LUMINA FAPTELOR BUNE

Blog ortodox spre zidire sufleteasca

Păcătosul îl urăşte pe cel drept

Omul îl urăşte pe cel împotriva căruia păcătuieşte. Mai întâi se teme de el, apoi îl urăşte. Când omul săvârşeşte un păcat faţă de prietenul său, mai întâi îl cuprinde frica, care în curând se preschimbă în ură. Iar ura întunecă totul.


Omul îl urăşte pe cel care-i cunoaşte păcatul. Mai întâi se teme de el, apoi îl urăşte. Când omul află că cineva îi cunoaşte păcatul, mai întâi îl cuprinde frica de acela. Frica se preschimbă curând în ură. Iar ura întunecă totul.


Acelaşi lucru se întâmplă în sufletul omului care îşi dă seamacă a săvârşit un păcat faţă de Dumnezeu sau că Dumnezeu cunoaşte păcatul lui. Mai întâi îl cuprinde teama de Dumnezeu; teama, încurând, se preschimbă în ură faţă de Dumnezeu. Iar ura întunecă totul.


Orbit de ură pentru oameni, omul se gândeşte la ucidere. Însă deoarece uciderea lui Dumnezeu nu este cu putinţă, atunci omul orbit de ură pentru Dumnezeu face, în loc de ucidere, ceva ce i se pare acelaşi lucru: îl tăgăduieşte pe Dumnezeu. Însă acest lucru se aseamănă doar sinuciderii.

Sfântul Nicolae Velimirovici – “Gânduri despre bine şi rău”

sursa- www.izestrea.com

PUTEREA CELOR 40 DE LITURGHII ŞI PARASTASE

Din învătăturile părintelui Cleopa
Editie îngrijită de Preot Nicolae STATE-BURLUŞI
Râmnicu Vâlcea - 2005


Înainte vreme, când încă nu se ştia puterea celor 40 de Liturghii, lumea făcea pentru cei răposaţi câte 20, alţii câte 30 de Liturghii. Dar s-a descoperit că sunt mai puternice 40 de Liturghii decât 30. Si cum a fost?


Un preot bătrân dintr-un sat avea peste 80 de ani. El, săracul, nu mai putea sluji. A măritat o fată a lui, iar ginerele rămăsese în locul lui la parohie. Poporul avea evlavie la preotul bătrân, dacă l-a cunoscut, pentru că pe atâţia i-a botezat şi i-a şi cununat şi pe alţii i-a şi înmormântat; îl ştiau drept părintele satului, că era de mult timp acolo. Oamenii aveau evlavie la bătrân. Se mai duceau la spovedit, la citit, să le mai spună un cuvânt, şi tânărul era bucuros că bătrânul mai poate face ceva, de-l ajută pe el.


Dar pe preotul bătrân îl dureau picioarele, căci era bolnav de reumatism. Acum la bătrâneţe reumatismul îşi arată puterea, pe măsură ce slăbeşte omul tot mai tare. Şi i se umflaseră picioarele. Acolo în satul acela era un feredeu, o baie, care avea apă sărată, ce făcea bine la reumatism, la diferite boli.


Baia aceasta era într-o grădină mare, cu o livadă frumoasă.


Şi preotul ducându-se acolo să facă baie, se ducea cu nădejdea în Dumnezeu, că aşa-i datoria preotului şi a călugărului şi a creştinului când călătoreşte, mai ales singur, să zică rugăciuni pe drum. Zicea rugăciuni de acasă până ajungea în grădină.


Când ajungea acolo în grădină, întâlnea un tânăr plângând şi văitându-se foarte tare, dar care nu vorbea. Si mergea tânărul acesta cu preotul la baie şi arăta multă dragoste să-l ajute pe preot. Preotul bătrân, cât stătea în baie zicea rugăciuni, că el ştia rugăciuni multe pe de rost.


Când ieşea din baie, tânărul acela iar venea plângând. Plângea într-una. Ştergea picioarele preotului, îl încălţa, îi dădea haina şi-l petrecea plângând. Acuma bietul preot, văzând pe tânărul acesta că plânge, îl întreabă: "Tinere, de ce plângi?" Iar el nu grăia nimic. Atunci preotul s-a gândit să-i dea bani. Dar acela plângea şi n-a vrut să primească banii. De câte ori venea preotul, găsea pe tânărul ăsta care ieşea de undeva din livadă, că era livadă deasă cu pomi, plângând tare, şi mergea cu el la baie şi îl ajuta până ieşea preotul din grădină, iar el rămânea în grădina aceea.


Atunci, ce s-a gândit preotul? A pus nişte prescuri şi o sticlă de vin curat într-un şervet frumos şi a zis: "Eu am să-i dau prescurile acestea şi o sticlă de vin, poate acestea le va primi, că tare mult bine îmi face omul acesta".


Când a ajuns preotul, l-a întâlnit iar plângând. A mers la baie, acela iar l-a ajutat, şi când să iasă pe poartă, preotul zice:


- Ia legătura asta cu prescuri şi o sticlă de vin, să le mănânci, că le-am blagoslovit eu.


Atunci a vorbit tânărul acela:


- Oh, părinte, oh! Dacă ai şti cine sunt eu, nu mi-ai da prescuri să mănânc. Vai şi amar de mine!


Si atunci s-a speriat preotul:


- Dar cine eşti tu, fiule? De ce n-ai vorbit până acum, că de atâtea ori am venit eu în grădina asta şi tare mult m-ai ajutat?


- Oh, părinte sfinte, dacă ai sta sfinţia ta în grădina asta şi în baia asta toată viaţa, mare bine mi-ai face mie!


- Dar de ce?


- Că numai sfinţia ta când vii în grădina asta şi cât stai în baie zici rugăciuni, şi numai atât pot sta şi eu în grădina asta a mea.


Bătrânul când făcea baie se ruga şi zicea: "Doamne, pomeneşte şi iartă păcatele aceluia care a făcut baia aceasta", fiindcă era gratuită şi avea toate cele de nevoie.


- Dar unde eşti tu?


- Eu sunt în iad!


- Dar cine eşti tu?


- Eu sunt proprietarul acestei grădini. Grădina aceasta cu pomi a fost a mea şi baia aceasta am zidit-o pe cheltuiala mea şi am lăsat-o în folosul comunei, dar am murit în floarea vârstei, cu păcate grele şi m-am dus în iad. M-am mărturisit eu, dar degeaba, că n-am avut vreme când face canon. Si iată, părinte sfinte, sunt 80 de ani de când mă muncesc în iad. Si când intri tu, părinte sfinte, în grădina asta şi te rogi, îngerul Domnului vine si mă scoate din foc. Si toţi care stau în baie, numai răutăţi fac, si nu se gândesc la Dumnezeu. Iar dumneata şi când stai în baie şi când intri în grădină, intri cu rugăciunea. Asta dreptate mi-a făcut Dumnezeu, că trimite pe îngerul Domnului şi mă ia din foc, "cât va sta preotul în baie şi în grădină, pentru rugăciunile lui, fiindcă se foloseşte şi preotul, tu să stai în grădina ta". De aceea am spus, părinte sfinte, dacă ai sta mata în grădina asta până la sfârşitul vieţii, atâta stau eu afară din iad. Cum pleci mata, mă răpeşte îngerul Domnului si mă duce înapoi la munci.


Şi s-a speriat preotul. Şi a întrebat:


- Cum te cheamă, frate?


- Ioan mă cheamă.


- Da? Frate Ioane, şi cum pot eu să te ajut?


- O, părinte, mare putere au preoţii de la Dumnezeu! Multe suflete scot preoţii din iad.


- Dar cu ce?


- Dacă vrei, părinte sfinte, nu-mi da prescuri să mănânc, că eu sunt duh, eu mă arăt ţie aşa, dar eu nu-s cu tot cu trupul aici. Eu nu pot mânca şi bea acuma. Dacă vrei, ia prescurile şi vinul şi să faci pentru mine, părinte sfmte, 40 de Liturghii să mă scoţi din foc, că dacă mă ajuţi, mare plată ai să ai în ziua judecăţii, în ziua cea mare.


Şi cum a zis aşa, cum era cu preotul de vorbă în grădină, n-a mai văzut nimic preotul. I-au ţiuit preotului urechile, s-a speriat, a rămas în grădină şi a început a plânge: "Doamne, Doamne, cum mi-ai adus un suflet din iad ca să vorbească cu mine şi să-mi arate puterea celor 40 de Liturghii!” Până atunci se făceau 30 de Liturghii, cum am spus.


Atunci preotul a venit acasă plângând. Şi l-a văzut ginerele şi fiică-sa, şi l-a întrebat:


- Ce ai, tată, că eşti mâhnit?


Ştii, omul se cunoaşte.


- Dragul tatii, ce să am? Sunt supărat. Mă cam dor picioarele; de-acum văd că mi se apropie sfârşitul meu. Uite, măi băiete, ce vreau să fac. Eu, fiindcă am fost preot 60 de ani în comuna asta, vreau să mă duc pregătit din lumea asta. Să-mi dai voie să slujesc 40 de zile Sfânta Liturghie.


- Cine?


- Eu.


