LUMINA FAPTELOR BUNE

Blog ortodox spre zidire sufleteasca

Hramul Catedralei Episcopale din Huşi Sf.Ap.Petru si Pavel


În ziua prăznuirii Sf. Ap. Petru şi Pavel, Catedrala Episcopală din Huşi, îşi sărbătoreşte hramul.
Biserica a fost construită de domnitorul Ştefan cel Mare în anul 1495, în cadrul curţii domneşti, funcţionând de-a lungul timpului ca mânăstire şi catedrala episcopală, începand din anul 1598. Monument istoric de valoare, a fost reconstruit în secolele XVIII - XIX, mai păstrează astăzi doar urmele temeliilor şi pisania din vremea marelui voievod.
Biserica a fost avariată de cutremurul din 1692, incendiată şi jefuită în 1711 de tătari şi a fost reclădită în perioada 1753 - 1756 de către episcopul Inochentie, cu ajutorul domnitorului Matei Ghica.
Lăcaşul a suferit numeroase transformări de la ferestre în sus; în 1863 zona cornişei, în 1945 turlele, s-a adăugat în 1896 proscomidiarul, în 1910 veşmântăria şi în 1945 pridvorul cel mare.
Biserica a fost pictată de Gheorghe Tăttărescu, între 1890-1891, pictură refăcută în 1945 şi în 1996.
Programul liturgic la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, hramul Catedralei episcopale din Huşi


Programul sarbatorilor Episcopiei se desfasoara astfel:
Luni, 27 iunie 2011
- ora 17,00: Vecernie si Pavecernita Mica;
- ora 18,00: Intampinarea Icoanei facatoare de minuni de la Manastirea Hadambu (la Muzeul Eparhial);
- ora 18,30: Acatistul Maicii Domnului, bucuria tuturor celor necajiti;
- ora 19,15: Slujba Aghiesmei si Sf. Maslu.


Marti, 28 iunie 2011
- ora 08,00: Utrenia
- ora 09,00: Sf. Liturghie a Sf. Ioan Gura de Aur;
- ora 11,00: Acatistul Sf. Mare Mc. Chiriachi;
- ora 14,00: Acatistul Sf. Acoperamant al Maicii Domnului;
- ora 15,00: Paraclisul Maicii Domnului;
- ora 18,00: Slujba de priveghere a “Sf. Apostoli Petru si Pavel”;
- ora 20.00: Taina Sf. Maslu.


Miercuri, 29 iunie 2011
- ora 08,00: Ceasurile si Acatistul Sf. Ap. Petru si Pavel;
- ora 09,00: Sosirea Inaltpreasfintitului Parinte Mitropolit Teofan al Moldovei si Bucovinei, a Preasfintitului Calinic Botosaneanul, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Iasilor si a Preasfintitului Ioachim Bacauanul, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului;
- ora 09,30: Sf. Liturghie arhiereasca;
- ora 17,00: Reintoarcerea Icoanei facatoare de minuni la Manastirea Hadambu.(Sursa textului Episcopia Husilor)




 




Caldura – motiv legitim de imbracare mai “lejera”?

“Odata, a mers o femeie la Trei Ierarhi sa se spovedeasca. La dojenirile Staretului, referitoare la o imbracaminte decenta, femeia s-a opus:
- Ma sufoc, din pricina caldurii, spunea. Nu mai pot!
Atunci Staretul i-a aratat o fotografie ce o avea, ca amintire, cu membrii Asociatiei Sfintilor Trei Ierarhi, barbati si femei, facuta intr-o vara, la inceputul secolului nostru.
- Ii vedeti pe acestia? Vedeti cum erau imbracati si barbatii si femeile? Era vara. Vedeti cum sufereau hainele inchise, cravatele, sacourile, fustele lungi, manecile lungi? Ce spuneti? Nu se incalzeau?

O fiica a sa duhovniceasca, educatoare, povesteste:



- Parinte, l-am intrebat odata, de mult ma intreaba elevele mele sau chiar si unele doamne, daca este rau ca femeia sa-si taie parul. Mi se pare ca mantuirea sufletului nu depinde numai de asta, dar nu stiu ce raspuns concret sa le dau. Atunci, mi-a povestit urmatoarele:


- Odata, un pustnic a mers sa ia apa de la un izvor ce era departe de chilia lui. Mergand, se gandea: De ce sa merg atat de departe si sa ma obosesc? Voi merge sa locuiesc mai aproape de izvor. Gandindu-se la aceasta, a vazut un inger care-i masura pasii.
- Ce faci? il intreba pustnicul.
- Numar cati pasi faci, ca sa ti-i rasplateasca Dumnezeu pentru osteneala si rabdarea ta.
- Daca e asa – a spus pustnicul – daca Dumnezeu vrea sa ma rasplateasca si pentru pasii ce-i fac ca sa merg si sa iau apa, atunci voi merge inca si mai departe.


Dupa aceasta povestire, Staretul mi-a spus, ca o concluzie:
- Orice se face pentru dragostea lui Dumnezeu, El va rasplati. A lasat sa se inteleaga ca orice lucru care are legatura cu infatisarea exterioara cuviincioasa primeste rasplatire, atunci cand se face pentru dragostea lui Dumnezeu“.

Focul se afla inauntrul nostru, nu vine din afara. Asadar, moda este aceea care face pe oameni sa se dezbrace, si nu caldura“.
(Din: “Crampeie de viata. Din viata si invataturile parintelui Epifanie Teodoropulos”, Ed. Evanghelismos)

Cum sa infruntam avalansa vestilor rele din lume si atacurile vrajmasului?

“Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi.
Să-l doară cu durerea trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate este un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des. (…) Aceste suflete sensibile au putinţa de a spori mult în viaţa cea întru Hristos, căci îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să-L întristeze. Au de străbătut o primejdie. Dacă nu îi predau cu încredere lui Hristos viaţa lor, este cu putinţă ca duhul viclean să-şi tragă foloase din delicateţea lor şi să-i arunce în întristare şi deznădejde.


Această sensibilitate nu are îndreptare. Poate fi numai transformată, preschimbată în iubire, bucurie, adorare dumnezeiască. Cum? Prin întoarcerea către cele de sus. Să întoarceţi orice necaz către cunoaşterea lui Hristos, către iubirea Lui, către slăvirea Lui. Iar Hristos, Care aşteaptă totdeauna cu ardoare să ne ajute, vă va da harul şi puterea Sa, şi va preface necazul în bucurie, în iubire pentru fraţi, în adorare către El Însuşi. Aşa va fugi întunericul.
Să vă amintiţi de Apostolul Pavel. Ce spunea? Acum mă bucur în pătimirile mele (Col. 1, 24).
Sufletul vostru să se dăruiască rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” pentru toate neliniştile voastre, pentru toate şi pentru toţi. Nu priviţi la ceea ce vi se întâmplă, ci la lumină, la Hristos, aşa precum pruncul priveşte către mama atunci când i se întâmplă ceva. Să le vedeţi pe toate fără frământare, fără strâmtorare, fără apăsare.
Nu este nevoie să vă străduiţi şi să vă forţaţi. Întreaga voastră strădanie să fie să priviţi spre lumină, să cuceriţi lumina. Astfel, în loc să vă predaţi strâmtorării, care nu este a Duhului lui Dumnezeu, vă veţi preda slavoslovirii lui Dumnezeu.


Toate cele neplăcute, care locuiesc înlăuntrul sufletului vostru şi aduc nelinişte, pot deveni pricini pentru adorarea lui Dumnezeu, încetând astfel să vă mai istovească. Să aveţi încredere în Dumnezeu. Atunci scăpaţi de griji şi deveniţi organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredinţat viaţa lui Hristos. Nu spune apostolul Pavel – în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi (II Cor. 4,8)?


Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie. Să fiţi stânci. Toate să se spargă deasupra voastră şi să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneţi netulburaţi. Dar veţi zice: „Ei, se poate asta?” Da, se poate întotdeauna prin harul lui Dumnezeu. Dacă le judecăm omeneşte, nu se poate. În loc să vă înrâurească spre rău, toate pot să vă facă bine, să vă întărească în răbdare, în credinţă. Căci pentru noi sunt exerciţii de încercare toate împotrivirile mediului şi greutăţile dimprejurul nostru. Ne exersăm pe noi înşine în răbdare, în stăruinţă. Ascultaţi un exemplu.


A venit unul la mine şi-mi spunea despre necazurile cu soţia lui. Îi zic, deci:


- Eşti un om atât de neghiob …


- Ce spun eu acum sunt neghiobii?


- Mari nerozii, zic. Soţia ta te iubeşte mult.


- Da, dar îmi face …


- Ţi le face ca să te sfinţească, dar pe tine nu te duce mintea. Te mânii şi, în loc să te sfinţeşti, te pierzi.


Dacă avea, însă, răbdare şi smerenie, nu pierdea prilejurile de sfinţire.


Răbdarea este mare lucru, o virtute mare. Hristos a zis: Dacă nu aveţi răbdare, o să vă pierdeţi sufletele; ca să le câştigaţi, trebuie să aveţi răbdare (Luca 21, 19).


Răbdarea este iubire, şi fără iubire nu poţi avea răbdare. Este însă şi o problemă de credinţă. Într-adevăr suntem necredincioşi, căci nu ştim cum le rânduieşte Dumnezeu şi ne scapă din necazuri şi strâmtorări.


Să o rugaţi pe Preacurata:
„Stăpână, întoarce-mi întru bucurie plângerea mea,
izbăveşte-mă de robia celor ce mă războiesc neîncetat
şi mă învredniceşte luminii celei neînserate”.


Dispoziţia spre a-L iubi pe Dumnezeu are în ea şi o oarecare durere. Când vrem să trăim duhovniceşte, ne doare, căci trebuie să tăiem orice legătură care ne uneşte cu materia. Însă, atunci când vrem să satisfacem sinele nostru sau pe ceilalţi, ceea ce dăruim este o iubire, o lucrare; este o putere a sufletului nostru, pe care în parte „o cheltuim” astfel. Trebuie băgare de seamă, ce rânduială vom pune în viaţa noastră, pentru cine se va face „cheltuiala”.


Necazul cel după Dumnezeu are în el bucurie. Prin el se înaintează. Nu lasă înăuntru întristrea care strică sufletul. Atunci când există smerenie, nu există întristare. Cel egoist este strâmtorat din orice. Cel smerit este liber şi independent de toţi şi de toate. Aceasta se face numai prin unirea cu Hristos. Toate simţurile să lucreze potrivit legii Domnului. Să fiţi gata să vă dezgoliţi de voi înşivă dinaintea oricui. Aceasta este libertatea. Unde este iubire, acolo este libertate. Trăind înlăuntrul iubirii lui Dumnezeu, trăiţi în libertate.

Să înfruntaţi fiecare atac al vicleanului prin dispreţ
Cea mai însemnată armă asupra diavolului este Cinstita Cruce, care îl înfricoşează. Crucea să fie însă făcută corect. Adică cele trei degete anume de la mâna dreaptă să atingă fruntea, pântecele, umărul drept şi, la urmă, umărul stâng, în forma crucii. Crucea se poate îmbina cu metaniile.


