ne păzească fii ai luminii și ai zilei arătându-ne“. Timpul devine astfel sfințit în momentul în care este chemată mila, ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu.


Cum depășim starea de nelucrare a firii umane


Timpul pierdut care a fost favorabil nouă spre plinirea binelui și nu l-am folosit sigur nu mai revine. Dar avem posibilitatea ca cel pe care încă îl avem la dispoziție să îl folosim și să îl convertim în așa fel încât să întrecem ceea ce am pierdut odinioară. Starea de umilință a firii umane care este dispusă să accepte mai ușor nelucrarea decât lucrarea poate fi depășită prin voință și, în al doilea rând, printr-o credință sinceră și profundă.


Mântuitorul Iisus Hristos vine în lume și Se naște în condiții smerite, ia chipul unui prunc, al unui copil și El ne învață în Sfânta Evanghelie că cine dorește să intre în împărăția lui Dumnezeu, dacă nu se va întoarce și nu va fi ca un prunc, nu va intra în ea (Matei 18, 3). Deci perioada copilăriei devine purtătoarea unei semnificații spirituale noi. Cei ce vor să intre în împărăția lui Dumnezeu trebuie să fie ca pruncii; nici un copil, nici un prunc nu se gândește la dimensiunea timpului. De aceea, Mântuitorul dă exemplul unui copil nevinovat care este pentru noi reper pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu. Deci orice om, orice creștin este chemat să folosească timpul în favoarea salvării sufletului lui. Timpul pierdut sigur nu se mai întoarce, dar avem șansa unică, de aceea S-a întrupat Mântuitorul, ca timpul ce-l mai avem de trecut să-l petrecem în pace, lucrând și făcând cele după voia Lui. De altfel, în ectenia cererilor Sfintei Liturghii cerem ca Dumnezeu să ne dea “ziua toată, desăvârșită, sfântă, în pace și fără de păcat“. Deci, aceasta este dimensiunea timpului nostru, ca și creștini, aceea de a-l folosi spre mântuirea noastră și a semenilor noștri.


Lucrurile cele bune, cu foarte multă osteneală și cu foarte multă lucrare, se împlinesc. În ultima carte a Noului Testament, în Apocalipsă, se scrie, în viziunea Sfântului Ioan, că a văzut un miel înjunghiat (Apoc. 5, 6), de la întemeierea lumii, deci creația s-a întemeiat pe jertfă. Din acest motiv observăm cum la chemarea cerului de pace și bunăvoire între oameni (Luca 2, 10-11), printr-un rege crud, tiranic și doritor de putere omenirea răspunde cu indiferență, ură și dușmănie. Deci, „întru ale Sale a venit, dar ai Săi (oamenii) nu L-au primit“ (Ioan 1, 11), iar celor care cred în numele Lui, „le-a dat putere să devină fiii lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 12).


Legat de taina Întrupării Mântuitorului în timpul nostru istoric, supus schimbărilor și trecerii anilor, se menționează de către Sfintele Evanghelii indiferența, starea de păcat și egoism a acestei lumi.


De altfel, întreaga viață pământească a Mântuitorului a fost o jertfă nesfârșită, pentru că vedem pe de o parte dorința celor care vroiam sa Îl asculte, iar pe de altă parte, cei mai mulți care Îl refuzau. Însă, în istoria pregătirii venirii Domnului sunt momente importante care scot în evidență faptul că cele întâmplate în Legea cea Veche se împlinesc în Legea cea Nouă. Astfel, Iosif este vândut de frații lui, observăm aici o jertfă, iar în momentul când Iacob, părintele lor, a murit, frații lui se temeau că Iosif se va răzbuna pe ei, însă el în ultimul capitol al cărții Facerea spune așa: “Iată voi ați uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum și să păstreze viața unui popor numeros“ (Facere 50, 20). Deci vedem că chiar atunci când răul este prezent în viața noastră și cere sacrificiu, acest sacrificiu de multe ori revine în viața noastră ca o binecuvântare și ca un semn prin care suntem salvați de la multe încercări. Așa privim noi din perspectiva creștină orice zi a martiriului unui sfânt; s-a născut spre o viață nouă, spre împărăția cea fără de sfârșit a lui Dumnezeu.
De aceea, ziua martiriului unui sfânt este ziua începutului unei noi vieți. Însăși viața Bisericii este un martiriu continuu, mereu atacată, mereu afectată de tot felul de acuzații făcute de oameni care sunt uneltele celui rău și care sunt departe de trăirea și viața creștină. Însă Biserica triumfă, căci ea este cea care, deși mereu se jertfește, totdeauna aduce bucuria biruinței Învierii, pentru că este condusă de Cel ce a biruit moartea și răutatea acestei lumi.


Cei care au credință puternică trăiesc minuni


Timpurile zilelor noastre sunt mereu zbuciumate și lipsite de liniștea și pacea de odinioară. Mare parte a omenirii trăiește momentul și clipa ca fiind unice, marcate prin plăcere și înșelare. La acestea contribuie atitudinea noastră tot mai indiferentă, lipsită de credință, compasiune și respect. Omul zilelor noastre a devenit sclavul unei tehnologii care-l îmbolnăvește, creându-i dependențe nevindecabile, aducându-i în final moartea; nu mai are răbdare și dorește ca în cea mai scurtă clipă să afle răspunsul la toate întrebările lui, unele tot mai iraționale și lipsite de sens decât altele.


