LUMINA FAPTELOR BUNE

Blog ortodox spre zidire sufleteasca

Pilda Soimului si a Ciorii!…pilde

Un pustnic văzu odată într-o pădure un șoim.

Pasărea ducea spre cuibul său o bucată de carne: sfâșie carnea în multe bucățele și începu să hrănească cu ea un pui de cioară rănit.
Pustincul se minună de faptul că un șoim hrănea un pui de cioară și se gândi:
,,Dumnezeu mi-a dat un semn. El nu uită nici măcar un pui de cioară rănit. Dumnezeu a făcut ca acel șoim înspăimântător să hrănească o pasăre lipsită de ocrotire dintr-o altă specie.
Înțeleg de aici cum Dumnezeu dă tuturor ființelor cele de care au trebuință; și noi ne preocupăm într-atât de noi înșine…
De acum încolo voi înceta să mai am grijă de mine!
Dumnezeu m-a făcut să pricep ce am de făcut.
Nu am să-mi mai caut de mâncare !
Dumnezeu nu lasă în părăsire pe nici una dintre creaturile sale : nu mă va abandona nici pe mine.”
Zis și făcut: se aseză acolo în pădure și nu se mai clinti din loc: se ruga și iar se ruga; nu făcea nimic altceva. Rămase astfel timp de trei zile și tei nopți, fără a bea vreun strop de apă sau să ia vreo îmbucătură de mâncare. După aceste zile, pustnicul era atât de slăbit încât nu mai era în stare nici să ridice mâna. Cum era așa lipit de putere, adormi.
 Și iată că în vis i se arată un înger. Îngerul îl privi cu tristețe și grăi:


,,Este adevărat că semnul era pentru tine. Dar tu trebuia să înveți a urma pilda șoimului nu pe cea a ciorii!”

Sursa
Cristian Stavriu blogspot

Cum ne putem păstra liniştea sufletească? ( Sfaturile avvei Nil Ascetul )

Mulţi oameni îşi doresc să aibă linişte şi pace în suflet, dar puţini sunt cei care reuşesc acest lucru. Motivele eşecului în această privinţă rezidă, de regulă, doar în ataşamentul pătimaş faţă de lucruri.

Averea, slava de la oameni, desfrânarea sau orgoliul ne împiedică să fim liniştiţi. Deşi Cuvântul ascetic scris de Sfântul Nil se adresează preponderent monahilor, pasajele despre liniştire ne pot fi de folos şi nouă, celor ce trăim în lumea tot mai plină de tulburare de astăzi.


Liniştirea şterge amintirea greşelilor


De regulă, înţelegem prin liniştire, efectul produs de un concediu reconfortant sau o după-amiază petrecută într-un parc relativ liber. Desigur, nu negăm că acest efect poate semăna în inimile noastre iluzia unei păci nesfârşite sau a unei liniştiri absolute. Cu toate acestea, a doua zi, la serviciu, ne dăm seama că am fost robii unei înşelări.
Pacea şi liniştea noastră s-au risipit mai repede decât fumul în văzduh. Înainte de a trece la textele savuroase ale Sfântul Nil Ascetul trebuie să stabilim un criteriu de bază al existenţei liniştii în propriile inimi: durata îndelungată a acesteia.
Dacă liniştea noastră durează până la prima coadă la care trebuie să stăm sau până la primul cuvânt aspru care ni se adresează de o altă persoană, înseamnă că ne amăgim inutil. Suntem departe de linişte şi stăm în imperiul tulburării şi a patimilor.
De aceea, Sfântul Nil afirmă despre începători: "Trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit de curând din tulburări, să se îndeletnicească cu liniştirea şi să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furişarea celor noi şi toată sârguinţa să le fie spre a şterge vechile închipuiri" (Sfântul Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, în: "Filocalia", vol. I, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 184).
 Acest pasaj pare la prima vedere de neutilizat în viaţa zbuciumată din lume. Cu toate acestea, vom observa că această primă impresie nu este şi cea corectă. Astfel, depinde doar de noi dacă acceptăm sau nu tulburarea din jur.
 Zgomotul exterior sau conflictele nu au cum să ne fure pacea decât dacă noi înşine dăm curs patimilor care ne stăpânesc.
 Dacă o persoană mă jigneşte, depinde doar de mine dacă aleg să răspund la fel sau nu. Nimeni nu îmi poate fura libertatea de a nu jigni. Cu o singură excepţie: patima mâniei.
 Liniştea ne este oferită de propria smerenie şi de dorinţa de a nu fi cârtitori sau bârfitori. Cine nu cârteşte nu se supără din lucruri inutile sau care nu îl privesc.
De asemenea, cine nu bârfeşte nu îşi atrage greşeala pe care o observă la altă persoană. Acestea sunt rănile produse cugetării prin simţuri. Când vedem sau auzim sau vorbim despre un lucru rău, ne rănim interior. Aceste răni ne risipesc liniştea şi ne îndeamnă să ne căutăm dreptatea proprie.
Noi, însă, trebuie să ne lepădăm de patimi şi să încercăm să apărăm cetatea liniştii aflată în inima noastră. De aceea, Sfântul Nil ne oferă o nouă treaptă: după lepădarea patimilor şi păcatelor, să ne silim să alungăm inclusiv amintirea păcatelor vechi. Astfel, mintea, eliberată de închipuiri şi amintiri păcătoase, poate într-adevăr să găsească pace. În concluzie, există două etape care trebuie respectate pentru a dobândi liniştea interioară. Prima constă în lepădarea propriilor patimi şi păcate, iar a doua, în ştergerea amintirii lor.


Chinul amintirii păcătoase


Pentru cel care a osândit păcatul şi nu mai doreşte să îl facă, amintirea devine un chin necruţător. Cu toate că ne străduim să ne păstrăm curăţia duhovnicească, amintirea greşelilor ne împunge cu acul ei otrăvit. Sfântul Nil Ascetul ne oferă câteva remedii în acest sens: "Desigur, liniştirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci amintirea, luându-şi acum răgaz, mişcă toată necurăţia care zace în ei, ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru mulţimea lucrurilor care prisoseau.
Dar pe lângă osteneală, liniştirea are şi folos, izbăvind mintea cu vreme de tulburarea gândurilor necurate. Căci dacă vreau aceştia să-şi spele sufletul şi să-l curăţească de toate petele care îl necurăţesc sunt datori să se retragă din toate lucrurile prin care creşte întinăciunea şi să dea cugetării multă linişte; de asemenea să se ducă departe de toţi cei care îi întărâtă şi să fugă de împreuna petrecere cu cei mai apropiaţi ai lor, îmbrăţişând singurătatea, maica înţelepciunii.
Pentru că este uşor să cadă aceştia iarăşi în mrejile din care socotesc că au scăpat, când se grăbesc să petreacă în lucruri şi griji de tot felul. Şi nu e de nici un folos, celor ce s-au strămutat la virtute, să se bucure de aceleaşi lucruri, de care s-au despărţit, dispreţuindu-le" (Cuvânt ascetic, p. 184).
În primul rând, pentru a putea păstra curăţia sufletească avem nevoie să renunţăm la acele lucruri care ne măresc războiul duhovnicesc.
  • Dacă ştim că suntem ispitiţi de mândrie, să încercăm să nu mai râvnim la posturi de conducere.
  • Dacă ne ispiteşte lăcomia pântecelui, să renunţăm la mâncărurile care ne aţâţă foamea.
  • Dacă ne ameninţă iubirea de argint, să facem milostenii şi să nu ne extindem afacerile peste măsură.
Însă nu doar lucrurile exterioare, ci şi anumite persoane ne pot fura starea de linişte.
De aceea, este bine să vorbim şi să păstrăm relaţii de prietenie cu cei care doresc să aibă aceleaşi virtuţi ca noi. Desigur, nu vom respinge acum pe toată lumea! Însă de unele persoane va trebuie să ne separăm, tocmai pentru a păstra rodul păcii noastre. Cei de care trebuie să ne ferim preponderent sunt bârfitorii, oamenii foarte mânioşi şi doritori de slavă deşartă. Nu trebuie să legăm relaţii de prietenie cu persoane care au aceste defecte majore. Asta nu ne împiedică să le ajutăm financiar sau sufleteşte atunci când au nevoie. Înseamnă doar să nu le încredinţăm propriile gânduri. Oamenii pătimaşi nu îi înţeleg niciodată pe cei liniştiţi. De asemenea, avem nevoie să lepădăm de la noi orice grijă lumească. Nu trebuie să ne sufocăm în disperare, ci să nădăjduim în Dumnezeu.