- N-ai să poţi, tată! Vezi, mata de-abia te duci.


- Cum va vrea Dumnezeu.


- El a vrut să slujească; să se ostenească el.


Şi atunci s-a minunat.


- Dacă ai să poţi, tată! Am să te mai ajut şi eu. Dar dacă poţi mata, noi te lăsăm să faci.


- Dar nu aşa cum slujiţi voi, numai duminica şi în sărbători, eu fac ca la mănăstiri.


Dar nu le-a spus taina ce a grăit acela şi ce-a văzut în grădină. Şi s-a apucat preotul, s-a. pregătit, s-a schimbat, s-a spălat, s-a mărturisit la cel tânăr, că nu poate sluji până nu se mărturiseşte. Si s-au minunat oamenii în satul acela: "Aţi auzit o veste? Preotul cel bătrân a zis că înainte de moarte vrea să facă 40 de zile slujbă".


Si trăgeau clopotul la biserică în fiecare zi dascălul şi cântăreţul. Oamenii, când auzeau, ziceau: "Hai, măi, că slujeşte preotul bătrân! Asta-i o minune mare!" Dar se minunau toţi cât de uşor făcea slujba. Toată rânduiala, şi în fiecare zi Liturghie, că el dacă se împărtăşea cu Preacuratele Taine în fiecare zi, Sfintele îl întăreau. Sfintele Taine sunt şi pentru întărirea trupului, iar preotul slujitor se împărtăşeşte în fiecare zi, când slujeşte. Şi se minunau toţi: "Preotul cel bătrân a întinerit! Hai să-l vedeţi cum slujeşte, cum cădeşte şi la urmă ţine predică si face panahidă si toate". Si oamenii, bucuria lor că a început preotul în fiecare zi să slujească. Aşa se slujea înainte în sat. Mergeau şi ei la biserică.


Si atunci a slujit preotul acesta bătrân vreo 20 de zile. La 20 de zile săracul a venit de la biserică foarte obosit. Si s-a dus în camera lui: "Eu mă odihnesc oleacă. Voi mânca când m-oi scula. Acum nu mi-e foame. M-am împărtăşit cu Sfintele Taine".


Şi preotul bătrân cum era încălţat cu ciubotele, a pus capul să se odihnească. Şi nici n-a adormit bine şi vede un râu mare de foc, de n-avea margine lăţimea lui. O mare de flăcări. Şi auzea fel de fel de vaiete şi ţipete şi scrâşniri din dinţi şi răcnete de disperare şi vedea cum ard oamenii şi cum îi întorc dracii cu furci în flăcări, şi cât de mare e chinul. Si s-a speriat preotul. Când aproape de malul acelui râu de foc, iaca vede pe Ioan al lui. Jumătate era ieşit din flăcări. Şi a început a striga, bătând din palme: "Părinte, părinte, nu mă lăsa. Eu sunt Ioan din grădină! Iată cu Sfintele tale Liturghii, jumătate am ieşit din foc". El făcuse jumătate din slujbe. "Nu mă lăsa, părinte sfinte, fă înainte şi mă scoate, că mare plată ai să ai în ziua judecăţii!"


Si preotul s-a trezit si n-a mai văzut râul de foc, şi s-a speriat. S-a sculat, şi mai tare s-a îmbărbătat. "Chiar de-oi muri, dar mai fac 20 de Liturghii", a zis bătrânul. A întinerit. Nici nu simţea că-i bătrân. "Ia uite, domnule, ce putere la el!"


Vezi, omul când ia contact cu lumea de dincolo, cât curaj are? Si a făcut bătrânul încă 20 de slujbe; 20 de Sfinte Liturghii. Şi se minunau oamenii: "Măi, să-l întărească Dumnezeu pe părintele nostru, săracul! La 80 si atâţia de ani face zi de zi!" - cum a făcut stareţu1 meu Liturghii aici până la 82 de ani. Stareţul care m-a călugărit pe mine, Ioanichie. Aici se vede şi credinţa! Credinţa îl întăreşte pe om.


Şi a făcut încă 20 de liturghii. Si când a ajuns la 40 de zile, la ultima Liturghie, pe când era cu sfântul pocrovăţ în mână şi cu sfânta linguriţă ca să consume Sfintele, după ce s-au împărtăşit credincioşii, preotul vede deodată intrând în sfântul altar un vultur frumos, cu pene în mii şi mii de culori. Lumea plecase din biserică, pentru că se dăduse anafura. Paracliserul era prin biserică. Şi preotul a strigat:


- Măi, Vasile, ia vino repede încoace! Când a intrat paracliserul şi a văzut vulturul aşa de frumos, grozav s-a minunat. A căzut cu faţa la pământ şi a zis:


- Vai, părinte, de unde-i pasărea asta aşa de frumoasă? N-am mai văzut o aşa pasăre!


Si atunci vulturul a început a vorbi:


- Părinte sfinte, eu sunt Ioan. Iată cu Sfintele şi dumnezeieştile tale Liturghii, 40 de Liturghii, m-ai scos din munca iadului. Eu zbor si mă duc la raiul desfătării. Şi să-ţi dea ţie Dumnezeu plată în ziua cea mare a judecăţii, că ai scos un suflet din muncile iadului. Să ştii aceasta, că prin mâinile preoţilor şi prin Sfânta Liturghie multe mii şi mii de suflete în fiecare zi ies din iad, cum am ieşit şi eu. Deci mare este puterea Sfintei Liturghii, dar de acum înainte să nu mai faci 30 de Liturghii, ci 40 de Liturghii.


Şi zicând aceasta, nu l-a mai văzut. Si apoi preotul le-a spus:


- Iată azi am terminat 40 de Liturghii. De acum să vă spun taina de ce am slujit.


Şi le-a spus la ai lui si au scris, că avem în prolog scris. "Scrieţi istoria asta, că am văzut-o cu ochii şi am auzit-o cu urechile. Iată cum s-a întâmplat cu mine ... ". Le-a spus de când mergea la baie. Si n-a mai făcut preotul baie la picioare pe urmă, l-a întărit Sfântul Duh. Si a mai trăit preotul trei ani de zile şi după trei ani s-a dus la Domnul.


Şi s-a făcut întâmplarea aceasta în Constantinopol, pe timpul împăratului grecesc Heraclie, împărat foarte credincios, acela ce a scos Sfânta Cruce de la Ierusalim, care a fost robită de perşi. Şi v-am spus aceasta ca să cunoaşteţi puterea celor 40 de Liturghii.






*






Dar să vă mai spun o istorioară. Până la anul l054 Franţa era ortodoxă, şi Italia; toate ţările din lume eram o singură Biserică. Atunci catolicii s-au despărţit de noi. Marea schismă papală când s-au rupt de Biserica noastră pentru anumite reforme pe care le-au făcut.


Franţa fiind ortodoxă, un preot din Franţa avea un frate militar. Si au avut francezii război cu mauritanii. Mauritanii erau unde este Africa Franceză azi, dincolo de Gibraltar imediat, către Liberia. împărăţia maurilor de pe vremuri. Si s-a dus armata franceză să se bată cu maurii dincolo de Gibraltar, în Africa.


Fratele preotului acesta din Franţa a mers şi el, era militar într-un regiment. Atunci nu erau tunuri ca acuma şi mitraliere şi avioane şi bombe atomice, atunci se băteau cu săbiile, ca pe vremea lui Ştefan cel Mare, cu suliţa, cu arcul, cum era.


Si trecând armata franceză în Mauritania să se lupte, a fost mare război între armatele europene şi cele din Africa. Şi i-au bătut francezii pe mauri, dar au luat maurii mulţi prizonieri francezi, pe care i-au dus în ţara lor, printre care au luat şi pe fratele acestui preot. Preotul era din Marsilia, portul Franţei, care este port la Oceanul Atlantic. Preotul n-a ştiut că fratele său a căzut prizonier, dar a văzut că n-a mai venit şi a întrebat pe ceilalţi soldaţi, când s-a terminat războiul:


- Măi, dar pe fratele meu nu l-aţi văzut?


- Părinte, cred că a murit, că a fost mare măcel. Stăteau trupurile pe jos cum stau butucii, aşa luptă a fost, şi cred că a murit şi el, săracul.


Preotul, ca frate al lui, a început să-i facă 40 de Liturghii. Fratele preotului nu era mort, dar era prizonier şi-l ţineau în lanţuri într-o temniţă, şi erau mai mulţi legaţi acolo.


Preotul făcând Liturghia aici, când era pe la ora 10 din zi, toate lanţurile cădeau de pe fratele preotului, şi rămânea dezlegat. Şi ziceau ceilalţi:


- Ce este cu tine? De ce cad lanţurile de pe tine? Faci farmece?


Acela a zis:


- Eu nu ştiu farmece.


- Ei, nu ştii farmece!


Toate lanţurile se rupeau şi cădeau jos în fiecare zi la ora zece, aceia îl legau cu alte lanţuri. A doua zi şi acelea, praf jos. Puneau altele. Praf.


- Măi, mare fermecător!