Părtăşia cu Hristos, atunci când se lucrează simplu, lin, fără siluire, îl face pe diavol să fugă. Satana nu pleacă prin siluire, prin constrângere. Se îndepărtează prin blândeţe şi rugăciune. Se risipeşte, când vede sufletul dispreţuindu-l şi întorcându-se cu iubire către Hristos.
Nu poate suferi dispreţul, fiindcă este trufaş. Însă, când îl îmbrânciţi, duhul rău prinde de veste şi vă luptă. Nu vă îngrijiţi de diavol, nici nu vă rugaţi să plece. Pe cât vă rugaţi să plece, pe atâta vă împresoară. Pe diavol să-l dispreţuiţi. Nu-l înfruntaţi nemijlocit. Când lupţi cu pizmă împotriva diavolului, atunci năvăleşte şi el ca un tigru, ca o pisică sălbatică. Când îi arunci un glonţ, el îţi aruncă o grenadă.
 Când îi arunci o bombă, îţi aruncă o rachetă. Nu priviţi la rău. Să priviţi către braţele lui Dumnezeu, să cădeţi în braţele Lui, şi să înaintaţi. Să vă dăruiţi Lui, să-L iubiţi pe Hristos, să trăiţi cu trezvie. Trezvia este trebuitoare omului care Îl iubeşte pe Dumnezeu.


Lucrurile sunt simple şi uşoare în viaţa duhovnicească, în viaţa în Hristos; ajunge să aveţi discernământ. Când vă stânjeneşte ceva – un gând, o ispită, o năvălire, atunci dispreţuindu-le pe toate acestea, să vă întoarceţi luarea aminte, privirea către Hristos. Acela vă va lua de mână şi vă va dărui îmbelşugat dumnezeiescul Său har.
Voi să faceţi puţină străduinţă. Luăm un milion, îl tăiem într-un milion de părticele; o milionime dintr-o asemenea părticică este străduinţa omului, adică puţină dispoziţie. Mişcaţi-vă către Dumnezeu, şi într-o clipită vine dumnezeiescul har. O cugetaţi, şi îndată vine Duhul Sfânt.

Nu faceţi nimic. Mişcaţi-vă către cele de acolo, şi vine degrabă harul dumnezeiesc. Îndată ce suspinaţi, vine, lucrează. Ce spune Apostolul Pavel: … Se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8, 26). Mare înţelepciune! Acestea nu sunt simple cuvinte, vorbe, ci Cuvântul viu al lui Dumnezeu.


Când vedeţi duhul cel potrivnic venind să vă înfaşace, voi să nu vă lăsaţi stăpâniţi de teamă, nici să-l priviţi, nici să vă străduiţi a-l scoate dinlăuntrul vostru. Ce faceţi? Cel mai bun mijloc este dispreţul. Adică deschideţi-vă braţele, deschideţi-vă mâinile către Hristos, precum copilaşul care vede o fiară sălbatică şi nu se teme, căci alături de el este tatăl lui şi-i sare în braţe. Chipul acesta, adică dispreţul, să-l folosiţi la orice năvălire a vicleanului şi la orice gând.


În acea clipă în care sufletul vostru are nevoie şi vă luptaţi, să strigaţi: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Pe toate să le primiţi prin rugăciune. Acesta este un mare secret. În ceasul ispitei, când îl dispreţuiţi, vicleanul vă cufundă, vă coboară şi vă strânge, şi le face pe cele ale lui, iar nu pe cele pe care le vreţi voi. Trebuie să apucaţi să faceţi acea deschizătură către Dumnezeu. Însă, pentru a izbândi aceasta, trebuie să vă lumineze dumnezeiescul har. Dacă asta nu se face de îndată, atunci vă răpeşte vicleanul şi, în vreme ce vă străduiţi să-l alungaţi, el deja v-a prins. Ascultaţi-mă, să vă dau un exemplu.


Am cerut de la om să-mi facă ceva. Acesta nu se învoia, zicând că ştiinţa le spune altfel. Am stăruit eu, dar celălat nimic. Am început să mă indignez. Mi-am dat seama. În acea clipă, m-am întors către Hristos şi am apucat înaintea răului.


Acesta va fi modul nostru. Vom înălţa mâinile către Hristos, iar El ne va da harul Său.


Sursa: Ne vorbeste parintele Porfirie

Sfantul Iustin Popovici: “Sa transformam fiecare clipa libera a vietii noastre macar intr-un suspin de rugaciune”

“Atunci când nu e împreună cu Dumnezeu, omul este tot­deauna jucărie a diavolului. Şi diavolul se distrează cu el: fie îi umple sufletul cu gânduri necurate, fie îi aşază în ini­mă dorinţe rele, fie îi aprinde limba de vorbe murdare, fie îl predispune spre clevetire, bârfe, tâlhărie, desfrânare şi orice altă faptă rea. Şi în acest fel se continuă până când omul îşi va aminti de Dumnezeu, va veni la biserica lui Dumnezeu şi va cădea înaintea lui Dumnezeu. Atunci el este în întregi­me în cer, nu-l pot ajunge nici păcatele, nici dracii, nici răul omenesc pământesc. Atunci este apărat de către îngeri, de către Sfinţii lui Dumnezeu, care prin focul rugăciunilor lor ard tot răul care se ridică împotriva lui din lume şi din iad, de la oameni şi de la diavol.



Ştiţi oare, fraţilor, care este cea mai înfricoşătoare ar­mă omenească pe pământ, armă nebiruită şi atotbiruitoare? Rugăciunea! Căci prin rugăciune omul îşi încredinţează lui Dumnezeu întregul suflet, toată inima, toată viaţa, şi Dumnezeu devine Apărătorul şi Purtătorul lui de grijă. Ce pot face atunci oamenii sau dracii? Nimic! De aceea Domnul ne-a şi poruncit: „Rugaţi-vă neîncetat“.


În biserică, în biserica lui Hristos ne încredinţăm pe noi înşine prin rugăciune lui Dumnezeu şi El ne învaţă Adevă­rul Său Dumnezeiesc veşnic, Binele Său Dumnezeiesc veşnic… Şi cu cât mai mult se roagă omul lui Dumnezeu, cu atât mai mult simte în sine puterea de a se opune oricărui rău, oricărui păcat, oricărui demon. Iar aceasta se întâmplă din cauză că prin rugăciune omul creşte tot mai mult în tot bi­nele Dumnezeiesc, în tot adevărul şi dreptatea Dumnezeiască. Şi în toată bucuria duhovnicească. Şi nimeni nu-i poate lua această bucurie şi fericire, nici pe pământ, nici în cer.


În această lume suntem la război: ne luptăm pentru via­ţa veşnică prin sfintele virtuţi, îndeosebi prin rugăciune şi răbdare. De aceea sarcina noastră principală este să ne în­armăm cu rugăciunea neîncetată. Iar aceasta se obţine prin silinţa noastră continuă către rugăciunea neîncetată, prin si­linţa întregii noastre puteri duhovniceşti, până când rugă­ciunea va deveni respiraţia de fiecare clipă (secundă) a su­fletului nostru.
Să transformăm fiecare clipă liberă a vieţii noastre măcar într-un suspin de rugăciune, într-un strigăt de rugăciune, într-un plâns de rugăciune. Porunca atotmântuitoare a Evangheliei este să ne rugăm neîncetat. Vrei ca gân­durile tale să fie curate şi sfinte? Încheie fiecare gând prin rugăciune.


Pentru voi cel mai important este să vă umpleţi mintea de rugăciune, astfel încât fiecare gând să se verse de la sine în rugăciune, să se încheie cu rugăciunea. Din mintea unită, împletită şi contopită cu rugăciunea, ca dintr-un izvor curat şi luminos totdeauna vor ieşi şi se vor revărsa gânduri cu­rate şi sfinte: ea va gândi cu Hristos Dumnezeu. Pentru nevoitorul iubitor de Hristos idealul este atins deja pe pământ: fiecare gând să-l închei cu Domnul Iisus Hristos – Dumnezeu şi Om. În acest scop se cuvine să ne rugăm la început cu rugăciuni scurte, ca acestea: „Doamne Atotmilostive, învaţă-mă să mă rog”, „Doamne, dă-mi să privesc lumea prin rugăciune”. Rugăciuni de acest fel trebuie să înălţăm către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, către marii sfinţi, îndeosebi către Sf. Ioan Gură de Aur.
Cel mai adesea însă se cuvine să te rogi cu acea rugăciune care se va lipi de inimă sau o va încălzi“.

 Despre rugăciune – Sfântul Iustin Popovici)

Gabriel Garcia Marquez. Cu faţa către Dumnezeu

Atins de o boala incurabila, marele romancier sudamerican s-a retras de o buna bucata de vreme din viata publica si-si traieste la intensitate maxima zilele pe care Dumnezeu i le-a harazit, stiind ca fiecare zi poate fi si ultima. A gasit de cuviinta sa-si marturiseasca trairile printr-o scrisoare publicata pe Internet adresata tuturor semenilor sai de pretutindeni.


“Daca pentru un moment Dumnezeu ar putea uita ca sunt o papusa de carpa si mi-ar da drept cadou o bucatica de viata, as profita de ea cat mai mult posibil.”


“Nu as spune probabil tot ceea ce gandesc,dar cu siguranta as gandi tot ceea ce spun.”


“As da valoare lucrurilor ,nu pentru ceea ce ele reprezinta,ci mai curand pentru ceea ce semnifica.”


“As dormi putin,as visa mai mult,stiind ca pentru ficare minut in care inchidem ochii,pierdem saizeci de secunde de lumina.”


“As merge cand altii se opresc; m-as trezi cand altii adorm.”


“Daca Dumnezeu mi-ar face cadou inca putina viata m-as imbraca cu simplitate, m-as lungi pe burta pe pamant, lipindu-mi de el nu numai corpul ci si sufletul.”


“Le-as arata oamenilor cat de mult se insala gandindu-se ca inceteaza sa iubeasca atunci cand imbatranesc, fara sa stie ca imbatranesc atunci cand inceteaza sa iubeasca .”


”Unui copil i-as da aripi,dar l-as lasa sa invete singur sa zboare.”


“Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine odata cu batranetea, ci mai curand odata cu uitarea.”


“Am invatat atatea de la voi, oameni…Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, fara sa stie ca adevarata fericire consta in felul in care urci.”


“Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange pentru prima data,in mana sa micuta,degetul tatalui sau,el il prinde in capcana pentru toata viata.”


“Am invatat ca un om nu are dreptul sa priveasca de sus pe un semen al sau, decat atunci cand trebuie sa il ajute sa se ridice.”


“Sunt atatea lucruri pe care le-am putut invata de la voi!Dar putine imi vor servi cu adevarat, pentru ca atunci cand ele vor fi fost aranjate in aceasta valiza,care este viata mea,din pacate eu voi fi pe cale sa mor.”


“Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti.”


“Daca as sti ca astazi este ultima data cand te vad adormind,te-as strange tare in bratele mele si L-as ruga pe Dumnezeu sa iti pazeasca sufletul.”


“Daca as sti ca acestea sunt ultimele minute in care te vad ,ti-as spune “Te iubesc” si as ignora,rusinat,ca tu o stii deja.”


