Bunicului meu

Îmi amintesc de o Sfântă Duminică
În care bunicul meu, om cucernic,
Urca spre Biserică cu iubire şi frică,
Ca slujitor al Bisericii destoinic.


Ne lua de mână pe cei doi nepoţi
Şi pornea cu noi spre Sfânta Liturghie,
Apoi ne închinam la iconostas cu toţi,
Parcă sorbind prin sărut apa cea vie!


Ne aşezam la locurile bine ştiute
Şi într-o atmosferă caldă, cerească,
Sufletele noastre de preot erau lipite
Făcându-l atât de divin să liturghisească.


Câtă bucurie în ochi avea bunicul
Şi cu câtă iubire ne mângâia,
Visul lui era ca să purtăm stindardul
Credinţei ortodoxe ce în el vuia!


Azi, după zeci de ani, privesc o strană
În care nu se mai află bunicul meu,
Şi inima-mi revarsă lacrimi în taină
Şi ecteniile le cânt tot mai greu…

Sursa
Maria -Lucia Cornea