- Eu sunt creştin. Cred în Hristos. Eu farmece nu ştiu, dar eu cred altceva. Fratele meu este preot în ţara mea, în Franţa, şi eu cred că el face Liturghii acuma şi scoate părticele pentru mine, crezând că am murit. Şi, că dacă aş fi în iad, şi acolo aş fi dezlegat, nu numai de la voi. Si eu asta cred că se întâmplă, că numai asta închipuie. Dar nici eu nu ştiu de ce.


- Şi cât timp are să se întâmple aşa cu tine?


- Ştiu că la noi se fac 40 de Liturghii. Şi o să vedeţi că până la 40 de zile cad lanţurile de pe mine.


- Dar atunci ce-o să se întâmple?


- Nici eu nu ştiu ce-o să se întâmple, dar ştiu că o să scap din mâinile voastre.


- Cum? Nu scapi tu din mâna noastră!


- Eu cred că Dumnezeu mă scotea şi din iad, dacă aş fi fost în iad, pentru cele 40 de Liturghii, cu atât mai mult o să mă scoată din mâna voastră de aici.


- Ai să vezi că te punem noi sub pază atunci!


Şi au numărat aceia şi n-au mai pus lanţuri pe el.


- Degeaba le punem, că la 40 de zile pică toate.


La 40 de zile erau atenţi cu toţii. Au pus santinele duble la porţi şi au pus lanţuri pe el şi pază. „Păziţi-l, măi, că auzi că acesta la 40 de zile pleacă de aici!”


Şi cum erau ei în pază deodată au văzut că s-a desfăcut acoperişul temniţei în două şi o mână l-a luat de perii capului şi nu l-au mai văzut. Şi unde l-a dus? L-a pus pe prispa casei, la Marsilia, într-o clipă de vreme.


Şi atunci aceia s-au întrebat:


- Ce s-a întâmplat, măi?


- A venit Hristos al lui, căci am văzut o mână. (Ei nu ştiau că era îngerul Domnului). L-a luat dintre noi. Toţi am căzut tremurând. Nu putea nimeni să se ţină pe picioare.


- Şi pe unde?


- Prin acoperişul temniţei, şi temniţa s-a închis apoi.


Acela a spus:


- Vedeţi voi cât de mare-i credinţa creştină? Vezi ce putere are Hristos al lor? Iaca, măi cât l-aţi păzit voi şi l-a luat când a vrut!


Şi preotul când l-a văzut i-a zis:


- Măi, frate, măi, ai venit? Mie mi s-a spus că ai murit. Chiar astăzi am terminat 40 de Liturghii pentru tine şi am scos ultima părticică pentru sufletul tău.


Şi atunci cel scăpat i-a zis:


- Bine ai făcut, frate, că dacă eram în iad, mă scoteai şi de acolo. Dacă am fost pe pământ m-ai scos din temniţă. Să-ţi dea Dumnezeu ţie plată, dar uite cum a fost cu mine.


Şi i-a spus istoria cu lanţurile şi s-a scris şi asta. Aceasta despre puterea celor 40 de Liturghii.






*


S-a mai întâmplat încă şi o altă minune în legătură cu cele 40 de Liturghii. Un stareţ bătrân, ieromonah, avea un ucenic. Dar ucenicul acela nu prea asculta de el. Şi de multe ori îi spunea bătrânul: "Ascultă, fiule, ai să te munceşti veşnic". Şi s-a întâmplat că a murit ucenicul cel neascultător şi l-a văzut bătrânul în iad. Si i-a spus: "Părinte, te rog, fă pentru mine 40 de Liturghii, fiindcă am fost neascultător si rău si te-am amărât. Şi după ce a făcut bătrânul 40 de Liturghii, a venit ucenicul cu un veşmânt îmbrăcat ca soarele şi i-a zis: "Cu sfintele tale rugăciuni, prin mijlocirea pe care ai făcut-o pentru mine, m-am uşurat şi m-am mântuit".






*






Pomenirea morţilor o făceau creştinii demult, la Liturghia Sfântului Iacov: întâia Liturghie care se întocmise încă din vremea celui dintâi episcop al Ierusalimului. În timpul ei se rânduise slujbă specială pentru morţi. Dar mai târziu, rânduindu-se alte slujbe pentru morţi, s-a văzut cât de mare folos aduc cele 40 de panahizi (parastase) pentru răposaţi. S-au descoperit multe taine. Acum să vă mai spun o istorioară despre puterea celor 40 de panahizi.


Pe timpul împăratului Nichifor Focas, pe la anul 963, când s-a făcut Marea Lavră a Sfântului Anastasie în Muntele Athos, acest împărat creştin a avut război cu perşii. Totdeauna imperiul Bizantin cu perşii au avut război, pentru că sunt în graniţă.


Şi a fost mare luptă. Două împărăţii puternice. Şi atunci perşii, deşi nu i-au biruit pe greci, au luat mulţime de prizonieri şi au făcut cele mai grele munci cu ei. Ca să-i piardă, i-au pus să facă un tunel. Pe atunci nu erau trenuri, dar în tuneluri făceau depozite. Au pus să sape într-un munte să facă tunel, ca să ţină ei acolo multe. La tunel au pus mai mulţi prizonieri, că dacă va cădea tunelul peste ei, acolo să le fie mormântul. Că atunci nu era meşteşug să lege bine tunelul, aşa cum se leagă acum.


Bieţii greci credincioşi lucrau săracii, că aveau santinele lângă dânşii. Si când au ajuns la o distanţă oarecare sub tunel, lucrând, într-o bună zi, vrrrum! A căzut tunelul peste ei. Au murit toţi. Dar prin iconomia lui Dumnezeu, tocmai în fundul tunelului, două pietre mari au căzut vârf la vârf şi dedesubt a rămas un loc liber. Şi acolo în coliba aceea puteau să trăiască mai mulţi, că era larg, dar numai un om a rămas. El când a văzut că pietrele se reazemă, a intrat dedesubt şi nu l-a omorât. Dar ce folos? A rămas în întuneric beznă, că era în pântecele muntelui, întuneric şi rece. Şi se gândea el: "Au să ne mai scoată pe noi păgânii ăştia?" Că dacă ar fi fost vorba de cineva de-ai lor, s-ar fi silit să-i scoată, dar aşa, nu s-a mai gândit nimeni la asta, ci i-a lăsat morţi acolo pe toţi.


Şi se gândea el: "Ei, am rămas cu mila lui Dumnezeu, dar tot voi muri aici de foame, de frig şi de urât". Şi a început să se roage straşnic.


Când s-a terminat războiul, venind curând după înfrângere la satul lor unul din tovarăşii lui de arme, femeia l-a întrebat:


- Pe bărbatul meu nu l-ai văzut?


El zise:


- Bărbatul tău a fost prins de perşi împreună cu alţii şi am auzit că i-au pus să sape un tunel şi a căzut tunelul peste ei şi au murit toţi. Atunci a murit şi al dumitale.


Femeia credincioasă ştia rânduiala care se făcea cu parastasele (ştiţi în Postul Mare, că duce colive la biserică). Ce s-a gândit ea? "Să-i port eu parastasele, dacă a murit, şi pe urmă îi voi face eu şi praznic la 40 de zile!" Dar ce s-a întâmplat? Dumnezeu voia să descopere puterea celor 40 de parastase (panahizi).


Atunci în vechime, Sfânta Liturghie se slujea la sate aşa cum se slujeşte la noi în mănăstire, adică zilnic. Dar în vremea aceea, veneau toţi creştinii la biserică, cum se spune în Faptele Apostolilor, că „erau pururea zăbovind în biserică şi întru frângerea pâinii”.


Şi ce a făcut biata femeie? De când a auzit că a murit, a început să ducă la biserică o prescură, un sfert de vin şi câteva lumânărele, să-i poarte parastasele. Aşa era tradiţia. Preotul scotea la Liturghie şi o părticică pentru robul lui Dumnezeu care murise, după cum i-a spus femeia.


El săracul, până a ajuns vestea la femeie, până nu ştiu ce, el a postit acolo vreo săptămână, mai mult; era gata-gata să moară de foame. Era ultima suflare acolo în întunericul acela, dar se ruga: "Doamne, vreau să mă rog Ţie, dacă Tu ai rânduit ca eu să trăiesc sub aceste pietre, Tu poţi să mă scoţi si de aici, sau dacă nu, mor, şi să mor rugându-mă, că n-am altă nădejde". Se ruga săracul cu toată inima, că era singur în acel întuneric şi beznă de munte şi ştia că va muri.


Rugându-se el, deodată numai vede că a intrat un tânăr, dar nu ştia pe unde, şi avea în mână o sticluţă de vin, nişte lumânări aprinse şi o prescură.


El era aproape leşinat. Stătea cu pântecele la pământ, că nu mai putea să se scoale. Era mort de foame.


- Scoală, frate, şi ia şi mănâncă prescura asta şi bea vinul ăsta, că numai bine ai şi lumină! Că i-a adus toate lumânările aprinse.


Şi el s-a speriat când a văzut pe tânărul acela.


- Doamne, Tu eşti Mântuitorul Hristos?