Obişnuinţa piere greu


Să nu ne aşteptăm la o reuşită din start, deoarece nimeni nu poate să învingă uşor obişnuinţa sădită în sine. Dacă vreţi să vă măsuraţi puterea, încercaţi să renunţaţi la un obicei zilnic şi veţi observa cu tristeţe cât de neputincios este omul. "Obişnuinţa, fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta să le tulbure iarăşi liniştea câştigată cu multă sârguinţă, prin îndeletniciri urâte şi să le împrospăteze amintirile relelor săvârşite.
 Pentru că mintea celor ce s-au desfăcut de curând de păcat se aseamănă cu trupul care a început să se reculeagă dintr-o lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i se face pricină de-a recădea în boală, nefiind încă destul de întremat în putere. Căci nervii mintali ai acestora slabi şi tremurători, încât e temere să nu năvălească din nou patima, care de obicei este aţâţată de împrăştierea în tot felul de lucruri" (Cuvânt ascetic, p. 184).
Slăbiciunea vădită a propriei minţi are nevoie de o lungă perioadă de refacere. Aşa cum după o operaţie avem nevoie de o perioadă de recuperare fizică, şi recuperarea propriei păci interioare se face treptat, iar nu imediat. Cu toate că ne dorim să dobândim un dar nepreţuit, dorinţa nu este suficientă pentru a-l obţine. De aceea, odată ce am început să dobândim puţină linişte, este bine să o păzim eficient, pentru că altfel o vom pierde repede.
De asemenea, este bine să nu ne întoarcem la vechile obiceiuri după ce am constatat că avem pace. Acest lucru ne-ar aduce doar pierderea ei. "Prin urmare, să nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea desăvârşită a virtuţii, în tulburările lumii, ci să fugă cât mai departe, aşezându-şi cugetarea la marea depărtare de zgomotele ce răsună jur împrejur. (...) Căci atunci vine desăvârşita liniştire, când nu numai faptele, ci şi amintirile lor încetează, dând sufletului timp să poată vedea chipurile întipărite şi să lupte cu fiecare dintre ele şi să le scoată din cugetare. De vor intra alte şi alte forme, nu va putea şterge nici întipăririle de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele care vin" (Cuvânt ascetic, pp. 185-186).
" Trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit de curând din tulburări, să se îndeletnicească cu liniştirea şi să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furişarea celor noi şi toată sârguinţa să le fie spre a şterge vechile închipuiri"

Sfântul Nil Ascetul

Părintele Teofil, omul bucuriei

Cu un an de zile în urmă, a plecat dintre noi, spre a-şi lua răsplata din partea Iubitorului de oameni Dumnezeu, unul dintre cei mai mari duhovnici pe care i-a avut Ortodoxia românească - părintele arhimandrit Teofil Părăian.
A plecat să se întâlnească, să Îl contemple şi să trăiască în lumina neînserată a lui Hristos Domnul, Cel pe Care L-a căutat din fragedă copilărie, Căruia I-a slujit o viaţă întreagă şi pe Care L-a avut ajutător şi grabnic folositor în suferinţă. A plecat dintre noi, spre "locaşurile celor drepţi", să se odihnească după încordatele sale eforturi, în oceanul iubirii infinite a lui Dumnezeu.

Plecarea sa a "pustiit" sufletele şi inimile noastre, care au căutat şi au găsit în părintele Teofil un părinte bun şi cald, echilibrat şi înţelept, un om al bucuriei, al iubirii şi rugăciunii. Fără părintele Teofil suntem mult mai săraci şi mai singuri. Doar nădejdea că acum se află în Împărăţia iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu şi că de acolo se roagă mai departe pentru noi ne mai uşurează şi ne alină suferinţa despărţirii!


Filosoful existenţialist Gabriel Marcel spunea: "A-i spune cuiva "Te iubesc!" înseamnă a-i spune: "Tu nu vei muri niciodată!" Părintele Teofil ne-a demonstrat de atât de numeroase ori că pe toţi ne-a primit şi ne-a îmbrăţişat în dragostea sa. Pentru fiecare suflet căutător de sens avea răspunsul cel mai potrivit, adaptat căutărilor acestuia.
 Pe cei iubitori de monahism îi îndemna să îşi asume responsabil chemarea.
Pe cei trăitori în lume şi în familie îi sfătuia totdeauna să se întreacă unul pe altul, să transforme căminul sau familia lor într-un mic colţişor de rai, în lumea aceasta tot mai frământată, într-o oază de linişte şi armonie, de credinţă, pace şi rugăciune, virtuţi pe care le considera fundamentale pentru mântuirea sufletului.
Părinţilor le recomanda totdeauna grija nu numai faţă de creşterea trupească, ci mai ales faţă de educaţia duhovnicească a copiilor cu care Dumnezeu le binecuvântase casa; pe copii îi îndemna permanent la dragoste, respect şi ajutor faţă de părinţi.
Pe toţi ne-a condus prin cuvintele sale pline de optimism creştin, dar mai ales prin pilda sa sublimă, spre adevărurile nemuritoare ale credinţei.