“Exista intotdeauna un ‘maine’ si viata ne da o alta oportunitate de a face lucrurile bine;dar daca ma insel si aceasta zi este singura care ne-a mai ramas, mi-ar place sa-ti spun cat te iubesc si ca nu te voi uita niciodata.”


“Ziua de maine nu este asigurata nimanui,tanar sau batran.Astazi ar putea fi ultima data cand ii vezi pe cei dragi.Nu mai astepta,actioneaza acum,pentru ca s-ar putea ca “maine” sa nu mai vina niciodata si cu siguranta,vei regreta ziua in care nu ti-ai facut timp pentru un suras,o imbratisare,un sarut si in care ai fost prea ocupat pentru a adresa celor dragi o ultima urare.”


“Pastreaza-i aproape de tine pe cei pe care ii iubesti; sopteste-le la ureche ca ai nevoie de ei; iubeste-i si poarta-le de grija;fa-ti timp sa le spui ‘te inteleg’, ‘iarta-ma’,’te rog’,’multumesc’ si toate celelalte cuvinte de dragoste pe care le cunosti.”


“Nimeni nu-si va aminti de tine pentru gandurile tale secrete.Cere-I lui Dumnezeu forta si intelepciunea sa le exprimi.”


“Demonstreaza prietenilor tai si fiintelor dragi cat de mult inseamna
pentru tine.”


Gabriel Garcia Marquez

Anunţ angajare: Se caută bărbat dreptslăvitor creştin

Familia creştină angajează în sânul ei bărbat dreptslăvitor creştin, pe perioadă nelimitată de timp.


Cerinţe:

- tânăr dinamic în exercitarea virtuţilor, iubitor de Împărăţia cerurilor şi dreptatea lui Dumnezeu;
- se cere obligatoriu experienţa fecioriei până la căsătorie sau, în cazul căderii în desfrânare, experienţa sinceră a pocăinţei şi a îndreptării;
- constituie un mare avantaj comunicarea cu răbdare, blândeţe şi înţelepciune;


Responsabilităţi:


- purtarea răspunderii de a fi cap al unei familii creştine, iar nu folosirea acestei slujiri în avantaj propriu;
- conducerea soţiei pe drumul mântuirii ce duce la Hristos, nu pe drumul avorturilor ce duc la pierzare;
- curajul de a creşte toţi copiii rânduiţi de Dumnezeu, fără subterfugii şi fără silirea soţiei de a se feri de naşterea de prunci;
- creşterea copiilor în frică de Dumnezeu, viitori oameni de nădejde şi adevăraţi ostaşi ai lui Hristos;
- trăirea după rânduială creştină, astfel încât bărbatul să-şi ajute femeia dăruită de Dumnezeu la exercitarea rolului de mamă şi soţie;
- să nu-şi umple vreodată capul cu ameţeala băuturii sau inima cu frumuseţe străină, ci mintea să şi-o umple cu dreapta socoteală, iar inima cu dragostea de aproapele;
- să nu cunoască vorba urâtă, iar minciuna să nu se cuibărească pe buzele sale;
- să cinstească atât pe părinţii săi cât şi pe cei ai soţiei, astfel încât familia să nu ajungă istovită de certuri fără sens;
- să vegheze mereu la mântuirea şi orânduirea familiei care îi este dată spre grijă;


Recompense/ beneficii:


- lucrul în echipă cu o soţie fidelă, atât la bine, cât mai ales la greu, în drumul spre veşnicie;
- biruinţă în necazurile vieţii acesteia;
- binecuvântarea de a fi părinte şi posibilitatea de a fi un bunic împlinit, într-o lume în care mulţi oameni mor de singurătate.
- cununa mântuirii de la Împăratul Hristos, şi viaţa de veci.


Descrierea angajatorului:


Familia creştină, tot mai afectată de răspândirea păcatului în rândul tinerilor, nădăjduieşte în trezirea la o viaţă nouă, în Hristos. Acest anunţ de angajare în viaţa de familie pare scris sub o formă de glumă, însă este cât se poate de serios cu putinţă, dată fiind situaţia reală a lucrurilor.

(Cu nădejde, familia creştină!)
www.ortodoxiatinerilor.ro

Insemnătatea postului pentru om de Sf. Ignatie Brianceaninov.

Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia (Luca 21, 34).


Iubiţi fraţi! Este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi nu doar să ne împovărăm trupurile cu postul, ci să şi stăm de vorbă despre post; este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi să ne îndreptăm toată luarea aminte cuvenită asupra preîntâmpinării pe care ne-a făcut-o Insuşi Mântuitorul cu privire la saturare şi îmbuibare: Luaţi aminte la voi înşivă, a zis El, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia.


Postul este o rânduială lăsată de Dumnezeu. Prima poruncă dată de Dumnezeu omenirii a fost una privitoare la post. Ea era neapărat trebuincioasă pentru noi în rai, mai înainte de căderea noastră: cu atât mai trebuincioasă este ea după cădere. Porunca privitoare la post a fost dată în rai şi este înnoită în Evanghelie. Să ne înălţăm gândurile la dumnezeiescul aşezământ al postului şi, prin contemplarea acestui aşezământ, să dăm viaţă, să dăm suflet – ca să zic aşa - nevoinţei postului.


Nevoinţa postului nu ţine doar de trup; nevoinţa postului este folositoare şi trebuincioasă nu numai pentru trup; ea e folositoare şi trebuincioasă în primul rând pentru minte şi pentru inimă. Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. Mântuitorul lumii ne-a descoperit prin aceste cuvinte o urmare, vrednică de o deosebită luare-aminte, a întrebuinţării necumpătate a mâncării şi băuturii – urmare înfricoşătoare, urmare pierzătoare de suflet. în urma desfătării pântecelui se îngreunează, devine grosolană, se împietreşte inima; mintea este lipsită de uşurimea şi de duhovnicia sa; omul devine trupesc.


