A te ruga înseamnă a trăi frumos - Ierodiacon Hrisostom Filipescu

Omul este o ființă care se roagă. Atât timp cât omul va fi om, rugăciunea nu va dispărea de pe pământ.

Cred că societatea contemporană a deschis mai multe cratere adânci în sufletul omenirii, prin care se revarsă, în durere sau bucurie, vie și aprinsă, lava de neoprit a rugăciunii.

De ce? Pentru că rugăciunea este manifestarea firească și cea mai înaltă a umanității noastre. Prin ea devenim și suntem oameni, căci suntem oameni deoarece stăm în comuniune cu Dumnezeu și stăm în comuniune cu Dumnezeu deoarece ne rugăm.

 Rugăciunea nu este un fenomen de imitație socială sau doar un obicei impus de comunitate, ci un act personal, o zguduire lăuntrică, este aerul fără de care sufletul piere.

"Mi-e foame și sete" pot mugi și dobitoacele, dar "mi-e foame și mi-e sete de Dumnezeu" nu poate striga decât omul. Unicitatea omului în univers se arată prin faptul că intră în comuniune liberă și conștientă cu Dumnezeu.

Rugăciunea este convorbirea tainică dintre om și Dumnezeu, este înălțarea sufletului la Dumnezeu. Prin rugăciune, sufletul se înalță la ceruri, iar cerul se coboară pe pământ.

Fericitul Augustin spunea: "Dacă nu mă întrebi ce este, știu ce este; dacă mă întrebi ce este, nu știu". Așadar, rugăciunea este o funcție elementară și tainică a sufletului, care în centrul lui are înfiptă săgeata de foc a dorului după Dumnezeu.

 "Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă", spune psalmistul David (Ps. 140, 1), căci "neliniștit este sufletul meu, Doamne, până când nu se va odihni întru Tine" (Fericitul Augustin).

Rugăciunea este nu numai cântecul inimii, ci și sufletul religiei, viață în Dumnezeu, împărtășire și comuniune cu veșnicia, este iubire.

 Fără ea, credința rămâne o convingere teoretică, cultul devine o formalitate, fapta morală este golită de adâncimea religioasă, iar omul - separat de Dumnezeu.

Convorbirea omului cu Dumnezeu poate fi din "adâncuri", din căutări, din valurile vieții, înecată, simplă, gândită sau nu, plină, năvalnică, liberă, umplută de sinceritate până la dramatism. Ea cuprinde multe tonuri: e bucurie și plâns, e preamărire și iertare, e vitejie și pace, e îndoială și certitudine, e suspin și fericire, e înălțare și smerenie.

Omul fără rugăciune este un nonsens, este ca primăvara fără soare, este o viață tristă. A te ruga este tot una cu a trăi frumos, iar a nu te ruga este tot una cu a trăi urât.

Rugăciunea face inima tristă veselă, sufletul deznădăjduit plin de nădejde, trupul rebel îl supune sufletului și modelează sufletul după chipul lui Dumnezeu, sfințind trupul.

Cel care vrea să știe ce este rugăciunea cred că nu trebuie să întrebe pe nimeni, să nu caute în nici un tratat de filosofie, nici într-o simplă meditație ca aceasta, care nu-i pot oferi decât cojile unor definiții mai mult sau mai puțin juste, ci să-și întrebe propriul suflet, să-l adape la izvoarele vieții divine și va ști ce este rugăciunea…

Poetul Vasile Voiculescu dedică câteva versuri deosebite rugăciunii, zicând: "Pe vremea aceea mă închinam mereu./ La masă, la culcare, la sculare;/ Rugăciunea era cheia de aur cu care/ Întorceam ornicul sufletului meu/ Și-l potriveam să meargă după Dumnezeu".

Sursa

doxologia.ro