Există o tendință de a explica rațional și tehnicizat totul, deși în capitolul cel mai important din viața noastră, numit „Viață și credință“, care definesc identitatea unui creștin, minunea e o realitate pe care o trăim toți la fiecare pas. Cei care au credință puternică trăiesc cu adevărat minunea. Sunt oameni care prin rugăciune se vindecă de boli incurabile, scapă din încercări prin rugăciune și credință. Iar Ortodoxia, dreapta credință, care oferă și învățătura Bisericii noastre, niciodată nu a raționalizat taina și minunea, pentru că orice minune ce se explică nu mai este minune, este un fenomen științific, care este explicat, experimentat și pătruns de gândirea omului. Există acest pericol pentru că mass-media în general și lumea îndepărtată de Dumnezeu, în special, sunt cele care raționalizează și caută să explice fapte și lucruri care nu pot fi explicate. Numai în domeniul medical, câte boli există a căror proveniență nu se știe, deși ele există de sute de ani și, totuși, uneori, aceste suferințe sunt vindecabile în mod inexplicabil, ele fiind cele ce dau mărturie de prezența lui Dumnezeu în viața unui bolnav, care prin credință și rugăciune capătă vindecare. Taina Întrupării Mântuitorului, oricât de mult am încerca noi să o înțelegem, rămâne cea mai mare taină. Cei doi evangheliști, Matei și Luca, au descris-o în cuvinte sobre, n-au încercat să pătrundă ceea ce nu poate fi pătruns și n-au încercat să aducă oceanul pe malul mării pentru că nu poate fi împlinit niciodată acest lucru. De aceea, în învățătura și teologia Bisericii noastre vorbim de taina cea minunată și mare și de minunea ce s-a întâmplat și se întâmplă și de prezența Lui prin lucrarea Sfântului Duh în viața noastră, și acolo unde este El, acolo se biruiesc legile firii și regulile creației, dar nu sunt anihilate, ci sfințite și capătă un nou sens. Astfel, Mântuitorul Se folosește de trup feciorelnic pentru a veni în lume, dar biruiește cele ale firii, se folosește de acest pământ în mijlocul căruia săvârșește mântuirea noastră, și totuși nu are nimic în comun cu pământul. Se folosește de cele ale creației nu pentru a le distruge, ci pentru a le reda starea cea dintâi. Așa înțelegem noi vindecările săvârșite de Mântuitorul, și toate cele scrise în Sfânta Evanghelie sunt o restaurare a întregii creații, care era distrusă și foarte asuprită de urmările și consecințele păcatului și ale firii umane destul de decăzută (Romani 8, 22).


Dumnezeu chiar Se supără când nu-I cerem nimic


Decizia cea bună se ia întotdeauna când este cerut ajutorul lui Dumnezeu, în orice clipă. De aceea, Biserica a rânduit încă din momentul din care ne-am ridicat din pat, în fiecare dimineață, să începem ziua cu binecuvântarea rugăciunii și cu cererea pe care trebuie să I-o adresăm lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariul Evangheliei după Matei, a spus că Dumnezeu chiar Se supără când noi nu cerem nimic de la El. Nu pentru că nu știe că avem nevoie de ele, ci vrea să vadă că recunoaștem prezența și mila Lui în viața noastră. Fără El nu putem face nimic, pentru că El ne-a creat și are grijă de noi, dar orice decizie crucială a vieții și orice hotărâre care trebuie să-o luăm noi înșine, o putem avea spre folosul nostru și a celorlalți din jurul nostru, dacă cerem mila, ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu. Chiar Mântuitorul a spus că “fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15, 5), deci El este Izvorul vieții noastre, sensul vieții, bucuria și mântuirea noastră. Deci orice ajutor, orice milă nu pot fi niciodată egalate cu cea care vine de la Dumnezeu, mângâierea sufletelor și puterea noastră prin care biruim toate încercările vieții.


Din mijlocul veacului XV, numărătoarea anilor se face de la 1 ianuarie și este un lucru uman, deci oamenii au împărțit timpul și l-au măsurat în ani. În viața de dincolo, clipa veșniciei este un prezent continuu, în momentul când am părăsit această lume ieșim în afara timpului și trăim veșnicia, prezentul continuu. Când Mântuitorul i-a spus tâlharului “Astăzi vei fi cu Mine în rai“ (Luca 22, 43), pentru acela a început veșnicia. Deci în viața de dincolo, vom fi împreună cu Dumnezeu și cu sfinții și cu îngerii Lui, vom depăși cele ale timpului, creația fiind în timp, și timpul este cel care face ca noi să trecem prin el. Dumnezeu este în afara timpului, și cei care se vor învrednici de viața cea veșnică vor fi asemenea Lui. Mântuitorul a spus înainte de patimi că „slava pe care Tu Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca lumea să vadă și să creadă că Tu M-ai trimis“ (Ioan 17, 22). Deci mărirea dumnezeirii se descoperă în timp, și totuși Mântuitorul părăsește această lume, iar când apostolii L-au întrebat „dacă El va reașeza împărăția lui Israel, El a spus că nu este al vostru a ști anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânire“ (Fapte 1, 7). Și noi pe acest pământ suntem pelerini, ne pregătim pentru viața cea veșnică. Dar în acest timp cât îl avem, în acest scurt timp, realizăm cele de care ne vom bucura în veșnicie. Începutul timpului și sfârșitul lui, de fapt, este pentru noi începutul călătoriei și al sfârșitului acesteia pe acest pământ, pentru a fi continuat în viața cea nouă și veșnică, care este un nou început fără final. (*Intertitlurile aparțin redacției)

Sursa
Doxologia.ro