Ce înseamnă „om trupesc”? Sfânta Scriptură numeşte „om trupesc” pe acel om nefericit care e ţintuit de pământ, care nu e în stare de gânduri şi simţăminte duhovniceşti. Nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia în veac, pentru că trupuri sunt (Fac. 6, 3), a dat mărturie Dumnezeu. Omul trupesc nu este în stare să Il cinstească pe Dumnezeu. Chiar şi omul duhovnicesc, când se supune saturării pântecelui, îşi pierde duhovnicia, parcă îşi pierde însăşi putinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a sluji Lui.


Mâncat-a Iacov, spune Sfânta Scriptură, numindu-l Iacov pe adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, şi s-a săturat, şi s-a lepădat cel iubit; îngroşatu-s-a, îngrăşatu-s-a, lăţitu-s-a şi a părăsit pe Dumnezeul Cel ce l-a făcut pe el, şi s-a depărtat de Dumnezeu, Mântuitorul său (Deut. 32, 15). într-o astfel de stare ajunge nevoitorul când îndepărtează nevoinţa postului dintre nevoinţele sale. îngroşarea şi întunecarea pe care le împărtăşesc trupului îmbelşugarea şi lipsa de alegere la mâncare se împărtăşesc, puţin câte puţin, prin trup inimii, iar prin inimă minţii. Atunci aceşti ochi duhovniceşti - inima şi mintea - se înceţoşează; veşnicia se ascunde de ei; viaţa pământească pare privirii lor bolnave nesfârşită. Pe potriva vederilor şi simţămintelor îşi capătă îndreptarea şi călătoria pământească, şi nefericitul călător orb merge, împreună cu şarpele cel lepădat, pe pântecesi pe pamant mănâncă în toate zilele vieţii sale pământeşti(Fac. 3, 14).


Această înrâurire a întrebuinţării fără măsură sau chiar fără fereală şi luare-aminte a mâncării asupra omului lămureşte pricina pentru care acesta, chiar în starea sa de nevinovăţie, în mijlocul desfătărilor raiului, avea nevoie de porunca postului. Acesteia i s-a încredinţat păstrarea în starea cea duhovnicească a perechii nou-zidite, alcătuite din două firi, trupească şi duhovnicească; acesteia i s-a încredinţat cumpănirea celor două firi şi precumpănirea celei duhovniceşti. Cu ajutorul ei, omul putea să stea neîncetat cu gândul şi cu inima înaintea lui Dumnezeu, putea să fie cu neputinţă de atins pentru gândurile şi închipuirile păcătoase.


Cu atât mai de trebuinţă este porunca postului pentru omul căzut, împătimirea de pământ, de scurta viaţă pământească, de dulceaţa ei, de măreţia şi slava ei, însăşi înclinarea spre păcat s-au făcut proprii firii căzute, aşa cum sunt proprii bolii imboldurile şi simţămintele fără de rânduială pricinuite de către ea. Noi suntem ţintuiţi de pământ, lipiţi de el cu tot sufletul, nu doar cu trupul; ne-am făcut cu desăvârşire trupeşti, lipsiţi de simţire duhovnicească, neînstare de cugetări cereşti. Porunca privitoare la post se arată iarăşi cea dintâi poruncă, neapărat trebuincioasă pentru noi.


Numai cu ajutorul postului ne putem rupe de pământ!


Numai cu ajutorul postului ne putem împotrivi puterii atrăgătoare a desfătărilor pământeşti!


Numai cu ajutorul postului putem rupe legătura cu păcatul !


Numai cu ajutorul postului duhul nostru se poate slobozi de grelele lanţuri ale trupului!


Numai cu ajutorul postului cugetul nostru se poate ridica de la pământ, înălţându-şi privirile către Dumnezeu!


Pe măsură ce luăm asupra noastră jugul cel bun al postului, duhul nostru dobândeşte o mare libertate: el tinde spre tărâmul duhurilor, care îi este înrudit, începe să se întoarcă des spre contemplarea lui Dumnezeu, să se cufunde în această nemăsurată şi minunată contemplare, să adăsteze în ea. Dacă obiectele lumii materiale, când sunt luminate de razele soarelui material, negreşit iau de la acesta strălucire şi o răspândesc la rândul lor, cum să nu se lumineze duhul nostru atunci când el, lepădând prin mijlocirea postului, vălul cel grosolan şi des al trupului, se înfăţişează nemijlocit Soarelui Dreptăţii - lui Dumnezeu? El se luminează! Se luminează şi se preschimbă! Apar în el gânduri noi, dumnezeieşti, se descoperă înaintea lui taine pe care nu le cunoştea mai înainte. Cerurile îi spun slava lui Dumnezeu: tăria vesteşte (Ps. 18, 2) atotputernicia mâinii ce a făcut-o; toate zidirile, văzute şi nevăzute, propovăduiesc cu glas răsunător negrăita milă a Ziditorului; el gustă duhovniceşte şi vede duhovniceşte că bun este Domnul (Ps. 33, 8). Harica uşurime şi subţirime a duhului se împărtăşesc trupului: trupul, în urma duhului, este atras spre simţirile duhovniceşti şi dă mâncării nestricăcioase, pentru care a fost zidit, întâietate faţă de mâncarea stricăcioasă, la care a căzut. La început, el anevoie se supune lecuirii prin post, care e însoţită de silire de sine; la început el se tulbură de rânduială postului, răscoală împotriva ei duhul nostru, se înarmează împotriva ei cu felurite filosofări luate din ştiinţa cu nume mincinos: fiind însă îmblânzit şi vindecat de post, el deja simte şi gândeşte altfel. Felul în care vede săturarea seamănă de acum cu simţămintele omului care s-a însănătoşit faţă de mâncărurile vătămătoare pe care le dorea cu înverşunare în vremea bolii; el seamănă cu felul în care se uită omul la o otravă dată în vileag, prin care se răpeşte duhului stăpânirea asupra trupului, prin care omul este coborât de la asemănarea şi înrudirea îngerească la asemănarea şi înrudirea dobitocească. Ostaşii duhovniceşti care au dobândit biruinţa asupra trupului prin mijlocirea postului, înfăţişându-se Domnului pentru a învăţa cele mai mari taine şi mai înalte virtuţi, aud din gura Lui învăţătura despre înalta virtute a postului şi descoperirea unei taine - a stării care ia naştere puţin câte puţin din săturare şi îmbuibare: Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia.


