Bunicii mele

În ziua în care ai plecat,
acum un sfert de veac,
lumina lui mărţisor a devenit rece
şi-n ziua aceea a fost toamnă tristă.
Te văd aevea, cu broboada groasă,
din catifea maronie, pe cap
ce-ţi acoperea jumătate din trup.
Devenisei atât de mică, o copilă!
Tu, însă rămâi icoana copilăriei mele
ce venea de la biserică, atât de senină,
că fiecare gând te mângâia, bunico!


Nu ţi-am spus niciodată, cât te iubeam
cu coşul tău frumos împletit de meşter,
cu căniţele tale de moşi
împodobite cu cireşe şi prune uscate,
cu străchinile tale mereu pline,
cu mâinile tale, mereu dăruinde!


Azi, m-am întors în timp
pentru că te-am simţit ca pe un înger.
Am văzut iar lădiţa ta de lemn
cu zahăr cubic, covrigi, mere şi nuci,
comoara rămasă, balsam pentru suflet.
În ea strecor acum, recunoştinţa mea, bunico!

Sursa
Ioana-Voicila Dobre