Puterea credinţei şi darul nădejdii

În prezenţa părintelui Teofil simţeai cum toate grijile şi necazurile, toate încercările şi durerile capătă un sens duhovnicesc şi un scop mântuitor. Oricine era împovărat de griji trăia în prezenţa Sfinţiei Sale sentimentul de pace lăuntrică şi mângâiere sufletească. Era un duhovnic al păcii, dăruind linişte şi alinare.
 Deşi nu vedea cu ochii fizici, ajunsese să se bucure sufleteşte de bucuriile curate şi frumuseţile lumii create de Dumnezeu şi ale vieţii binecuvântate de Părintele Ceresc, iar cei care se aflau în prezenţa sa se simţeau oameni cu adevărat binecuvântaţi. Simţeam atunci cum orice grijă lumească, orice povară trecătoare, orice suferinţă era infinit mai mică decât "neputinţa" sa, pe care o purta cu demnitate, şi aceasta ne dădea putere şi nădejde.
Cred că dintre toate darurile cu care Dumnezeu i-a binecuvântat părintelui Teofil viaţa, cele mai importante erau puterea credinţei şi darul nădejdii. Prin exemplul său ne învăţa să ne bucurăm de tot ceea ce am primit, să nu risipim talanţii pe care Dumnezeu ni i-a oferit, ci, dimpotrivă, pe toate să le primim cu responsabilitate şi din perspectiva înmulţirii lor, spre slava Dăruitorului şi spre mântuirea noastră. În prezenţa sa, ajungeai să îţi dai seama de adevăratele bogăţii ale vieţii - comorile sufletului - să le doreşti şi să le cauţi. Îţi dădeai seama că orice necaz sau încercare este o probă spirituală, că mai presus de cele fizice, lumeşti sau trecătoare, există o lume atât de înaltă şi de bogată - a spiritului - şi că pe aceasta trebuie să o câştigăm. Părintele Teofil dădea fiecăruia nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, speranţă în mila şi purtarea Lui de grijă faţă de noi, tărie în purtarea crucii.
Acesta era un dar esenţial al său, care izvora nu doar din cuvintele sale atât de înalte, ci mai ales din exemplul vieţii sale împlinite - darul de a ne asuma propria condiţie, cu dorinţa de a o îmbunătăţi, puterea purtării crucii personale, cu nădejde şi răbdare. Nu exista persoană care, solicitându-i sfatul sau rugăciunea, să nu fi simţit ajutor dumnezeiesc. Mai ales acum, când par a se înmulţi lipsurile, nu numai materiale, ci şi spirituale, frământările şi neliniştile interioare, simţim dorul de părintele Teofil.
Pentru noi, cei ce ne-am bucurat de prezenţa sa harismatică, părintele Teofil va rămâne pentru totdeauna viu, prin cuvintele şi sfaturile sale, prin modelul său de viaţă, prin rugăciunea sa pentru noi. Mai presus de toate, în viaţă şi în inimile noastre, părintele Teofil Părăian rămâne duhovnicul prin excelenţă al bucuriei creştine şi al vieţii împlinite, om duhovnicesc al discernământului şi echilibrului, model de credinţă şi nădejde creştină.


"Omul devine ce realizează"

Acum, la un an de la mutarea sa la ceruri, dar nu numai la acest moment, ci pentru întreaga noastră viaţă, se cuvine să ne amintim câteva din "zicerile" sale, adevărate "apoftegme" sau gânduri creştine mântuitoare: "Dacă Dumnezeu nu ocupă primul loc în viaţa ta, înseamnă că nu ocupă nici un loc, tocmai pentru că nu ocupă locul pe care îl merită!", "Gândiţi frumos!", "Ceea ce faci, te face! Omul devine ce realizează", "În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă", "Pace celor ce vin. Bucurie celor ce rămân. Binecuvântare celor ce pleacă!", "Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!".
Cu multă sfială duhovnicească şi smerită cugetare se considera a fi un om care a dorit şi s-a ostenit întreaga sa viaţă să cultive şi să înmulţească binele şi virtutea, frumosul şi dragostea, "un om cu dorinţa de a fi de folos celor ce au trebuinţă de ceea ce ştiu şi de ceea ce pot" sau, cum spunea într-un alt loc: "Am fost un om al bucuriei. Sunt un răspânditor de bucurie, un lucrător de bucurie.
 Aşa e formaţia mea. Aşa m-a lăsat pe mine Dumnezeu: cu o înclinare spre mulţumire, spre bine".


SURSA
Ziarul Lumina





Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii (Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr). Luca XVI, 19-31

Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam.
 A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie!
Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti.
Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.
Iar el a zis: Rogu-te, dar părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.
 Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci: să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.
 Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.

Viata Sfantului Dimitrie cel Nou ( Basarabov)

Nascut la inceputul veacului al XIII-lea, intr-o familie de tarani din satul Basarabov, in sudul Dunarii, apartinand in vremea aceea regatului Bulgariei, Sfantul Dimitrie a purtat din frageda pruncie lupte acerbe pentru a dobandi o viata virtuoasa, in post si rugaciune, intr-o zi, pe cand se dusese sa pasca oile, a calcat pe un cuib acoperit de ierburi si a strivit puisorii care se aflau in el.
Profund mahnit, s-a hotarat, spre pocainta, sa lase descult timp de trei ani, fie iarna, fie vara, piciorul care strivise cuibul, fapta considerata de el a fi ca o crima.

Apoi s-a atasat unei comunitati monastice, iar dupa ce a ucenicit cele ale ascultarii, s-a retras in padure unde si-a statornicit adapostul intr-o pestera, aproape de raul Lom, nestiut de oameni si aducand, zi si noapte rugaciunile si lacrimile sale ca ofranda lui Dumnezeu.
Cunoscand dinainte ziua mortii sale, s-a intins intre doua lespezi de piatra si si-a dat in pace sufletul lui Dumnezeu.
Au trecut ani multi si lumea uitase de existenta acestui pustnic, pana intr-o zi, cand - la trei veacuri dupa moartea Sfantului - o inundatie a facut ca apele raului sa urce pana la pestera. Curentul a ridicat lespezile de piatra si a purtat cu purtat cu el, ingropat in noroi, trupul ramas nestricat.
Dupa alti o suta de ani, Sfantul ii aparu in vis unei fetite bolnave de duh necurat, poruncindu-i sa ceara parintilor ei s-o duca la malul raului, pentru a-si afla tamaduirea.
 De cum s-a aflat aceasta vestire, o mare multime de oameni, in frunte cu clericii din episcopie, a insotit familia fetitei pana la locul in care, mai inainte, locuitorii observasera deja o lumina misterioasa si credeau ca este o comoara. S-au pus pe sapat si, de indata, au descoperit trupul Sfantului, intreg si stralucind de harul Duhului Sfant. Fetita se vindeca pe loc. Trupul sfantului fu transportat cu mare cinstire pana in satul Basarabov, unde alte vindecari se petrecura. Atunci, poporul veni din toate partile sa cinsteasca moastele Sfantului.
Domnitorul Ungro-Vlahiei trimise preoti si sfetnici ca sa constate aceasta descoperire minunata si sa-l aduca pe Sfant la Bucuresti, la biserica Curtii domnesti. L-au luat aceia pe Sfant si au purces spre Bucuresti, dar cand au ajuns aproape de Rusi, langa o fantana, boii n-au mai vrut sa mearga cu nici un chip. Vazand aceasta minune, cei trimisi s-au sfatuit si au hotarat sa injuge la car doi junci tineri neinvatati, ca sa vada incotro vrea Sfantul sa mearga. Si asa s-a intors Sfantul la Basarabov in mijlocul satului si a ramas acolo. Trimisii domnitorului s-au intors la Bucuresti si au povestit cele petrecute, dupa care domnitorul trimise alti oameni si puse sa se ridice, pe cheltuiala lui, o biserica in sat. Asezat acolo, Sfantul facu, de-a lungul vremii, multe alte minuni.
Spre sfarsitul razboiului ruso-turc (1774), armata rusa ajunse in preajma satului Basarabov. Generalul Piotr Saltikov porunci ca moastele Sfantului Dimitrie sa fie transportate in Rusia, spre a le pune la adapost de o eventuala profanare de catre turci. Atunci cand cortegiul a ajuns la Bucuresti, un crestin evlavios, Hagi Dimitrie, care era prieten cu generalul, ii ceru acestuia sa lase romanilor moastele sfantului lor compatriot, spre mangaiere dupa toate durerile pricinuite de razboi.
 Generalul Saltikov fu de acord si a luat numai o mana a Sfantului pe care a trimis-o la Lavra Pecerska de la Kiev.
Trupul Sfantului Dimitrie, intampinat cu mare alai, a fost asezat, in zilele Preasfintitului mitropolit Chir Grigorie, in biserica cea mare a mitropoliei de la Bucuresti.
De indata se petrecura unele minuni: razboiul inceta, iar ciuma ce bantuia conteni. De atunci, avand in vedere si numeroasele minuni savarsite, el este cinstit ca protector al orasului si al intregii Romanii.
In fiecare an, la 27 octombrie, o multime imensa se aduna la Bucuresti pentru a praznui, timp de trei zile, sarbatoarea Sfantului Dimitrie cel Nou si ca sa cinsteasca nepretuitele-i moaste, din care izvoraste mereu o mireasma delicata.