Biruitorilor li se aminteşte că trebuie să-şi păstreze cu osârdie arma cu care au dobândit biruinţa! Şi biruinţa este căpătată, şi prada dobândită în urma biruinţei este păzită cu una şi aceeaşi armă: postul. Nevoitorul lui Hristos, luminat de Sus şi învăţat de propriile sale cercări evlavioase, cercetând nevoinţa postului ca atare, află ca fiind cu totul trebuincioasă nu numai înfrânarea de la îmbuibare şi de la săturarea statornică, ci şi alegerea mâncărurilor cu multă luare-aminte. Această alegere apare de prisos numai la suprafaţă, la o privire fugară asupra ei; de fapt, felul mâncării este deosebit de însemnat, în rai era oprit un singur fel de hrană, în această vale a plângerii, pe pământ, aflăm că nefăcând deosebire între calitatea mâncărurilor ne pricinuim mult mai multe necazuri decât întrecând măsura cu cantitatea lor. Nu trebuie să credem că numai vinul are însuşirea de a înrâuri mintea noastră, sufletul nostru: fiecare fel de mâncare lucrează în felul său propriu asupra sângelui, asupra creierului, asupra întregului trup - iar prin mijlocirea trupului, şi asupra duhului. Cine ia aminte cu râvnă la sine însuşi, îndeletnicindu-se cu nevoinţa postului, acela va afla că este neapărată nevoie de trezvirea trupului şi a sufletului de întrebuinţarea prelungită a cărnurilor şi chiar a peştilor; acela va îmbrăţişa cu dragoste rânduielile Sfintei Biserici privitoare la post şi se va supune lor.


Sfinţii Părinţi au numit postul „temelie a tuturor virtuţilor”, fiindcă prin post este păzită în cuvenita curăţie şi trezvie mintea noastră, iar inima în cuvenita subţirime şi duhovnicie. Cel ce clatină temelia virtuţilor clatină întreaga lor clădire.


Fraţilor! Să străbatem alergarea sfântului post cu râvnă, cu osârdie. Lipsurile cărora pare că se supune după rânduiala postului trupul nostru sunt nimicnice înaintea folosului sufletesc pe care poate să-l aducă postul. Să desfacem prin mijlocirea postului trupurile noastre de masa bogată şi grasă, iar inimile - de pământ şi de stricăciune, de adânca şi pierzătoarea uitare prin care suntem despărţiţi de veşnicia care stă înaintea noastră şi este gata să ne cuprindă. Să năzuim atât cu duhul, cât şi cu trupul spre Dumnezeu! Să ne temem de starea trupească, pricinuită de călcarea postului, să ne temem de deplina neputinţă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a-L cinsti pe Dumnezeu pe care o pricinuieşte călcarea postului. Această neputinţă pierzătoare este temeiul morţii veşnice. Această neputinţă pierzătoare este arătată de noi atunci când, din pricina dispreţuirii poruncii lui Dumnezeu privitoare la post, îngăduim să se îngreuieze inimile noastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. Amin.

Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh

La zece zile dupa Inaltarea lui Hristos, respectiv la 50 de zile de la Invierea Sa, praznuim Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh, cunoscuta si sub denumirea de Cincizecime. Ca vechime, Rusaliile coboara pana in veacul apostolic. In primele secole crestine, praznicul Cincizecimii era o dubla sarbatoare: a Pogorarii Duhului Sfant si a Inaltarii lui Hristos. In jurul anului 400, cele 2 sarbatori s-au despartit una de cealalta.

Daca prin lucrarea Duhului Sfant, Dumnezeu Fiul S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat, tot prin Duhul Sfant ni se impartaseste viata dumnezeiasca si omeneasca a lui Hristos. Pogorarea Sfantului Duh este actul de trecere a lucrarii mantuitoare a lui Hristos, din umanitatea Sa in oameni. Astfel, Biserica se constituie prin aceasta extindere a vietii lui Hristos in noi.
Evenimentul Pogorarii Duhului Sfant este descris in cartea "Faptele Apostolilor" (F.A. 2,4). Aici se spune ca Duhul Sfant Se pogoara din cer ca un vuiet mare de vant si Se imparte deasupra capului fiecaruia din cei prezenti, in chip de limbi de foc.


La Pogorarea Duhului au fost prezenti numai Apostolii?