- Nu. Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale, şi acestea ţi le-a trimis soţia ta astăzi la biserică şi Dumnezeu mi-a poruncit, fiindcă eşti în viată, să ţi le aduc, că dacă erai mort, pentru acestea aveai să primeşti lumina cea veşnică; dar fiindcă eşti în viaţă Dumnezeu m-a trimis, fiindcă ai trup aici, să te întăreşti cu hrana aceasta.


El însă nu îndrăznea să se atingă de ea. Şi acela a spus:


- Uite, te rog, ia şi te întăreşte, că dacă nu, mori.


El a prins curaj şi a început să mănânce prescura, după aceea a băut câte oleacă de vin, iar mânca oleacă de prescură, şi aşa, încet-încet, a mâncat prescura, a băut vinul si numai bine a avut si lumânări. Şi atunci a spus îngerul:


- Eu îţi voi aduce în fiecare zi, dacă soţia ta va duce la biserică această jertfă. Iar dacă nu, nu.


Şi se gândea el în mintea lui: "Femeia îmi face parastasele. Dar ce are să se întâmple mai târziu? Ştiu că până la 40 de zile are să-mi aducă acestea aici îngerul Domnului. Dar după 40 de zile ce are să se întâmple cu mine?"


Şi nu l-a mai văzut. Şi acuma el aştepta. A doua zi pe la vremea aceea, vine iarăşi îngerul, şi-i aduce iarăşi aşa. I-a adus 20 de zile.


La 20 de zile, soţia lui, grăbită săraca acasă, că avea şi copii, s-a dus să ducă vaca la cireadă. Şi ducând vaca dimineaţa, cireada plecase din sat, şi ea s-a dus tocmai pe câmp unde era. A pus deoparte tot ce să ducă, dar întârziind şi-a zis: "Las' că oi duce mâine, că azi nu mai am timp". Şi în ziua aceea, nu i-a adus lui îngerul prescura, vinul şi lumânările.


Şi el a început a plânge, zicând: "Vai de mine, mi se pare că soţia mea numai 20 de panahizi mi-a făcut. Azi n-a mai venit îngerul Domnului să-mi aducă prescura, vinul şi lumânările. De acum voi muri iar de foame!"


Dar ea, biata femeie, dacă n-a adus în ziua aceea coliva, a dus a doua zi două, ca să fie colivele 40. Şi a doua zi a venit îngerul Domnului şi i-a adus mai multe lumânări, două sticle cu vin şi două prescuri. Şi i-a zis:


- Soţia ta, a fost ieri cu vaca la cireadă, şi n-a avut timp să aducă panahida, dar azi a dus la biserică două şi eu ţi le-am adus pe amândouă. Şi s-a bucurat el tare, când a văzut că femeia are de gând să-i facă 40 de panahizi. Şi a făcut rugăciunea şi a mâncat. Şi nu l-a mai văzut pe înger, că s-a dus.


Şi se gândea el: "Doamne, Dumnezeule, dacă atâta milă şi îndurare ai făcut cu mine aicea sub pământ, încât sub muntele acesta îmi porţi de grijă, cu ce să-ţi răsplătesc eu? Ce pot eu, om păcătos, să fac pentru tine, spre a-Ţi mulţumi?" Şi acum se gândea el: "Hai că soţia săraca până la 40 de zile o să-mi aducă aşa, dar la 40 de zile ce are să fie cu mine? Am să mor!" Aşa se gândea el, că nu ştia ce are să se întâmple la 40 de zile.


Şi se plângea din adâncul inimii şi mulţumea lui Dumnezeu pentru mila Lui cea negrăită, că-i poartă de grijă, să nu moară aşa de repede, ci să mai trăiască. Şi zice: "Tu, Doamne, Care mi-ai purtat de grijă şi ai dat în gând soţiei mele să-mi poarte 40 de panahizi, ajută-mi cu mila Ta şi mă scoate de aici, că Tu le poţi pe toate. Iar dacă voi muri la 40 de zile, să-mi fie iertate păcatele mele".


Deci femeia a continuat aşa, şi în fiecare zi îngerul i-a adus jertfa pe care o ducea soţia lui la biserică. Iar în ziua a 40-a, stând el la rugăciune, a venit îngerul Domnului ca fulgerul, a spintecat muntele în două, l-a luat de părul capului şi l-a pus acasă pe prispă, tocmai în Grecia, în satul de unde era el.


Şi când s-a trezit, a văzut şi a cunoscut satul, dar n-a ştiut cât de repede a fost dus. Când a venit el, soţia era dusă la biserică. Şi când a venit ea acasă, vede un militar pe prispă. "Vai de mine, cine este acela?" De la poartă i-au slăbit picioarele de emoţie, de frică. "Vai de mine, acesta-i bărbatul meu. Eu azi am isprăvit cu cele 40 de panahizi şi tocmai acum a venit şi el".


Şi când a văzut-o şi el, a început a plânge. Ea zicea:


- Vai de mine, omule, de unde vii tu? Eu am auzit că eşti mort şi ţi-am făcut 40 de panahizi.


Iar el a zis:


- Cu adevărat, mare milă ţi-ai făcut cu mine! Vino în casă.


Şi s-au adunat toţi vecinii şi ziceau:


- A venit vecinul de care se zicea că e mort.


Şi-l întrebau:


- Cum ai venit? Cum ai scăpat de la pieire, că se auzea că ai fost robit şi că a căzut muntele pe voi?


- Toate sunt adevărate, a zis el. Când ne-a prins, îndată ne-a pus să săpăm un tunel şi tunelul a căzut peste noi şi ne-a acoperit acolo şi au murit toţi. Şi le-a spus ce s-a întâmplat cu el, cum au căzut două pietre, la adăpostul cărora a putut sta, cum în fiecare zi îngerul Domnului i-a adus o prescură, o sticluţă de vin şi câteva lumânări. Şi a întrebat-o pe soţie:


- Aşa-i că la 20 de zile ai uitat să duci prescura la biserică? Ea zise:


- N-am uitat, ci n-am avut timp.


- Dar a doua zi ai dus două.


- Da, două.


- Două am primit şi eu acolo şi toate lumânările.


Şi s-au minunat toţi foarte.


- Cum, cine le aducea sub munte?


- Un tânăr îmbrăcat în alb, foarte frumos. Venea, intra prin munte cum ai intra prin nor, nu-l împiedica nimic.


Aşa sunt îngerii. Dacă Dumnezeu îl trimite în iad, el nu este împiedicat de nimic. Tot aşa în rai.


Când s-a auzit de minunea celor 40 de panahizi, l-a chemat preotul pe acel ostaş la episcopul locului, să spună din nou tot ce s-a întâmplat. Şi i-a povestit acela toate de la capăt, şi i-a scris istoria aceasta ca să ştie toţi puterea parastaselor care se fac pentru morţi, fiind răsplătite de Dumnezeu pentru rugăciunea Bisericii în veacul viitor. Că dacă omul acela ar fi fost în iad, îngerul nu-i aducea pâine şi vin, că acolo nu poate omul să mănânce, ci îi aducea puterea rugăciunii care era făcută pentru sufletul lui. Dar fiindcă el era încă în trup, i-a arătat că tot ce-i aducea femeia la biserică, a folosit trupului şi sufletului lui.


Iată cum s-a descoperit puterea celor 40 de panahizi şi lumea a început şi mai cu dinadinsul să facă parastase pentru morţi.


*


La Liturghie, pune şi unul sau doi săraci, sau o văduvă pe care nu are cine o pomeni şi a murit săraca. Este mare pomană. Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi dai o haină sau o mâncare omului, că-l ajuţi dincolo, în veşnicie.


Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei adormiţi din neamurile noastre.


Amin.

Tipografia Episcopală Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul
Str. Carol I, nr. 47, telefon: 0250/734400
Editura Buna-Vestire, Rm. Vâlcea Str. Daniil Ionescu, nr. 3., telefon 0250/746550, 0744.549067

Frica !!!

Ţi-e teamă? De ce ţi-e teamă?


Ţi-e teamă de multe din jurul tău şi de foarte puţine lucruri te poţi bucura cu adevărat. Şi acele lucruri de care te bucuri, se ascund rapid în ceaţă confuziei tale pentru a le pierde.


De abia respiri, de abia mai poţi vorbi, visa, simţi. Inima îţi bate altfel, mai tare, prea tare pentru tine. E zdrobită. Parcă cineva o apăsă cu un bocanc murdar, iar ea se zbate, pulsând sufocată sub greutatea lui.


Te predai, cazi în genunchi, nu ştii ce să mai faci, nu ştii unde vei fi în următoarea secundă, plângi şi te arunci cu faţa la pământ strigând: ”Ajutor! Am nevoie acum de o mână care să mă ridice. Doamne, nu pot să renunţ acum. Ai milă şi ajută-mă să evadez în libertatea bucuriei!”


E foarte ciudat cum teama se poate descrie în atât de puţine cuvinte…


Inima nu vrea să-şi aducă aminte de aceasta. Vrea doar să-i spună pe nume, să se uite în ochii ei reci şi să o uite…

Busuiocul, un calmant fara egal !!!

La noi, la romani si in toata lumea crestin-ortodoxa, busuiocul este folosit la stropirea cu aghiazma, pentru sfintirea locurilor si alungarea necuratului.
Foarte putini oameni cunosc, insa, calitatile vindecatoare ale busuiocului. Busuiocul este un remediu natural pentru tratarea si vindecarea multor afectiuni: bronsita, febra, guta, afectiuni gastrointestinale sau dureri de stomac.



In scop medicinal, de la busuioc se folosesc frunzele si florile. Recoltarea lor incepe spre sfarsitul lunii iunie si continua pana toamna tarziu.
Se taie cu un foarfec doar varfurile inflorite si se pun la uscat, in strat subtire si la loc racoros, pe hartie sau pe panza. Planta va fi considerata pe deplin uscata atunci cand se sparge in mana cu un zgomot usor. Se depoziteaza pentru iarna in pungi de hartie sau de panza si se tine in locuri racoroase si uscate.


Infuzia din frunze si flori de busuioc se recomanda in caz de crampe abdominale, infectii urinare, dureri de cap, laringita, faringita, gripa, voma si raceala. Consumata zilnic, infuzia ajuta la tratarea si vindecarea cefaleei, colicilor intestinale, ulcerului gastric si colitelor de fermentatie. Infuzia de busuioc este de folos si pentru refacerea stomacului dupa o masa copioasa.


Infuzia se prepara foarte simplu: se toarna o cana de apa clocotita peste o lingurita de planta uscata si maruntita. Se acopera vasul si se lasa la macerat timp de 15 minute dupa care se strecoara. Ceaiul, astfel obtinut, se bea cald, neindulcit sau indulcit cu un varf de lingurita de miere de albine. Pentru tratarea durerilor in gat, nu se consuma bauturi fierbinte deoarece irita si mai tare gatul si intarzie vindecarea.


De asemenea, busuiocul este si un calmant exceptional. Persoanele care au probleme cu somnul sau sunt foarte nervoase pot bea zilnic ceai de busuioc. Se umple o fata de perna mica sau un saculet de panza cu frunze de busuioc, de preferinta uscate, si se tine langa perna pe care se doarme. Busuiocul poate fi folosit, alaturi de alte plante cu efect calmant, si la baile generale.


Ceaiul de busuioc este un remediu excelent in zilele fierbinti de vara. Se bea cald, la temperatura camerei, cu cateva picaturi de zeama de lamaie. Ceaiul nu se bea repede, precum un pahar de apa. Se soarbe rar, putin cate putin, pe parcursul a 10 - 15 minute pentru a-i oferi timpul necesar sa ajunga portionat si egal in tot corpul.
Extern, busuiocul poate fi folosit la pregatirea inhalatiei in caz de sinuzita. Intr-un litru de apa clocotita, se pune o mana de busuioc, se lasa cateva minute la infuzat si apoi, cu un prosop sau cearsaf peste cap se sta aplecat deasupra vasului pentru a inhala aburii. Pe langa busuioc, se poate adauga in apa menta si cimbru.


Busuiocul pus in ghiveci si tinut la fereastra actioneaza precum o plasa in calea intrarii tantarilor in casa, deoarece tantarii nu iubesc mirosul de busuioc. Pus proaspat intr-o vaza fara apa, sau uscat si maruntit intr-un bol si tinut in camera de dormit, busuiocul inmiresmeaza aerul inducand, in acelasi timp, o stare de calm si de liniste si imbiind la somn sanatos si odihnitor.


Busuiocul este folosit curent si in bucatarie drept condiment. Pentru calitatile sale terapeutice, busuiocul ar trebui folosit, la nevoie, in locul medicamentelor de sinteza care pot da dependenta.
Sa avem sanatate!

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Jean-Claude Larchet - Boala este si rea, si buna

Din punct de vedere spiritual, sanatatea, potrivit multor Parinti, face parte dintre lucrurile "de mijloc", adica cele care in sine nu sunt nici bune, nici rele, ci, "dupa dispozitia celui care se foloseste de ele, pot fi intrebuintate si spre bine, si spre rau" (Sfantul Ioan Casian).



Sanatatea fizica, este adevarat, corespunde starii originare si normale a naturii umane, cea a conditiei sale paradiziace, si poate fi socotita, din aceasta pricina, un bine in sine, arata Sfantul Maxim Marturisitorul, insa, pe de alta parte, ea nu slujeste la nimic omului si nu constituie pentru el un bun adevarat daca nu este bine folosita, adica daca nu este pusa in slujba binelui, prin implinirea poruncilor lui Hristos si spre slava lui Dumnezeu.


In aceasta perspectiva, Sfantul Vasile cel Mare scrie: "Sanatatea, ca una care, in sine, nu-i face buni pe cei care au parte de ea, nu se numara printre lucrurile bune prin insasi natura lor". Ba, chiar ea poate fi un rau daca-i slujeste omului ca sa pacatuiasca sau ca sa se dedea patimilor celor rele.


In aceeasi ordine de idei, Parintii socotesc boala un rau, ea fiind o urmare a pacatului lui Adam si a lucrarii diavolesti in lumea supusa pacatului, si deci opusa ordinii voite de Dumnezeu atunci cand a creat lumea si pe om. insa ea nu este un rau decat pe planul naturii fizice, al trupului.
Daca omul nu se deda pacatului la vremea bolii si nu se departeaza de Dumnezeu din pricina ei, atunci, din punct de vedere spiritual, ea nu poate fi socotita un rau pentru el. "Daca sufletul este sanatos, boala trupeasca nu-i poate pricinui omului nici o paguba", scrie Sfantul Ioan Gura de Aur. Ea nu este deci un rau - spune el impreuna cu alti Parinti - decat in aparenta; ea poate fi chiar un bine pentru om, in masura in care, folosin-du-se cu intelepciune de ea, poate sa dobandeasca foloase duhovnicesti, schimband intr-un instrument de mantuire ceea ce, initial, a fost semnul pierzarii sale. De aceea, Sfantul Grigorie de Nazianz indeamna: "Sa nu laudam orice fel de sanatate, nici sa nu uram orice boala".


In anumite cazuri, privita din perspectiva a ceea ce este bine din punct de vedere spiritual, boala poate fi considerata, paradoxal, drept un bine mai mare decat sanatatea si vrednica de dorit, dupa cum spune fara nici o ezitare Sfantul Varsanufie. Sfantul Grigorie de Nazianz, in ceea ce-l priveste, spune ca scopul tratamentului medical "este insanatosirea si starea buna a trupului; iar, o data aflate, pastrarea lor". "Insa nu este limpede, adauga el, daca dobandirea acestora este intotdeauna de folos. Pentru ca adesea starile potrivnice le aduc mai mult castig celor ce le indura".


Foloasele bolii


O asemenea atitudine presupune sa i se recunoasca bolii un sens si o finalitate care transcend planul fizic. Daca se are in vedere doar boala in sine, inevitabil se ajunge la o viziune negativa si sterila, care favorizeaza iruperea de patimi: frica, angoasa, manie, akedie, revolta, deznadejde. Asemenea stari sufletesti nu usureaza cu nimic durerea trupului, ba chiar, dupa cum arata Sfantul Ioan Gura de Aur, adesea ii sporesc suferinta, imbolnavind pe deasupra si sufletul. Astfel primita, boala devine "o suferinta zadarnica". De aceea Sfantul Ioan isi indeamna ascultatorii sa fie cu luare-aminte la vremea bolii.


Sfantul Maxim Marturisitorul, la randul sau, sfatuieste ca atunci cand vine incercarea, sa-i cercetam intelesul, pentru a afla calea de a ne folosi de ea duhovniceste. De aceea, cand se iveste suferinta, sa nu ne lasam doborati de ea si sa ne straduim sa iesim din stramtorarea care ne cuprinde sufletul, intreaga fiinta si insasi existenta noastra. in aceasta dubla perspectiva, Sfantul Grigorie de Nazianz il sfatuieste astfel pe un prieten bolnav: "Nu vreau si nici nu ti se cuvine tie, cel atat de instruit in lucrurile dumnezeiesti, sa ai aceleasi simtiri ca omul de rand, sa te lasi incovoiat de trup si sa gemi din pricina suferintei tale ca si cum n-ar avea leac; dimpotriva, se cuvine ca ea sa-ti fie prilej de filosofare, sa te desprinzi din lanturile ei si s-o socotesti cale mai inalta spre binele ce te asteapta".


A face din boala si suferinta prilej de filosofare inseamna mai intai de toate a lua aminte la ceea ele ne descopera referitor la conditia umana.


Or, in neputinta si suferinta trupului, omului i se fac simtite si vadite slabiciunea fapturii sale pamantesti, caracterul efemer al existentei sale in aceasta lume si, in general, fragilitatea, relativitatea, limitele si intreaga sa nevolnicie, spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Pentru aceasta, boala si suferinta, dupa cum constata Sfantul Ioan Gura de Aur si Ioan Scararul, sunt leacuri ale mandriei si prilej de smerire. Sfantul Nichita Stimatul, in ceea ce-l priveste, spune ca ele "subtiaza simtirea pamanteasca a sufletului", adica il scot din alipirea si impovararea cu cele pamantesti, ridicandu-l la o existenta mai inalta.


Astfel inteleasa si traita, boala nu-l mai zdrobeste pe om sub povara acestui "trup al mortii" in care-i este dat sa vietuiasca (Rom. 7, 24), ci, dimpotriva, il intoarce si-l apropie de Dumnezeu. "Dumnezeu ingaduie boala nu ca sa ne injoseasca - spune Sfantul Ioan Gura de Aur - ci pentru a ne face mai buni, mai intelepti si deplin supusi voii Sale, caci acestea sunt temeiurile mantuirii noastre".


Boala ca manifestare a Proniei dumnezeiesti


De aici se vede ca prin boala lucreaza Pronia divina, si a face din ea prilej de filosofare inseamna de asemenea a dori sa afli ce vrea Dumnezeu de la noi.


In orice boala, Dumnezeu ii vorbeste omului despre mantuirea sa si-Si arata voia de a-l ajuta s-o dobandeasca, in boala, subliniaza Avva Varsanufie si Avva Ioan de Gaza, se manifesta pedagogia dumnezeiasca. Ea este, spun ei in acelasi duh, o corectie, pe care Dumnezeu i-o aplica omului pentru pacatele sale. Termenul "corectie" nu are aici conotatie negativa, de pedeapsa sau de condamnare, ci mai curand de indreptare, de schimbare, de imbunatatire.


In aceasta perspectiva, boala apare ca voita, sau cel putin ingaduita si folosita de Dumnezeu pentru binele omului, pentru a indrepta ceea ce a strambat, a schimonosit si a stricat in el pacatul. Astfel, paradoxal, boala trupului devine, prin Pronia dumnezeiasca, un remediu pentru tamaduirea sufletului. Avva Isaac Sirul, adresandu-se celui "coplesit de boli si suferinte trupesti", ii da acest sfat: "Ia aminte la tine si vezi leacurile cele multe aduse de Doctorul cel adevarat pentru sanatatea omului celui din launtru"; "caci bolile le aduce Dumnezeu pentru sanatatea sufletului".


De aceea sa socotim supararea, suferinta si durerea pricinuite de boala ca amareala unui medicament, cu gust rau si neplacut, dar care ne este de folos. Or, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, de vreme ce leacurile de la doctori le primim cu bucurie, cu atat mai mult se cuvine sa le primim de la Dumnezeu, Care ne tamaduieste temeinic, ca Unul Care voieste sa ne mantuim si sa ne unim cu El. Sfantul Ioan Casian remarca in acelasi sens ca durerile bolii sunt ca cele produse de unele remedii, care dor si ustura si pe care le simtim ca rele, dar care ne fac bine.


Dumnezeu, spun Sfantul Ioan Gura de Aur si Avva Varsanufie, stie mai bine decat noi de ce anume avem nevoie si da fiecaruia ceea ce-i este duhovniceste de folos. El il tamaduieste si-l mantuieste pe fiecare om intr-un anume fel, pe potriva firii, starii si situatiei lui speciale, spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Si daca uneori se foloseste de boala spre binele nostru, o face pentru ca prin insasi natura ei boala este un mijloc foarte potrivit pentru a-l trezi pe om din lancezeala pacatului, ducandu-l prin raul suferit cu trupul la simtirea raului ascuns care-i macina nevazut sufletul si pe care altfel nu l-ar simti sau abia daca i-ar da atentie, spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Ca si Avva Isaac Sirul, Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza in alt loc puterea pe care o are boala de a-1 face pe om activ si treaz din punct de vedere spiritual.


Boala - prilej de sporire duhovniceasca


Multi Parinti (printre care Sfantul Grigorie de Nazianz, Sfantul Ioan Gura de Aur, Avva Varsanufie, Avva Ioan Scararul, Avva Isaac Sirul, Sfantul Maxim Marturisitorul) vad in boala un mijloc de curatire de pacate, daruit omului de Dumnezeu, ceea ce corespunde invataturii Apostolului Petru, care spune: "Cine a suferit cu trupul a ispravit cu pacatul" (1 Pt. 4, 1).


Prin harul lui Hristos, boala trupului poate sluji drept leac pentru relele sufletului si ceea ce a fost la inceput urmare a caderii poate deveni unealta a mantuirii. Astfel, Sfantul Maxim Marturisitorul arata felul in care Hristos, prin patima Sa cea de bunavoie, a modificat sensul suferintei: fiind fara pacat si indurand o suferinta cu totul nedreapta, pe cea care era odinioara dreapta osanda a pacatului a schimbat-o pentru noi in mijloc de zdrobire a pacatului si de pasire spre viata dumnezeiasca. La Botez, omul se face prin har partas al patimilor, mortii si invierii lui Hristos si primeste de la Duhul Sfant puterea de a infaptui el insusi in propria sa existenta aceasta transfigurare a suferintei.


Boala si suferintele aduse de ea fac parte din nenumaratele necazuri prin care omul trebuie sa treaca pentru a intra in imparatia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22); ele sunt in parte crucea pe care trebuie s-o luam si s-o purtam ca sa fim vrednici de Hristos, ca sa-L urmam pe calea mantuirii pe care El ne-a deschis-o (cf. Mt. 10, 38; 16, 24; Mc. 8, 34; Lc. 9, 23; 14, 27), ca sa ne insusim deplin harul primit la Botez si sa vietuim ca fii ai harului, ca sa fim una cu El, sa suferim si sa murim cu El, ca sa inviem si sa vietuim impreuna cu El (2 Cor. 4, 10-12).


Sfantul Macarie Egipteanul invata astfel: "Cel ce vrea sa se faca urmator lui Hristos, ca sa se poata numi si el fiu al lui Dumnezeu, nascut din Duh, se cuvine mai intai de toate sa poarte necazurile ce-i vin, sau bolile trupesti.. cu curaj si cu rabdare". "De nu va gusta sufletul din patimile lui Hristos intru cunostinta, nu poate avea partasie cu El", spune, la randul lui, Avva Isaac Sirul.


Pentru ca boala si suferintele sale inmoaie invartosa-rea carnii si sting patimile omului celui vechi, Parintii (mai cu seama Sfantul Ioan Gura de Aur, Avva Varsanufie, Sfantul Ioan Damaschin) le asaza in randul nevo-i intelor prin care se urmareste mai ales mortificarea trupului (cum sunt postul, vegherile, feluritele osteneli trupesti); de aceea ele tin locul acestor nevointe, de care bolnavii se pot lipsi, dupa cum arata Maica Sinclitichia.


Prin boala, Dumnezeu ii da omului nu numai curatire de pacatele si patimile sale, ci-i da sa afle din nou calea virtutilor si sa umble pe ea, arata Avva Isaac Sirul. "Cu cat Dumnezeu ne trimite mai multe incercari, cu atat mai desavarsiti ne face", spune la randul sau Sfantul Ioan Gura de Aur. Pentru Avva Isaac, boala si suferinta, alaturi de celelalte necazuri, sunt chiar conditia insasi a dobandirii virtutilor si a unei vietuiri crestinesti.


Sfantul Ciprian al Cartaginei subliniaza si el ca omul virtuos afla in boala prilej bun de a-si arata si intari credinta. De asemenea, dupa cum arata Sfantul Grigorie de Nazianz si Sfantul Ioan Gura de Aur, boala este pentru om prilej de dobandire a unei virtuti capitale, rabdarea, si chiar de a urca pe cea mai inalta treapta a ei, dupa cum subliniaza cel din urma. intr-adevar, precizeaza el, "daca indeobste rabdarea intrece celelalte virtuti, rabdarea durerii intrece toate celelalte soiuri de rabdare", caci "de vreme ce boala este cel mai greu de indurat dintre toate relele, mai ales atunci cand o suporti pe ea dai cu adevarat dovada de rabdare". Iar din rabdarea astfel dobandita izvorasc nenumarate bunuri duhovnicesti, spun Sfantul loan Gura de Aur si Avva Varsanufie.


La randul lor, Sfintii loan Gura de Aur, Diadoh al Foticeei, loan Scararul, Simeon Noul Teolog si Nichita Stithatul vad boala ca izvor de smerenie, mai cu seama pentru cei care n-au atins culmile vietii duhovnicesti. Suferinta care insoteste boala, dupa Sfantul loan Gura de Aur, conduce inca si la pocainta, iar dupa Sfantul Grigorie Palama, inlesneste strapungerea inimii si pleaca sufletul spre rugaciune.


Trebuie sa ne fie insa limpede ca purificarea de patimi si dobandirea virtutilor si a altor bunuri duhovnicesti la vremea bolii nu sunt un efect al bolii ori al suferintelor, ci daruri ale lui Dumnezeu; iar ca sa se bucure de ele, omul trebuie sa aiba o atitudine cuvenita: sa fie gata sa le primeasca, intorcandu-se la Dumnezeu si deschizandu-se harului Sau.


Boala este de fapt o incercare, spun Sfantul Macarie, Avva Varsanufie si Avva Isaac Sirul; cel lovit de ea este asemenea lui Iov, dupa cum arata Sfantul Grigorie de Nazianz si Avva Varsanufie; el este ispitit de diavol sa-L huleasca pe Dumnezeu sau macar sa se desprinda si sa se indeparteze de El, inchizandu-se in sine cu mandrie sau lasandu-se in voia feluritelor patimi care il ispitesc mai cu seama atunci.


Ajutorul lui Dumnezeu si stradania omului


Pentru a iesi biruitor din aceasta incercare si pentru a se bucura de roadele izbandei sale, omul trebuie in primul rand sa nu ramana pasiv in boala, sa nu se lase stapanit, inlantuit si doborat de ea, ci, dimpotriva, sa se pastreze intr-un dinamism treaz, asteptand ajutorul dumnezeiesc. "Omul trebuie sa lupte ca sa nu se moleseasca, si va fi ajutat", indeamna Avva Varsanufie.
Omul trebuie sa stie ca o data cu incercarea Dumnezeu ii da si puterea de a o indura si scaparea. Iar daca ajutorul Lui intarzie sa se arate, dupa cum spune Avva Varsanufie, sa ne gandim ca orice incercare are un sfarsit si ca Dumnezeu nu-l lipseste niciodata pe om de ajutorul Sau. Iar daca uneori El adasta, spune acelasi Sfant Parinte, o face numai pentru ca sa ne dea prilejul de a ne intari si mai mult in credinta, nadejde, rabdare si in toate celelalte virtuti trebuincioase la vreme de necaz.


Slabiciunea pe care ne-o aduce boala nu trebuie sa fie prilej de deznadejde; ea nu ne impiedica sa ducem lupta cea duhovniceasca, ci, dimpotriva, ne este de folos, caci, dupa cum ne aminteste Avva Varsanufie, puterea lui Dumnezeu in slabiciune se arata (2 Cor. 12, 9).


Dumnezeu insusi vegheaza asupra celui bolnav, il pazeste si-l ajuta ca Unul care-i stie suferinta si necazul, spune Avva Isaac Sirul; de aceea, sa nu se ingrijoreze, ci sa priveasca "la sfanta putere a lui Dumnezeu, care vine de sus" si sa se lase cu deplina credinta in seama ei. "O data ce ai pe Dumnezeu, nu te teme, ci arunca toata grija ta asupra Lui si El va purta grija de tine", indeamna Sfantul Varsanufie.


Rostul rabdarii si al rugaciunii


Mai mult decat suferinta in sine, ceea ce-l macina pe om este durata bolii si multimea necazurilor aduse de ea. Ele strecoara in suflet ganduri negre, deznadejde, tristete, akedie, nerabdarea, iritare, revolta. De aceea Parintii - mai ales Avva Varsanufie si Avva Ioan din Gaza - indeamna la rabdare si indelunga rabdare, tarie si curaj, re-ferindu-se la numeroasele invataturi ale lui Hristos si ale Apostolilor pe aceasta tema.


La vreme de boala, mai ales prin rugaciune poate omul sa se indrepte spre Dumnezeu ca sa-I ceara ajutorul si, prin buna asezare a sufletului, sa primeasca sprijin de sus si comoara darurilor duhovnicesti.


"Rugaciunea, scrie Avva Isaac Sirul, este ajutor in ascutisul bolilor". Dumnezeu raspunde intotdeauna rugaciunii si se face partas la suferinta celui ce-L cheama, arata acelasi Sfant Parinte. Stiind ce-i este duhovniceste de folos, El nu da intotdeauna vindecare bolii si alinare durerii; pentru ca uneori e buna intoarcerea sanatatii, alteori lungimea bolii da prilej de un si mai mare bine. Astfel, barbatii cei duhovnicesti luminati de har - ca Avva Serid, de pilda, ucenic al lui Avva Varsanufie - cer de la Dumnezeu in rugaciunile lor cand usurare sau tamaduire de boala, cand virtutile prin care s-o poata indura. Sfantul Ioan Gura de Aur spune in nenumarate randuri ca neimplinirea pe data a rugaciunilor noastre este un semn al purtarii de grija si al bunavointei lui Dumnezeu, Care ne da prilejul sa ne vadim in vremea asteptarii marimea virtutilor. Sfantul Parinte ne atrage luarea-aminte asupra textului din Evanghelia dupa Matei (15, 21-32), unde vedem ca Hristos adasta sa implineasca rugaciunea canaaneencei pentru fiica sa bolnava - ca si cea a Apostolilor, care mijloceau pentru ea - dar vindeca pe data, fara sa se lase rugat, multime de neputinciosi, aruncati la picioarele Sale.


Sfantul Ioan Gura de Aur da o talcuire minunata felului paradoxal in care a lucrat Hristos: "Ai vazut ca pe fiica canaaneencei a vindecat-o cu atata zabava, pe cand pe acestia indata? Nu pentru ca acestia erau mai buni decat canaaneeanca, ci pentru ca femeia aceea era mai credincioasa decat ei. Pe femeie o amana, zaboveste, ca sa scoata la lumina taria credintei ei".
In rugaciune omul se uneste cu Dumnezeu, se deschide harului pe care El neincetat il revarsa si primeste de la El tot ajutorul, toata taria si tot binele de care are nevoie. De aceea, bolnavul trebuie mai cu seama sa se roage. Atunci cand afla ca ucenicul sau Dositei este bolnav, Avva Dorotei de Gaza atat vrea sa stie, daca staruie in rugaciune.


La vremea bolii insa rugaciunea nu trebuie sa fie numai de cerere, ci si de multumire. Mai ales la aceasta indeamna cel mai adesea Parintii - indeosebi Avva Varsanufie, Avva Ioan de Gaza, Avva Isaac Sirul - intemeindu-se pe indemnul Apostolului Pavel: "Dati multumita pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi" (1 Tes. 5, 18), si pe cuvintele lui Hristos, Care a spus despre boala lui Lazar: "Aceasta boala nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul lui Dumnezeu sa se slaveasca" (In. 11,4).


Prin inaltarea gandului la Dumnezeu, omul se poate inalta deasupra suferintei sale, ajungand adeseori sa nici n-o mai simta, dupa cum spun Parintii. insa lucrul acesta este ceva cu totul exceptional. Soarta duhovniceasca obsteasca, chiar a celor mai multi sfinti, este asumarea suferintei in numele lui Dumnezeu.


Uneori insa durerea pe care o are de indurat omul este atat de mare, incat ii secatuiestc toate puterile. Atunci cand, zacand pe patul sau de boala, el nu mai poate ingenunchea la rugaciune, nu-i mai ramane decat sa-si indrepte gandul spre Dumnezeu si sa se incredinteze milei Sale intr-o rugaciune fara cuvinte, binestiind ca El este de fata, dupa cum ii spune Avva Dorotei ucenicului sau Dositei, vlaguit cu totul de boala.


Boala - Cale de sfintenie


Prin rabdarea ei cu multumire adusa lui Dumnezeu, boala poate fi una din cele din cele mai mari nevointe si o adevarata cale duhovniceasca. "Marea nevointa inseamna a rabda bolile si a aduce cantari de multumire lui Dumnezeu", spune Maica Sinclitichia. Parintii lauda rand pe rand aceste doua virtuti, aratand ca ele au puterea de a-l inalta pe bolnav pe cele mai inalte culmi ale vietii duhovnicesti si de a-i darui mantuirea.


Sfantul Ioan Casian si Sfantul Ioan Gura de Aur arata si unul si altul ca, potrivit pildei din Evanghelie, saracul Lazar s-a invrednicit de salasluirea in sanul lui Avraam doar prin aceasta singura virtute: rabdarea cu care si-a indurat saracia si boala. La randul sau, Sfantul Macarie Egipteanul spune ca cei ce indura suferinte din pricina bolilor trupesti, "daca le poarta cu rabdare pana la sfarsit, dobandesc aceleasi cununi ca si mucenicii si au aceeasi indraz-nire ca si ei". Acelasi lucru il spun Diadoh al Foticeei si Avva Pimen despre cei care primesc cu multumire supararile bolilor.


De aceea, Sfantul Grigorie de Nazianz ne indeamna sa-i cinstim si sa-i pretuim pe bolnavi, pentru ca unii , dintre ei prin astfel de incercari si necazuri au ajuns la sfintenie: "Sa cinstim boala insotita de sfintenie si sa-i slavim pe cei pe care suferintele i-au dus la biruinta, ca nu stim daca nu cumva printre ei nu se afla vreunul ca Iov."


Jean-Claude Larchet

Este cineva, acolo sus, care ma poate ajuta?

Un om se plimba pe marginea unei stanci si, dintr-odata, isi pierde echilibrul, aluneca si cade. Din fericire, are prezenta de spirit de a se agata de marginea stancii si atarna acolo, intre viata si, poate, moarte.
Dupa ce sta atarnat putin , in cele din urma, striga: "Este cineva pe-acolo, sus, care ma poate ajuta?" Nimeni nu-i raspunde. Continua sa strige:"Este cineva acolo sus care ma poate ajuta?" In cel din urma, raspunde o voce ca un tunet: "Eu sunt Dumnezeu
Te pota ajuta. Da-ti drumul si ai incredere in mine!" Ce credeti ca mai spune omul: "Este si altcineva acolo sus care ma poate ajuta?"

Canon de pocainta catre Domnul nostru Iisus Hristos

Cantarea 1
Acum ma apropii eu, pacatosul si impovaratul, catre Tine, Stapanul si Dumnezeul meu si nu indraznesc sa ma uit la cer; numai ma uit si graiesc: Da-mi, Doamne, mai inainte ca sa-mi plang faptele mele cu amar.


Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma.


O, amar mie, pacatosul, ca sunt ticalos, mai mult decat toti oamenii; pocainta nu este in mine. Ci-mi da mie, Doamne, lacrimi, ca sa plang faptele mele cu amar.


Slava…


Omule nebun si ticalos, pentru ce-ti pierzi vremea in lene? Gandeste-te la viata ta si te intoarce catre Dumnezeu, ca sa plangi faptele tale cu amar.


Si acum…


Maica lui Dumnezeu Preacurata, cauta spre mine pacatosul si ma izbaveste de lantul vrajmasului, indreptandu-ma pe calea pocaintei, ca sa plang faptele mele cu amar.


Cantarea 3-a


Cand se vor pune scaunele la judecata cea infricosatoare, atunci faptele tuturor oamenilor se vor vadi; amar va fi atunci pacatosilor caci se vor trimite la munca. Deci, aceea stiind, suflete al meu, pocaieste-te de faptele tale cele rele.


Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma.


Dreptii se vor bucura iar pacatosii vor plange; ci atunci nimeni nu va putea ajuta noua, ca faptele noastre ne vor osandi spre noi. Drept aceea nu intarzia, ci, mai inainte de sfarsit, pocaieste-te de faptele tale cele rele.


Slava…


O, vai de mine cel mult pacatos, care m-am spurcat cu faptele si cu gandurile, neavand picaturi de lacrimi de la invartosarea inimii mele ; ci acum cauta la pamant, suflete al meu si te pocaieste de faptele tale cele rele.


Si acum…


Iata, Doamna, Fiul tau ne invata spre bine ; iar eu pacatosul pururea fug de cele bune; ci Tu, ca o milostiva, miluieste-ma ca sa ma pocaiesc de faptele mele cele rele.


Cantarea a 4-a


Desfatata si placuta este aici calea dezmierdarilor, dar amara va fi ziua cea de apoi, cand se va desparti sufletul de trup. Deci, pocaieste-te de acestea, suflete al meu, pentru Imparatia lui Dumnezeu.


Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma.


Pentru ce faci strambatate saracului? De ce opresti plata slugilor? Pe fratele tau nu-l iubesti; desfranarea si amaraciunea iubesti. Deci, lasa acelea suflete al meu si te pocaieste pentru Imparatia lui Dumnezeu.


Slava…


O, nebune om! Pana cand te vei afunda si ca o albina vei aduna bogatia ta, care degrab va pieri ca praful si ca cenusa? Ci cauta mai vartos Imparatia lui Dumnezeu.


Si acum…


Doamna de Dumnezeu Nascatoare, miluieste-ma pe mine, pacatosul si ma intareste spre fapte bune si ma pazeste ca sa nu ma rapeasca pe mine nepregatit moartea cea urata; ci ma povatuieste, Fecioara, la Imparatia lui Dumnezeu.




Cantarea a 5-a


Adu-ti aminte, ticalosule om, ca de pacate esti robit, cu minciuna, cu clevetirea, cu vrajba, cu neputinta, ca de o fiara cumplita. Suflete al meu pacatos, au doara aceea ai voit?


Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma.


Mi se cutremura madularele si cu totul sunt vinovat, privind cu ochii, auzind cu urechile si cu totul dandu-ma pe mine Gheenei. Suflete al meu pacatos, au doara aceea ai voit?


Slava…


Pe desfranatul si pe talharul, care s-au pocait, i-ai primit, Mantuitorule, iar eu cu lenea pacatului m-am ingreunat si de cel rau sunt robit. Suflete al meu pacatos, au doara aceea ai voit?


Si acum…


Ajutatoare minunata si grabnica tuturor oamenilor, Maica lui Dumnezeu, ajuta-mi mie nevrednicului, ca sufletul meu cel pacatos aceasta a voit.


Cantarea a 6-a


Pe pamant viata desfranata am vietuit si sufletul la intuneric l-am dat; dar acum, Milostive Stapane, izbaveste-ma de toata robia vrajmasului si ma intelepteste ca sa fac voia Ta.


Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma.


Cine face unele ca acestea, precum fac eu? Precum zace porcul in tina asa si eu slujesc pacatului; ci Tu, Doamne Dumnezeule, scoate-ma din trandavia aceasta si-mi da mie inima ca sa fac voia Ta.


Slava…


Scoala-te, omule ticalos, alearga catre Dumnezeu marturisind pacatele tale si cazi lacrimand si suspinand; iar Acela, ca un indurat, va da tie ajutor ca sa faci voia Lui.


Si acum…


Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara Preacurata, pazeste-ne pe noi de rautatile celui vazut si celui nevazut vrajmas si primeste rugaciunile noastre si le du pe acestea Fiului tau si-mi da minte ca sa fac voia Ta.


Condac


Suflete al meu pentru ce te imbogatesti in pacate? Pentru ce faci voia diavolului? In ce-ti pui nadejdea? Paraseste-te de acestea si te intoarce catre Dumnezeu strigand: indurate Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul.


Icos


Gandeste, suflete al meu la ceasul cel amar al mortii si la judecata cea infricosatoare a Facatorului Dumnezeu; ca ingerii cei intunecati te vor lua pe tine, suflete, si te vor duce in focul cel de veci. Iar tu, mai inainte de moarte te pocaieste, strigand: miluieste-ma, Doamne, pe mine, pacatosul.


Cantarea a 7-a


Nu te nadajdui, suflete al meu, in bogatia cea trecatoare sau in adunarea cea nedreapta, ca toate acestea nu stii cui le vei lasa, ci striga: Miluieste-ma, Hristoase Dumnezeule, pe mine pacatosul.


Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma.


Nu nadajdui, suflete al meu, in sanatatea trupeasca cea trecatoare, nici in frumusetea cea degrab trecatoare, ca vezi cum si cei puternici si cei tineri mor; ci striga: Miluieste-ma, Hristoase Dumnezeule, pe mine nevrednicul.


Slava…


Adu-ti aminte, suflete al meu, de viata cea de veci, de imparatia cerului cea gatita Sfintilor, de intunericul cel osebit si de mania lui Dumnezeu, care este asupra celor rai si striga: Miluieste-ma, Hristoase Dumnezeule, pe mine nevrednicul.


Si acum…


Cazi, suflete al meu, la Maica lui Dumnezeu si te roaga Ei, ca este grabnica ajutatoare celor ce se pocaiesc, ca sa roage pe Hristos, Dumnezeul nostru, sa ma miluiasca pe mine nevrednicul.


Cantarea a 8-a


Cum nu voi plange cand imi aduc aminte de moarte? Ca am vazut pe fratele meu in groapa, zacand fara de marire si fara de chip. Dar ce astept? Si in cine nadajduiesc? Numai in Tine, Doamne, pe care te rog, ca mai inainte de sfarsit, sa ma indreptezi.


Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma.


Cu ochiul tau cel milostiv cauta spre mine cand voi sta inaintea Ta si voi fi judecat, Unule lesne iertatorule!


Binecuvantam pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Domnul.


Cred ca vei veni sa judeci viii si mortii si toti vor sta in a lor randuiala: batranii si tinerii, conducatorii si supusii lor, domnii si judecatorii, bogatii si saracii, femeile si barbatii. Oare, cum ma voi afla eu atunci? Drept aceea strig Tie: Da-mi, Doamne, mai inainte de sfarsit sa ma pocaiesc.


Si acum…


Preacurata Nascatoare de Dumnezeu, primeste rugaciunea mea cea nevrednica, pazeste-ma de moartea cea urata si-mi daruieste mai inainte de sfarsit sa ma pocaiesc.


Cantarea a 9-a


Acum scap la voi, ingeri, Arhangheli si toate puterile, care stati inaintea scaunului lui Dumnezeu. Rugati-va catre Facatorul vostru, sa fie izbavit sufletul meu de munca de veci.


Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma.


Acum pling catre voi, sfintilor, patriarhilor, imparatilor si proorocilor, apostolilor si arhiereilor si toti alesii lui Hristos, ajutati-mi mie la judecata, ca sa se mantuiasca sufletul meu de intunericul vrajmasului.


Slava…


Acum ridic mainile mele catre voi, sfintilor mucenici, pustnicilor, preacuviosilor si toti Sfintii, care va rugati catre Dumnezeu pentru toata lumea, ca sa se mantuiasca sufletul meu in ceasul mortii.


Si acum…


Maica lui Dumnezeu, ajuta-mi mie, celui ce cu totul in Tine nadajduiesc si roaga pe Fiul Tau, ca sa ma puna pe mine nevrednicul, de-a dreapta Sa, cand va sedea sa judece viii si mortii.


Apoi:


Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe Tine, Nascatoare de Dumnezeu, cea pururea fericita si preanevinovata si Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat Serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu Cuvantul ai nascut, pe Tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, Te marim.


Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant, Treime Sfanta, slava Tie.


Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.