Troparul Sfantului Dimitrie cel nou
Intru tine, Parinte, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip, ca luand crucea ai urmat lui Hristos si lucrand ai invatat sa nu se uite la trup, caci este trecator, ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, Cuvioase Parinte Dimitrie, duhul tau.

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie Izvoratorul de Mir

Dupa cum stiti, spre sfarsit de toamna, la 26 octombrie, Sfanta noastra Biserica Ortodoxa praznuieste pe Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir. Ne este cunoscut tuturor sensul, sau semnificatia, cuvantului mucenic, sau martir, care desemneaza pe acela care, urmand lui Hristos si slujind oamenilor, si-a dat viata pentru invatatura crestina, pecetluind astfel, cu sangele lui, credinta si dragostea in Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

Ca sa intelegem mai bine cine a fost acest sfant, cand a trait, ce fapte de seama a infaptuit, pentru a merita cinstea ce i se da de veacuri, sa intoarcem filele istoriei cu multe veacuri in urma, cu aproape 17, cand a trait Sfantul Dimitrie..Este vorba de sfarsitul veacului al III-lea si inceputul celui de-al IV-lea al erei noastre crestine. El s-a nascut in partea de rasarit a imperiului roman, in provincia Iliria, care pe vremea aceea cuprindea Bulgaria de astazi, Iugoslavia si Grecia.
Marele imperiu roman era condus in acea vreme de cunoscutul prigonitor al crestinilor, imparatul Diocletian, impreuna cu Maximian, un alt asupritor al religiei crestine. Acestia au dat mai multe decrete sau legi de persecutie impotriva crestinilor, ordonand daramarea locasurilor de cult, interzicerea adunarilor crestinilor si arderea cartilor sfinte.
Ambii imparati pretindeau sa fie adorati ca niste zei, dar crestinii, desi se supuneau statului, potrivit indemnului Sfantului Apostol Pavel: "Supuneti-va stapanilor, caci legile sunt randuite de Dumnezeu", totusi, nu puteau sa-i cinsteasca pe imparatii pagani si in general pe oricare alt imparat, ca pe Dumnezeu, intrucat ei socoteau ca singurul imparat pe care trebuie sa-l adore, sa-l cinsteasca intocmai ca pe Dumnezeu, este Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru pacatele intregii omeniri.
Aceasta a fost epoca in care s-a nascut, in casa voievodului din cetatea Solunului - Salonicul de astazi, oras situat in partea de nord a Greciei, Sfantul Dimitrie, cel care avea sa fie ostasul si mucenicul lui Hristos.
In Vietile Sfintilor, ni se spune ca tanarul Dimitrie crestea in virtute si in cunoasterea legii lui Dumnezeu. Atat de mult era el laudat pentru inaltele calitati pe care le avea, fiind drept si curat cu inima, incat imparatul Maximilian, auzind de intelepciunea si virtutile ostasesti ale lui Dimitrie, l-a ridicat la rangul de dregator sau voievod al Salonicului, dupa moartea tatalui sau, care fusese de asemenea mare dregator al cetatii.
La solemnitatea inscaunarii sale ca dregator, imparatul i-a dat urmatoarea porunca:" Sa-ti pazesti tara si sa o cureti de crestini, ucigand pe toti cei care nu mi se inchina mie si cheama numele lui Hristos".
Ajuns conducator al cetatii, Sfantul Dimitrie a inceput sa protejeze pe crestini si sa invete el insusi cuvantul lui Dumnezeu, fara sa se teama de imparat. Vietile Sfintilor ne spun ca multi inchinatori la zeii pagani au fost adusi la credinta adevarata prin ostenelile Sfantului Dimitrie.
Vestea despre apararea crestinilor si despre faptul ca insusi Dimitrie este crestin, a ajuns la urechile imparatului. Ca sa se convinga daca cele auzite sunt adevarate, imparatul Maximian trece prin cetatea Solunului si chemandu-l pe Dimitrie la el, il intreaba daca este crestin, iar la raspunsul sau afirmativ, imparatul il sfatuieste sa se lepede de Hristos, sa aduca jertfe idolilor si zeilor pagani, caci in caz contrar il va ucide.
Stiind dinainte ce-l asteapta, Dimitrie porunceste administratorului, pe nume Lupu, care se ingrija de averea sa, sa imparta toata averea mostenita de la parinti, oamenilor nevoiasi, vaduvelor, orfanilor si sa elibereze robii pe care ii avea. Din acel moment, administratorul, vazand dragostea lui Dimitrie pentru Hristos, devine si el ucenic al Domnului.
Aceasta se intampla in toamna anului 303-304, cand Sfantul Dimitrie este aruncat in temnita din ordinul imparatului Maximian. Acestui imparat, ca si altora din vremea prigoanelor crestine, ii placea sa asiste la luptele din circuri sau din arene si avea un luptator urias, pagan, pe nume Lie, care pe toti cu care se batea ii biruia si ii arunca in sulitele ce se aflau infipte in pamant, in jurul locului de lupta. Multime de pagani si crestini, in special din cei condamnati la ani grei de inchisoare, erau obligati sa lupte cu acest urias Lie, cazand prada sulitelor intinse.
In vremea aceea, un crestin evlavios, anume Nestor, prieten cu Sfantul Dimitrie, vazand cum uriasul ucide atatia oameni si cum se veseleste paganul imparat la vederea acestui spectacol salbatic, merge la inchisoarea unde se afla sfantul si ii spune;" Dimitrie, imparatul se bucura foarte pentru faptele lui Lie si inima ma impinge sa ma lupt cu acesta si sa-1 birui. Pentru aceasta, te rog binecuvanteaza-ma si intareste-ma, ca sa-l biruiesc".
Sfantul, facandu-i semnul Sfintei Cruci pe frunte, i-a zis:" Du-te, pe Lie il vei birui si pe Hristos il vei marturisi". Iesind Nestor din inchisoare, a inceput sa strige in gura mare: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta sa-l inving pe Lie" si prezentandu-se in arena, isi exprima dorinta de a lupta cu uriasul pagan si, ca in lupta de odinioara dintre David si uriasul Goliat, Nestor reuseste sa-l arunce in suliti pe pagan si in felul acesta a luat sfarsit spectacolul sangeros.
Imparatului Maximian i-a parut rau de moartea lui Lie si l-a chemat la sine pe Nestor si l-a intrebat:" Cu ce farmece ai reusit sa-l invingi pe Lie?", iar Nestor a raspuns:" Eu, imparate, nu cu farmece l-am invins pe Lie, ci cu puterea lui Hristos, Dumnezeul cel adevarat". Auzind aceasta, imparatul a poruncit sa i se taie capul, implinindu-se astfel cuvintele Sfantului Dimitrie, ca Nestor va marturisi pe Hristos.
Ulterior a aflat imparatul ca Nestor a fost imbarbatat de Sfantul Dimitrie si atunci a poruncit sa fie ucis si acesta. Mergand ostasii in temnita, au gasit pe sfant ingenuncheat la rugaciune si repezindu-se asupra lui, l-au strapuns cu sulitele, iar Sfantul Dimitrie a primit in felul acesta cununa muceniciei pentru Hristos. Era tocmai in ziua de 26 octombrie, anul 304 dupa Hristos.
Inainte de a-si da obstescul sfarsit, Dimitrie a pronuntat cuvintele:" Hristos a murit pentru pacatele noastre, eu mor pentru adevar si credinta adevarata". Slujitorul sau credincios, Lupu, a luat toga sa de purpura, plina de sange si inelul sau de general si a inmormantat ramasitele pamantesti in orasul Tesalonic.
Mai tarziu, dupa ce au incetat prigoanele impotriva Bisericii crestine, un crestin evlavios, pe nume Leontin, a zidit pe locul unde a murit Sfantul Dimitrie, o biserica mare si frumoasa. Cand se sapa la temelia bisericii, s-au gasit sfintele moaste, din care a izvorat mir si multi credinciosi, inchinandu-se sfintelor moaste ale Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, s-au vindecat de multe boli.
Crestinii evlaviosi din Tesalonic au asezat sfintele moaste intr-un sicriu ferecat in aur si argint, in Biserica cu hramul Sfantul Dimitrie din Tesalonic, unde se afla si astazi. Iata de ce, iubiti credinciosi, Sfanta noastra Biserica Ortodoxa praznuieste si cinsteste in chip cu totul deosebit amintirea Sfantului Dimitrie, Izvoratorul de Mir.
Sfantul Mare Mucenic pe care il praznuim astazi, este socotit ca un izvor al bogatiei si belsugului, incheind perioada de toamna, asa cum Sfantul Mare Mucenic Gheorghe deschide perioada de primavara. Amandoi au fost ultimii generali romani crestini, ucisi in persecutie.
Asa cum minunile si faptele Sfantului Dimitrie au trezit constiinta crestina si au intarit pe crestini in convingerile lor religioase, in dragostea fata de Dumnezeu si de oameni, in urmarea adevarata a lui Hristos, tot asa si noi astazi, luand pilda de tarie in credinta, in dragostea pentru aproapele si pentru oameni, sa cinstim prin toata fiinta noastra pe cel ce a trait si murit pentru Hristos, cantandu-i imn de lauda, asa cum au cantat si crestinii de-a lungul veacurilor si cum se aud si astazi in cetatea sa sfanta, Tesalonic, in alte cetati si in Bucurestiul nostru, in special la Sfanta Patriarhie:

"Mare aparator te-a aflat intru primejdii lumea, purtatorule de chinuri, Dimitrie, pe tine, cel ce ai biruit pe pagani. Deci precum mandria lui Lie ai surpat si la lupta indraznet ai facut pe Nestor, asa, Sfinte Dimitrie, roaga pe Hristos Dumnezeu sa ne daruiasca pace si mare mila", acum si pururea si in vecii vecilor, Amin !

MARIAN MOISE - A BATUT LA USA TA CINEVA.

MARIAN MOISE - SUFLETUL IN MINE PLANGE.

Acatistul Sfintei Parascheva - Marian Moise

MARIAN MOISE CINA CEA DE TAINA

Parintele Iustin Acatistul Sfintilor Inchisorilor

Parintele Iustin - Acatistul Buneivestiri 2009

Vietuire la Putna-Spalarea pe picioare din Joia Mare

Plansul calugarilor 7

Plansul calugarilor 6

Plansul calugarilor 5

plansul calugarilor 4

Plansul calugarilor 3

PLANSUL CALUGARILOR II

PLANSUL CALUGARILOR

Corul Sfintei Manastiri Camarzani - Din cer senin

Din învăţăturile Sfântului Ambrozie de la Optina

„A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţii să fii respectuos. Pentru mireni (creştinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări - iubirea de sine.“
„Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre.“


„Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului. Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri. Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Când în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli şi gânduri.“
„Cuvântul nu e ca vrabia: zboară, dar nu poţi să-l prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se întâmplă mai multe necazuri decât din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvântător, ca să pronunţe numai cuvintele gândite şi chibzuite.“ „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii (Matei 10, 16). şarpele când trebuie să-şi schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust şi ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit şi astfel îşi lasă pielea dinainte. Aşa şi omul care doreşte să-şi scoată şubrezeala (omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor Evangheliei.“

„Nu analiza faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: „De ce e aşa, pentru ce e aceasta?“ Mai bine spune în sinea ta: „Dar ce treabă am eu cu ei? Nu eu trebuie să răspund pentru ei la Înfricoşătoarea Judecată a Lui Dumnezeu“. Îndepărtează-ţi fiecare gând de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu sârguinţă Lui Dumnezeu, ca El singur să te ajute în acest lucru. Deoarece fără ajutorul Lui Dumnezeu, noi nu putem face nimic bun, după cum Domnul Însuşi ne spune: „Fără de Mine nu puteţi face nimic“. Păzeşte-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmaşul aşa îi prinde pe oameni în plasa lui şi se străduieşte să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru şi ce e negru în alb, aşa cum a procedat şi cu strămoşii Adam şi Eva în rai“.
 
SURSA

Pentru fratele meu

Doamne,
fratele meu m-a-nvatat
ce e - durerea:
mi-a pus pe frunte cununa de spini
si mi-a invelit umerii
grijuliu (sa nu-mi fie frig!)
in hlamida de sange,
zicand
ca-mi sade bine asa: imparat...
Apoi,
mi-a strapuns inima ca unui vanat
prins in lat.
Mi-a batut cuie
in palme
si-n talpi,
sa nu alunec jos de pe crucea
pe care m-a pironit.
La urma - nu a uitat
sa-mi puna otetul pe buze:
zicea
ca asa-mi era dat...


Dupa ce-a terminat
toata treaba cu mine,
si-a scuturat palmele si le-a spalat.
Era multumit
si-aplecat.
Socotea
ca facuse ce trebuia.
N-a intors niciodata privirea
de cate ori l-am strigat;
si-a vazut inainte de drum,
a sapat alte morminte peste care a pus
alte cruci.


Acum,
el zace ucis,
la pamant.
Intr-o seara,
cineva l-a injunghiat.
Altcineva
a trecut peste el;
altul s-a-mpiedicat
de starvul lui si l-a impins
cu piciorul.
De atunci,
trecatorii il calca mereu sub bocanci.


De pe crucea durerii mele,
il vad
insa nu pot sa cobor,
ca sa-i dau mana
si sa-l ridic.
Parinte sfinte,
apleaca-Te Tu inspre el
si ridica-l!
Fratele meu m-a-nvatat
ce e dragostea:
fara lacrima
de sange din inima,
n-as fi aflat
dorul de zambet;
fara cununa de spini,
n-as fi avut fruntea- libera;
fara hlamida aruncata pe umeri,
n-as fi putut
sa ma inalt de sub ea;
fara roua din inima,
n-as fi stiut
ca aveam inima si ca batea...
fara picioarele tintuite,
nu invatam sa pasesc;
fara mainile prinse in cuie,
nu aflam ca am aripi
si pot - zbura.
Otetul,
turnat peste buzele mele la urma,
a izvodit in mine
dulceata numelui Tau...


Ridica-l, Parinte, si il intoarce
la viata:
el m-a inteleptit cat nu reusise
o cancelarie de profesori.

sursa-Dianora Ioana

Scrisoare

Imi caut clipa de ragaz,
Sa-Ti scriu, Iubite Mire;
Margaritare pe obraz
Pornesc sa mi se-nsire


Si, izvorand, se duc mereu
Nadajduind in cale
Sa-Ti afle pasii, Doamne-al meu
Si urma umbrei Tale.


Iar Te-am ranit si ai plecat...
Cu ce nesocotinta
De-atatea ori Te-am alungat!
Pustie locuinta


Mi-e inima, daca nu esti
S-o-mpodobesti, Stapane,
Ca pe-o craiasa din povesti...
Din mine ce ramane


Fara podoaba vie-a Ta?
Cenusa si urgie
Mi-e fara Tine - inima.
O lacrima tarzie


Pecetluieste, cazand mut,
Scrisoarea mea umila
Si-astept sa imi raspunzi tacut
Pe-a melei inimi fila.

 sursa-Dianora Ioana

Ma primeneste, Doamne!

Ma pregateste, Doamne, de moarte - pocait:
Sa am la ingropare vesmantul primenit,
Da-mi lacrimi - sa ma cureti, ci ele, de pacat,
Precum Ti-e drag, Stapane, ma afla luminat.


Ma primeneste, Doamne, cu darul Tau cel sfant
Si candela-mi aprinde putinul meu pamant
In care Tu-mi coboara in cel din urma-mi ceas
Nadejdea Invierii - ca tot ce mi-a ramas.


Dereteca-mi chilia sapata-adanc in piept,
Ca-n ea, cu-ncredintare, smerit sa Te astept
Sa ma ridici din tina: suflare de duh viu -
Biruitoare clipa a ceasului tarziu.


Putin pamant... Ce multa iubire i-ai adus,
Ca sa ii dai suflare din Duhul Tau de sus,
Ce stralucire vie in inima-mi de lut
Ai fulgerat din viata Ta fara de-nceput!...


Ce intelesuri sfinte si fara de-a putea
Sa le priceapa-n totul sarmana-mi inima,
Ca-ntr-o cocioaba stramta, de lut putin si orb,
Sa-mi dai merindea vie-a Luminii sa o sorb...


Ce necuprinsa taina a dragostei ce esti
Ca in saraca-mi tina sa vrei sa locuiesti -
Si-apoi, ce ne-nteleasa minune: sa ma duci
Din negura valtorii, in Taina Sfintei Cruci!


Precum ai zis, Stapane, c-afara n-ai sa lasi
Pe cei care-si indreapta spre Tine ai sai pasi,
Azi trecere spre Tine fa-mi ziua ce-a apus
Si, innoptandu-mi trupul, rasari-mi duhul - Sus.

 sursa-Dianora Ioana

Mai fac un pas cu Tine

Mai fac un pas cu Tine spre Golgota,
Pe Drumul Crucii, Te urmez smerit...
Dar trupul meu de patimi naravit
Ma trage - orb si mut - mereu spre grota
Din care Tu candva m-ai slobozit.


Ma tem sa nu ma lepad ca si Petru...
Ori, precum tanarul in giulgiu-nfasurat,
In mainile ispitei lepadat,
C-am sa-mi arunc vesmantul numai pentru
Ca lutul gol sa-mi scap nevatamat.


Ma tem de rautatea care-n sine-mi
A prins adanci si zdraveni radacini
Si-a lastarit dintr-insa maracini
In tarina sarmanei mele inemi
In care se tot coace rod de spini.


Mi-e dor sa-Ti fiu curata rugaciune,
Mi-e dor sa ard cu dorul Tau nestins:
In noaptea vietii mele, mi-ai intins
Iubirea Ta - si, tainica minune! -
In mine, arzi, Iisuse, neinvins.


Pastreaza-ma cu grija intru Tine,
Ca,-mpovarat sub Cruce, Tu cazand,
Sa ma gasesti mereu in Tine stand
Si fruntea Ta s-o odihnesti in mine
Cand inima-mi naframa Ti-o intind.


Ma intareste sa-Ti sustin povara,
Ma sprijina sa-Ti sprijin Crucea grea
Si, impreuna ridicandu-ne cu ea,
Mai inainte de-a-mi apune seara,
Sa inaltam printr-insa - dragostea.

 sursa-Dianora Ioana

Cu ce Eu oare v-am gresit?

Cu ce Eu oare v-am gresit
Si ce-am facut sa va ranesc?
Ce rau Eu Insumi savarsesc -
Pe Cruce,-ntr-una pironit?


La usa inimilor bat
Si sa-Mi deschideti tot astept,
Si Mi se face rana-n piept
C-auzul vostru nu-l razbat.


Va ies in cale tuturor
La cate-o cumpana de drum:
M-or auzi - Imi zic - acum,
Atinsi de tainicul Meu dor.


Dar treceti tot nepasatori -
Ce poate, oare, insemna
Un Om cersind la poarta ta?
Dar El v-ar imparti comori...


Si inima Imi sfasiati,
Ca niciodata timp n-aveti
Oprindu-va, sa Ma vedeti -
Si-n zdrente, iar Ma lepadati.


Cu ce-am putut sa va gresesc,
De-ntoarceti spatele mereu
Chemarii Mele? Poate Eu
Sunt vinovat ca - va iubesc...

 sursa-Dianora Ioana

Mi-e dor

Mi-e dor, Stapane, dor nespus,
Sa fiu cu Tine-n ceruri, sus -
Si jos, aici, in lutul stramt
Al hainei mele de pamant.


Mi-e dor sa n-am nimic mai mult
Decat al dragostei tumult
Si-adanc, in inima-mi de lut,
Sa mi Te aflu incaput.


Si, cand sa duc abia mai pot
Durerea dragostei ce-o port,
Mi-e dor in inima-mi sa duci
Povara Sfintei Tale Cruci.

 sursa-Dianora Ioana

Testament

Moarte, sora mea de-o viata, langa mine te asezi
Si, pandind puterea-mi slaba, flacara mi-o-mputinezi...
Domnul te-a trimis la mine ori tu singura-ai venit,
Sa m-acoperi mai devreme cu brocartul tau cernit?...


Umbra ta ma impresoara... N-am cuvinte si n-am glas,
Marturie sa dau astazi despre ultimul meu ceas -
Teama-mi e de Judecata, rau imi pare ce-am gresit
Si amarnica mustrare-mi face timpul irosit.


Iata, am intrat pe-o usa: ca-ntr-un vis am petrecut
Si, iesind acum pe alta, toate las cate-am avut;
Iar in traista vietii mele cautand ce sa adun,
Numai dorul meu de Domnul ma intampina, sa-l pun.


Restul - e desertaciune: se destrama ca un fum -
Toata slava lumii este vanturarea unui scrum.
Dar: un sambur de iubire daca-n mine-am ingrijit,
Il descopar pom in floare, cu lumina-mpodobit.


Frate om, cararea vietii se sfarseste nevestit!
Numai dragostea rodeste: acest dar, de-i implinit,
Singur iti zideste casa. Grija clipei, deci, s-o pui
Viata dragoste sa-ti fie - cu ea Cerul iti descui.


Nu mai ai rabdare, soro? Mai degraba vrei sa pleci
Si cu tine peste pragul zilei vrei sa ma petreci...
Cum ti-as sta-mpotriva, oare, daca Domnul te-a trimis?
Dragoste sa fiti, prieteni! - atat doar mai am de zis...

 sursa-Dianora Ioana

Musafira mea cernita

Musafira mea cernita ma intreaba ce mai fac...
O privesc cu-ngrijorare si nu pot decat sa tac:
N-am cuvinte, sa pun plansul inimi-mi in ele-acum,
Nu am timp si-n mare graba iau merindea-mi pentru drum.


E un ceas de rugaciune undeva, intr-un cotlon;
Dintr-un psalm la miezul noptii, mi-a ramas abia un ton;
Din mult plans si mii de lacrimi, numai una pot lua
Si din plecaciuni doar una o culeg spre slava Ta.


Din cuvintele rostite, numai unul mi-a ramas:
Strigatul durerii frante in al rastignirii ceas;
Din dorinte: doar aceasta: sa plang astazi de ajuns
Pentru ingroparea-n moarte a talantului ascuns.


Din regrete, pe acesta eu cu mine doar il iau:
Ca am rastignit pe Domnul si raspuns n-am ce sa-I dau
Si, din griji, aceasta-mi este: ca, de n-am lucrat aici
Ce-mi dadusesi, mai dori-vei la Tine sa ma ridici?


Si, in traista mea sarmana, toate astea cand le pun,
Mai nimic n-adun intr-insa ca merinde pentru drum.
Milostiv, ma iarta, Doamne, si primeste ce-am adus:
Doar nadejdea-n sfantul nume al Stapanului Iisus.


Goala si sarmana traista este viata ce-am trait:
N-am nimic al meu intr-insa, numai clipa ce-a ravnit
Sa Te afle. Inchinare, iarta-ma, Ti-aduc tarziu...
Ma primeste pentru Crucea Preaiubitului Tau Fiu.

 sursa-Dianora Ioana

Cine-mi e vrajmasul?

Cine-mi e vrajmasul, Doamne, care mult m-a dusmanit?
E faptura Ta!... Pe Cruce, pentru el ai patimit...
Ridic ochii inspre dansul, cautand sa il gasesc
Pe acela pentru care poruncit-ai sa-l iubesc.


Dar sunt rea: nu am iubirea, sa il iert in mine bland,
Buzele-mi de grea tarana cu porunca-Ti sa le-nchid.
Strang in pumni cu inclestare furia in ei zdrobind -
Unde-s mila si-ndurarea catre care-as vrea sa tind?


Sunt pustie ca o scoica vamuita de un fur;
Perla ce-ai sadit in mine, am pierdut-o... Greu ma-ndur
De cel ce ma necajeste si adesea m-a ranit:
Amintirea de-a lui rele inima mi-a otravit.


Dar sunt oare fiara? Doamne, chipul care mi l-ai dat
Unde l-am ascuns in mine si el zace ingropat?
Da-mi aducerea-aminte sa ma-ntorc in chipul Tau,
Si putere, sa smulg toate ce-au crescut in mine rau.


Da-mi credinta si-ndurare; da-mi iubirea de vrajmas,
Mila Ta sa ma patrunda, dragostei ma fa partas,
Si-mi ajuta sa il aflu pe cel ce mi-ai poruncit
Ca, iertandu-l, sa ma vindec prin truda de-al fi iubit.


Nu-i vrajmasul meu de vina: vinovata sunt doar eu,
Ca din sfanta Ta porunca a iubirii cad mereu;
Izbaveste-ma, Stapane, de tot ce-i in mine rau
Si m-aseamana-n iubire cu Preadulce Fiul Tau.


Tu esti dragose ne-nvinsa: da-mi sa ard nebiruit
Cu iubire din iubirea-Ti pentru cel ce m-a ranit;
Iarta-l si ma iarta, Doamne, slobozeste-ne apoi,
Impacandu-ne in Tine, cu iubirea-Ti, pe-amandoi.


Fa-ne frati intreolalta din vrajmasii care-am fost,
Curateste-ne de hadul intuneric si cu rost
De iubire - fa sa fie viata noastra ceas cu ceas,
Sa nu-si afle rautatea intru noi mai mult popas.


Insuti Tu ni Te coboara, indurandu-Te, in noi:
Mila si iubirea-Ti, Doamne, sa ne biruiasca-apoi;
Rusineaza-ne de gandul rautatii si ne-adu
Sa fim frati, precum ca fratii ne-ai zidit sa fim chiar Tu.


Iarta-ne, Multmilostive, ca noi chipul Ti-am umbrit,
Izbaveste-ne de vrajba, sa-l iubim nebiruit
Pe acela pentru care Tu pe Cruce ai rabdat
Chinuri groanice - Te-ndura, Preaslavite Imparat.


Da-ne pacea Ta in inimi. Iarta-ne cat Te-am durut;
Curateste-ne de patimi, de-ntuneric, de duh slut;
Da-ne lacrimi si ne spala, cu-a lor apa, de pacat,
Rastignindu-ne pe Crucea dragostei - cu foc curat.

 sursa-Dianora Ioana

De ce, copiii Mei, va asupriti?

De ce, copiii Mei, va asupriti
Si n-aveti intre voi ingaduinta?
De ce dati strambatatii biruinta?
De ce voi bir vrajmasului platiti?


De ce va dusmaniti, copiii Mei?
Ce-aveti mai mult voi unul decat altul -
Ca-mbratisandu-se pamantul cu inaltul,
In fiecare, chipu-Mi e temei.


Si-acelasi Duh suflandu-vi-se-n fata,
Din lutul orb, la fel v-ati desfacut
Intru Adam, cand mana-Mi l-a facut
Si de la Mine Insumi i-am dat viata.


Si ati cazut intru Adam la fel
Cand ucigasul i-a-ncercat credinta -
Aceeasi va e, oameni, neputinta:
Nu esti mai vrednic tu decat e el!


Iar Eu, copiii Mei, deopotriva
Iubindu-va, la fel M-am rastignit
Si pentru drepti, si pentru cei ce n-au primit
Iubirea Mea si-Mi stau tot impotriva.


La fel v-am slobozit din inchisoare
Cand sangele pe cruce Mi-am varsat
Si Duhul Meu cand Tatalui L-am dat,
S-aprindeti al iubirii-n inimi soare.


Si daca Eu povara Crucii-Mi duc
Si nu cobor din cuie de pe ea,
Deschideti-mi, ca toata dragostea
Smerita jertfa vin sa v-o aduc,

 sursa-Dianora Ioana

VINO DOAMNE!

Doamne, suflet impietrit
Oare cand s-a fost ivit
In pamantul adapat
Cu Sangele-Ti preacurat?


Cand, Iisuse, s-a nascut
Moartea asta-n trup de lut
Si inima cand, de piatra,
S-a dat idolilor vatra?


Te-am pierdut si nu stim cand,
Nici de ce si care gand,
Ca un crivat inasprit
Bantuind, ne-a pustiit.


Doamne Sfinte, iar si iara
Milostiv mi Te coboara
Peste omul ratacit
In pamant netrebnicit.


Si-i aprinde iar lumina,
Sa ii imblanzeasca tina,
Iar gradina lui pustie,
Vino, Doamne, de-o invie!

 sursa-Dianora Ioana

Preafericitul Părinte Daniel aduce pentru a doua oară Sfânta Cruce în România :

Sfânta Cruce adună în jurul său din nou credincioşi de pe întreg cuprinsul Patriarhiei Române, întrucât, în această seară, o părticică din Cinstitul lemn al Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci va fi adus la Catedrala patriarhală.
Sfântul lemn va fi adus de o delegaţie de la Mitropolia de Drama, Grecia, şi va fi aşezat împreună cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, în baldachinul de lângă catedrală. Sfântul lemn va rămâne spre închinare o săptămână.

Pelerinii care îl vor cinsti pe Cuviosul Dimitrie anul acesta vor avea şi bucuria de a se închina în această perioadă Lemnului Sfintei Cruci. Aceasta este a doua oară când Preafericitul Părinte Patriarh Daniel aduce Lemnul Sfintei Cruci în România, prima dată petrecându-se în 2004, pe când era Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Atunci, însă, a fost adus de la Mănăstirea "Soumela", Veria, Grecia.
Evenimentul a avut loc în Anul omagial Ştefan cel Mare şi Sfânt, ştiută fiind evlavia marelui voievod faţă de Sfânta Cruce, cu ajutorul căreia a biruit în atâtea lupte.
Atunci, Înalt Preasfinţitul Panteleimon, Mitropolit de Veria, Nausa şi Kampania, împreună cu o delegaţie de clerici a adus racla cu Sfânta Cruce, ce a fost aşezată apoi lângă moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva spre închinarea credincioşilor.
Atunci s-a făcut o expoziţie de cruci la Sala Gotică de la "Trei Ierarhi", unde credincioşii mold .
oveni, dar şi pelerinii veniţi pentru a lua binecuvântare de la Iaşi s-au putut închina şi au putut admira diferite tipuri de cruci
 Ea a fost dăruită în 1390 de către împăratul bizantin Manuil III Comnenul Mănăstirii Panaghia şi pe chivot se putea citi actul de danie al împăratului: "Aici se află lemnul pe care Hristos a sfinţit creaţia. Emanuel, fiul lui Alexios, îl oferă ca dar mănăstirii din muntele Mela".

Părticele din Sfântul Lemn se află şi în Bucureşti

Părticele din lemnul Sfintei Cruci sunt aşezate spre închinare în sfinte lăcaşuri de închinăciune de la noi din ţară, în Arhiepiscopia Bucureştilor fiind patru locuri în care credincioşii se pot închina la Lemnul pe care Mântuitorul s-a jertfit.
Fie că au fost donate cârmuitorilor ţării de către mănăstiri din Grecia, ca semn de mulţumire pentru ajutorul primit din partea românilor, fie că au fost donate stareţilor de la mănăstiri, mai multe părticele din Sfânta Cruce au rămas şi în bisericile din România. La Mănăstirea Căldăruşani se păstrează mai multe sfinte relicve de la diferiţi sfinţi, dar şi o parte din Cinstitul lemn. De asemenea, o părticică se află şi la Mănăstirea Ţigăneşti din Ilfov, precum şi una la Biserica "Sfântul Vasile cel Mare" de pe Calea Victoriei din Capitală.

Istoria Lemnului Sfintei Cruci

După moartea şi Învierea Domnului, ucenicii Lui au îngropat lemnul crucii la poalele Golgotei. În altă parte se spune că soldaţii romani care L-au răstignit pe Iisus, după punerea în mormânt, ar fi aruncat cele trei cruci într-o cisternă săpată în piatră, din imediata apropiere a Golgotei, unde se colecta apa de ploaie necesară consumului oraşului. Golgota rămăsese un loc blestemat. După trei secole, în anul 326, împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a descoperit cele trei cruci de lemn. Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul a fost uşor identificată, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor. Pentru o mai bună verificare, crucea a fost aşezată peste un mort, care a înviat şi a rostit cuvinte de slavă lui Dumnezeu.
Sfânta Elena a trimis acasă, fiului ei Constantin, un fragment din lemnul Sfintei Cruci şi două cuie din cele în care fusese pironit Domnul, unul dintre ele fiind ulterior încastrat într-o diademă. Crucea descoperită pe Golgota a fost pusă în Bazilica "Sfânta Cruce" din Ierusalim, zidită de împărăteasă. Tot acolo au mai fost depuse un cui şi placa pe care Pilat pusese să se scrie INRI.
Începutul cultului public şi oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfinţirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului şi al îngropării Mântuitorului Iisus, cunoscută ca Biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu "Ad Crucem".
Istoria Sfintei Cruci, de după, este însă una zbuciumată. Multe date nu concordă, fiind foarte greu de stabilit cu exactitate adevărul. Surse catolice susţin că, după aproape trei veacuri, în anul 615, racla cu lemnul Sfintei Cruci a fost luată ca pradă de război de către perşii care au invadat şi au cucerit Ierusalimul. După 14 ani, împăratul Heraclie al Bizanţului a readus-o la Ierusalim, depunând-o, în anul 629, cu mare cinste, în Biserica Sfântului Mormânt. La 14 septembrie 630, Patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor. În anii 634-635, lemnul Sfintei Cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (şi înapoi) într-o procesiune solemnă, a cărei amintire s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie.
Ulterior, fragmente din Sfânta Cruce au fost dăruite sau cumpărate, ajungând în mai multe locuri din lume, fiind expuse spre închinarea credincioşilor.

SURSA- Ziarul Lumina