Textul "Cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc" (FA. 2, 1), a dat nastere la multe nedumeriri, pentru ca nu se precizeaza cine sunt acei "toti". Din dorinta de a aduce mai multa lumina in acest caz, versiunea romana a Noului Testament a introdus termenul de "Apostoli".
Insa, daca se omite cuvantul "Apostoli", poate rezulta ca in acea zi se gaseau laolalta nu numai cei doisprezece, ci toti cei o suta douazeci de frati care s-au aflat impreuna cu Apostolii alaturi de Iisus, incepand cu Botezul savarsit de Ioan si pana la Inaltare (F.A. 1, 22). Sfantul Ioan Gura de Aur, Teofilact si alti exegeti, afirma ca la Cincizecime au fost prezenti nu numai apostolii, ci si alti frati. De aici reiese ca Sfantul Duh s-a revarsat peste toti membrii Bisericii, si nu numai peste ierarhia reprezentata de apostoli. Exegeza ortodoxa, precum si cea romano-catolica, bazate pe Traditie, afirma ca la Cincizecime era de fata si Maica Domnului.
Faptul ca limbile apar "impartite", denota ca fiecare persoana se invredniceste in mod propriu de primirea Duhului. Acest Duh sfinteste pe fiecare om in parte si pe toti laolalta, adica sfinteste persoane in comuniune sau pentru comuniune.


Rusaliile - momentul in care Apostolii incep sa graiasca in limbi necunoscute


Dupa Pogorarea Sfantului Duh, Apostolii au primit puterea de a grai in limbi necunoscute de ei pana atunci. Au descoperit invatatura Mantuitorului si altor neamuri, in diferite limbi. Inceputul a avut loc chiar in aceasta zi, a Pogorarii Duhului Sfant, cand s-au facut intelesi de toti iudeii veniti la Ierusalim din tot Orientul. Pelerinii neputand sa-si explice cum de puteau predica in graiuri diferite, unul dintre ei ii acuza ca ar fi "plini de must", adica beti (F.A. 2, 13). Atunci Sfantul Petru a luat cuvantul pentru a-i apara pe Apostoli de o asemenea invinuire, dar si pentru a vorbi multimilor despre Hristos. El le-a descoperit ca se implinise profetia lui Ioil: "Iar in zilele din urma, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul" (F.A. 2, 17, Ioil 3, 1). In urma cuvantarii lui Petru, trei mii de persoane au primit botezul.
Se obisnuieste sa se vorbeasca de trimiterea Sfantului Duh in lume, ca despre un act prin care Duhul ar lua locul lucrarii lui Hristos. In acest caz, Biserica ar fi numai opera Sfantului Duh. In realitate insa, Duhul trebuie vazut intotdeauna ca Duhul lui Hristos, deci, nu trebuie vazut sau conceput ca despartit de Hristos.
Exista obieiul ca in ziua de Rusalii, sa se aduca in biserica frunze de nuc sau de tei, simbol al limbilor ca de foc, ca semne ale coborarii Sfantului Duh. Ele sunt binecuvantate si impartite credinciosilor.

Sursa-crestinortodox.ro

Rugaciune pe Muntele Maslinilor la locul Inaltarii Domnului

“Doamne, Iisuse Hristoase, Cel care Arhiereu al nostru Te-ai facut ca sa Te poti aduce pe Tine Insuti jertfa pentru rascumpararea noastra din blestemul legii si din robia pacatului, Cel care inaintea infricosatoarelor Tale patimi in rugaciunea Ta arhireasca ai cerut: “Parinte, voiesc ca, unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea”, Cel care la patruzeci de zile de la Invierea Ta Te-ai inaltat la cer din acest loc, ajuta-ne ca, la vremea de Tine hotarata pentru fiecare, toti sa fim impreuna cu tine si sa ne bucuram de vederea slavei pe care Ti-a dat-o dintru inceput Tatal.
Dumnezeule, Mantuitorul nostru, Cel Care in timp ce Te inaltai de aici la cer ca sa sezi de-a dreapta Tatalui cu trupul Tau pe care L-ai indumnezeit, binecuvantand pe ucenicii intristati i-ai mangaiat trimitand peste ei fagaduinta Tatalui, ca cei ce vor sta in cetate vor fi imbracati cu putere de sus, imbraca-ne cu puterea harului si pe noi, cei care Te asteptam stand in Biserica Ta, Ierusalimul cel de sus, pe care ni l-ai lasat noua, crestinilor, mai tare decat orice cetate din lumea aceasta, nebiruita nici de portile iadului.


Doamne Iisuse Hristoase, Mantuitorul nostru, Cel care despartindu-Te de ucenici i-ai facut partasi tainei ca Ti s-a dat toata puterea, in cer si pe pamant, pe noi cei care, ascultand cele ce ne-ai spus in ultima clipa ca trebuie sa propovaduim in numele Tau si altora in urma Ta, ne-am botezat in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh, imputerniceste-ne sa pazim mai intai noi toate cate ne-ai poruncit noua, ca, prin pilda vietii, sa ii indemnam si pe altii a face asemenea.


Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Fiul Tatalui si Fiul-Omului, Cel care dupa desavarsirea celor necesare pentru mantuirea sufletelor tuturor oamenilor, ridicandu-Te la cerul din care Te-ai coborat ca sa faci aceasta, ne-ai asigurat ca nu ramanem singuri, fagaduind “Iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului”, fii si cu noi in toate clipele vietii noastre, ca sa nu se imputineze puterile noastre sufletesti in fata ispitelor si sa nu cunoastem deznadejdea.


Aducandu-ne aminte de cruce, de groapa, de Inviere, de Inaltarea Ta la cer, Te rugam, Mantuitorule, ajuta-ne ca pasirea noastra pe urmele Tale sa fie spre urmarea Ta si in duh, in toate, la bine si la rau, prin implinirea cuvintelor ce ni le-ai lasat prin Sfanta Evanghelia Ta si astfel sa nu venim goi si fara de roade cand ne vei chema la Tine, ci pe toate ale vietii noastre sa Ti le putem intoarce si sa le poti primi ca ale Tale dintru ale Tale. Amin”.

Sursa-(in: Ierom. Grigorie Sandu, “Mantuitoarea frica de Dumnezeu“, Editura Christiana, Bucuresti, 2008)