"Căci ştiţi voi înşivă, fraţilor, că venirea noastră la voi n-a fost zadarnică. Ci, după ce am suferit şi am fost, precum ştiţi, ocărâţi în Filipi, am îndrăznit întru Dumnezeul nostru să grăim în faţa voastră, cu multă luptă, Evanghelia lui Dumnezeu. Pentru că îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici din gânduri necurate, nici din înşelăciune, ci, după cum am fost socotiţi vrednici de Dumnezeu ca să ni se încredinţeze Evanghelia, aşa vorbim, nu căutând să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne încearcă inimile. Căci niciodată nu ne-am arătat cu cuvinte de linguşire, după cum ştiţi, nici cu ascunse porniri de lăcomie. Dumnezeu îmi este martor. Nici n-am căutat slavă de la oameni, nici de la voi, nici de la alţii, deşi puteam să fim cu greutate, ca apostoli ai lui Hristos. Noi însă am fost blânzi în mijlocul vostru, aşa precum o doică îngrijeşte pe fiii săi; astfel, iubindu-vă, eram bucuroşi să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele noastre pentru că ne-aţi devenit iubiţi." (I Tesaloniceni 2, 1-8)
***
În desele misiuni, Sfântul Apostol Pavel a avut multe încercări, înfruntând adversităţile necredincioşilor, dar şi indiferenţa sau lipsa de înţelegere a propriilor fii duhovniceşti. Dar, dincolo de toate, deşi a suferit şi a fost ocărât, a îndrăznit să meargă mai departe, biruind frica din omul Pavel. El este imaginea luptătorului care se nevoieşte şi îşi dăruieşte timpul, energia, întreaga fiinţă în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Existenţa jertfelnică este inspirată din viaţa Mântuitorului, iar Apostolul I-a urmat, jertfind comoditatea, lenea şi câteodată felul de a fi. Atunci când întâlnim un astfel de exemplu, ne gândim la motivaţie, ce îl determină să lupte atât de mult. Iar dacă în această căutare nu găsim şi avantaje personale devenim suspicioşi sau neîncrezători. Nu mai putem concepe că realizăm ceva fără a ne folosi şi noi, pe termen scurt sau lung. Nimeni nu ne impune să nu ne gândim la noi, dar nu ignorându-i pe cei de lângă noi.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că iubirea este bucuria de a face altora bucurie, adică sentimentul că nu trăieşti numai pentru tine, ci şi pentru altul. Nu contează vecinul doar atunci când trebuie să împrumuţi ceva de la el, ci şi atunci când şi tu poţi să îl ajuţi. În viaţa Apostolului Pavel găsim paradigma celui care uită de sine pentru a-şi aminti de cei de lângă el, dar nu din dorinţa de a fi plăcut înaintea oamenilor, ci de a sluji lui Dumnezeu. Dar vedem că, în timp, cel care nu a dorit să fie în atenţia semenilor, ci doar să le fie slujitor, este prezent în cinstirea oamenilor.
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu