LUMINA FAPTELOR BUNE

Blog ortodox spre zidire sufleteasca

Intru multi si binecuvantati ani de sf.Arhangheli Mihail si Gavriil !!!

În această lună, în ziua a opta, pomenirea Soborului mai-marilor Arhistrategi (arhangheli) Mihail şi Gavriil , şi al tuturor cereştilor puteri celor fără de trup.

La adunarea celor 9 cete, Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Stapâniile, Începătoriile, Puterile, Arhanghelii şi Îngerii.

Mihail, preaîncuviinţatul mai-marele peste cetele puterilor celor fără de trup, şi în Legea Veche şi în c

ea Nouă a arătat ce este harul Evangheliei, şi arată multe faceri de bine neamului omenesc. Că de vreme ce pizmaşul şi luptătorul mântuirii noastre, înălţându-se s-a mândrit împotriva Ziditorului său şi a zis: "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor" şi lăudându-se că "voi fi asemenea cu Cel înalt", a căzut din cinstea de arhanghel, precum grăieşte Domnul ("Văzut-am, zice, pe satana, ca fulgerul din cer căzând"). Asemenea cu el şi ceata ce era sub el, înălţându-se, a căzut. Acest de-a-pururea lăudat, păzind ca o slugă credincioasă credinţa către Stăpânul şi arătând multă nevoinţă spre neamul nostru, a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu ca să fie mai mare peste cetele înţelegătoare. Că văzând că a căzut vicleanul, a strâns cetele îngereşti şi a zis: "Să luăm aminte: Lăudat-au cu glas pe Domnul tuturor", ca şi cum ar fi zis: Să luăm aminte noi cei ce suntem zidiţi ce au pătimit cei ce erau cu noi, care până acum au fost lumină, şi acum s-au făcut întuneric.

Sf. Arhanghel MihailPentru aceasta o adunare ca aceasta s-a numit Soborul îngerilor, adică luarea aminte şi înţelegere şi unire. Acesta dar, marele folositor şi de bine-făcător mântuirii noastre, înmulţind şi întinzând spre mulţi multe faceri de bine mântuirii, s-a arătat la mulţi văzându-se. Că s-a arătat lui Avraam şi lui Lot la pustiirea şi pierderea Sodomei.
Arătatu-s-a lui Iacov când fugea de fratele său. Mers-a înaintea taberei fiilor lui Israel, când se izbăveau şi au scăpat de robia şi de chinul egiptenilor. Arătatu-s-a lui Valaam, când mergea să blesteme pe Israel. Şi către Iosua al lui Navi a zis, când l-a întrebat: "Eu, Arhistrategul puterilor Domnului, acum am venit". Acesta a cufundat de tot şi râurile ce se revărsaseră de păgâni asupra aghesmei şi a locaşului de închinare. Se află şi altele multe ce se spun despre el în Sfânta Scriptură.

Pentru aceasta şi noi, având pe acesta ajutor şi păzitor vieţii noastre, prăznuim astăzi preacinstitul lui praznic. Împreună cu Sfântul Arhanghel Mihail, prăznuim astăzi şi pe prea frumosul şi prea veselitorul Arhanghel Gavriil.
Pentru că şi acesta multe faceri de bine a făcut neamului omenesc, atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă. Căci în proorocia lui Daniil se pomeneşte însuşi numele lui, când tâlcuieşte Daniil visul ce a văzut pentru împăraţii mezilor şi ai perşilor şi ai elinilor: "Gavriile, zice, fă-l pe acela (adică pe Daniil) să înţeleagă vedenia" (Daniil. 8, 16).

Şi iarăşi acelaşi Gavriil a arătat aceluiaşi Daniil că după şaptezeci de săptămâni de ani, adică după patru sute nouăzeci şi şapte de ani, are să vină Hristos. "Şi iată, zice Gavriil, bărbatul pe care l-am fost văzut la începutul vedeniei zburând, s-a atins de mine ca în ceasul jertfei de seară.
Şi m-a făcut să înţeleg şi celelalte" (Daniil 9, 21). Acesta este cel care a binevestit femeii lui Manoe că are să nască pe Samson. Acesta este cel care a binevestit lui Ioachim şi Annei că au să nască pe Doamna şi Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea.

Sf. Arhanghel GabrielIar în Legea Nouă, acesta a binevestit lui Zaharia, stând de-a dreapta altarului tămâierii, că va naşte pe marele Ioan înaintemergătorul. Acesta a hrănit şi pe pururea Fecioara Maria doisprezece ani înăuntru în Sfintele Sfintelor cu hrană cerească.
Acesta însuşi, şi cine se îndoieşte? a binevestit Născătoarei de Dumnezeu că va naşte de la Duhul Sfânt pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta s-a arătat lui Iosif în vis, precum zic mulţi, şi i-a zis să nu se teamă, ci să ia pe Mariam, femeia sa, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Acesta s-a arătat şi pastorilor şi le-a binevestit, că S-a născut Hristos Mântuitorul lumii.
Acesta şi în vis a zis lui Iosif să ia pruncul şi pe Mama lui şi să fugă în Egipt. Şi iarăşi acesta însuşi i-a zis să se întoarcă în pământul lui Israel. Mulţi însă din sfinţiţii învăţători şi din scriitorii de cântări socotesc că dumnezeiescul Gavriil a fost şi îngerul cel îmbrăcat în veşmânt alb, care, pogorându-se din cer, a răsturnat piatra de pe uşa mormântului lui Iisus, Dătătorului de viaţă, şi a şezut deasupra ei.
Şi el a fost cel care a binevestit mironosiţelor învierea Domnului. Şi ca să spunem mai cuprinzător, dumnezeiescul Gavriil a slujit la iconomia tainei întrupării Cuvântului lui Dumnezeu din început până în sfârşit.

Pentru aceasta şi Biserica lui Hristos îl prăznuieşte pe el, împreună cu Arhanghelul Mihail, şi cheamă harul şi ajutorul lui, rugându-i ca prin ajutorul şi rugăciunile lor, şi în veacul de acum să aflăm scăpare de rele, şi în cel ce va să fie să ne învrednicim de bucuria cerească şi de împărăţie. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin
Libertatea a fost dată omului pentru a alege între adevăratul Dumnezeu şi el însuşi, între calea adevărată a îndumnezeirii, prin care sufletul se răstigneşte şi se smereşte în această viaţă, pentru a învia şi a fi slăvit în Dumnezeu şi veşnicie, şi falsa cale a auto-îndumnezeirii care promite slăvire în această viaţă, dar sfârşeşte în întuneric.
 Acestea sunt, în ultimă instanţă, singurele două căi deschise libertăţii omului; iar pe ele s-au întemeiat şi cele două Împărăţii, Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia Omului, care în această viaţă nu pot fi distinse decât de ochiul credinţei, dar care în viaţa viitoare vor fi separate între Rai şi Iad. E limpede căruia dintre ele îi aparţine civilizaţia modernă...
În viaţa creştină, omul cel vechi, cu permanentul său "Eu voi...", trebuie înlocuit cu omul nou, născut din Hristos şi centrat pe El şi voia Sa.

  
Cuviosul Serafim Rose
”Dumnezeu, care au făcut lumea și toate cele ce sunt într-însa, acesta fiind Domnului cerului și al pământului, nu în biserici făcute de mâini locuește; nici de mâini omenești se slujește, având trebuință de ceva, de vreme ce el dă tuturor viață și suflare și toate; și au făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, să locuiască preste toată fața pământului, așezând vremile cele mai înainte rânduite și hotarele locuinței lor; ca să caute pre Domnul, ca doară l-ar simți pre el și l-ar afla, măcar că nu este departe de fiecare din noi.” (Fapte 17:24-27)

Naşterea Maicii Domnului

Naşterea Maicii Domnului, prăznuită pe 8 septembrie, este prima mare sărbătoare din cursul anului bisericesc, care a început la 1 septembrie.
Sfânta Scriptură nu relatează despre acest eveniment, însă scrierile apocrife oferă foarte multe amănunte despre originea şi copilăria Fecioarei Maria.
Cea mai importantă sursă în acest sens o reprezintă Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-creştină din secolul al II-lea.
Fragmentul referitor la Fecioara Maria a fost scris în jurul anului 140. Deşi nu este considerată o scriere canonică, informaţiile oferite pot fi considerate veridice, cu rezervele de rigoare.

Tatăl Fecioarei Maria, Ioachim, era un urmaş al regelui David, iar mama, Ana, era fiica preotului Matthan, descendentă din familia preoţească a lui Aaron, împlinindu-se prin aceasta proorocia că Mesia va avea o dublă descendenţă: împărătească şi preoţească.
Pentru că nu aveau copii, Ioachim şi Ana au început să fie ironizaţi şi batjocoriţi de oameni. Lipsa copiilor era considerată un blestem din partea lui Dumnezeu.
Şi totuşi, Ioachim şi Ana nu s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, nici nu au renunţat la viaţa lor virtuoasă, rugându-se în continuare cu lacrimi şi nădăjduind în bunătatea lui Dumnezeu.
Tradiţia spune că în al cincizecilea an al căsătoriei lor, Marele Preot de la Templu a refuzat în public jertfa lor, numindu-i blestemaţi.
Întristaţi, cei doi părinţi s-au îndreptat spre casa lor din Seforis şi au hotărât să se retragă fiecare pentru post şi rugăciune. Ioachim a zis către soţia sa Ana: "Pe mine nu mă îndeamnă inima să mai intru în casa mea, căci noi suntem urgisiţi de Dumnezeu.
 Iată, eu ma duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă un copil". Ana a început să se roage lui Dumnezeu cu durere şi cu multe lacrimi, zicând: "Doamne, Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvântul ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să trăiască şi să se înmulţească; Cela ce ai binecuvântat pe Sarra, femeia lui Avraam şi a născut pe Isaac la bătrâneţe şi ai dăruit Anei fiu, de a născut pe Samuel proorocul, dă-mi şi mie roada pântecelui meu şi nu lăsa să fiu de ocară între oameni, că de voi naşte fiu sau fiică, îl voi închina Ţie cu toată inima şi-l voi da să slujească în biserica slavei Tale".
Îngerul Gavriil s-a arătat fiecăruia, spunându-le că rugăciunea lor nu a fost trecută cu vederea şi că Dumnezeu le va trimite binecuvântarea Sa. Tot el le-a vestit că acest prunc se va umple de Duh Sfânt din pântecele mamei sale şi că va fi un vas ales lui Dumnezeu.
Multe mănăstiri şi lăcaşuri de cult din ţară îşi sărbătoresc hramul de sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului. Trei mănăstiri din împrejurimile Bucureştiului îşi vor prăznui hramul: Mănăstirea Sămurcăşeşti din comuna Ciorogârla, Mănăstirea Pissiota din comuna Poenarii Burchii şi Mănăstirea Christiana, care păstrează ca al treilea hram acest praznic.
Una dintre cele mai vechi biserici din Bucureşti, care se află pe strada Trei Scaune, are şi ea ca hram Naşterea Maicii Domnului. Şi Biserica Zlătari, din Protopopiatul III Capitală, îşi serbează hramul. În Arhiepiscopia Bucureştilor este sărbătoare şi în parohia "Naşterea Maicii Domnului" din cartierul Drumul Taberei, parohia "Naşterea Maicii Domnului" şi "Învierea Dreptului Lazăr".
În sudul Moldovei, în Episcopia Dunării de Jos, sâmbătă va fi hramul Mănăstirii Cudalbi (Gologanu), din judeţul Galaţi. În Arhiepiscopia Iaşilor îşi prăznuiesc hramul 82 de parohii şi cinci mănăstiri - Hadâmbu, Sihăstria, Vorona, Tazlău şi Dumbrăvele. În Iaşi, cea mai cunoscută biserică închinată Naşterii Maicii Domnului este Biserica Tălpari. De asemenea, foarte multe biserici au ca al doilea hram "Naşterea Maicii Domnului".

Potrivit tradiţiei populare, în această zi, ca de altfel ca la orice mare praznic nu se fac treburi gospodăreşti, nu se spală rufe, nu se face curăţenie în casă ca să nu atragi răul Se crede că bărbaţii care încalcă această tradiţie se vor lovi, iar femeilor fie li se va arde mâncarea pe foc, fie cratiţa cu mâncare se va vărsa peste copii arzându-i.

Tot ziua de 8 septembrie, cea a Naşterii Maicii Domnului, este ajutătoare celor care se roagă să rămână însărcinate, să nască uşor şi să aibă un copil sănătos. Şi cei care vor să se căsătorească se pot ruga în această zi Maicii Domnului a să-şi găsească perecehea potrivită, mai spun bătrânii.

Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie), Intrarea în biserică (21 noiembrie), Buna Vestire (25 martie) şi Adormirea Maicii Domnului (15 august) sunt cele patru mari sărbători creştine închinate Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

Povestea marului .

Se făcea, povesteşte un călugăr, că în vis eram un…mar, mic si rotund. Şi la poarta cojii mele a bătut un vierme: - Prea frumosule măr, se linguşea viermele, mă laşi să mă hrănesc şi eu cu sucul tău, căci îmi este tare foameŞi mărul, în bunătatea lui, l-a lăsat pe vierme să se hrănească din pulpa sa. Pe zi ce trecea, viermele devenea tot mai gras şi frumos, devorând conţinutul gustosului fruct…şi înmulţindu-se, transforma conţinutul zemos şi dulce într-o masă amorfă, neagră, urât mirositoare, de putregai.
De seminţe, hrăpăreţul vierme nu putea să se atingă…Acolo scânteia însăşi viaţa mărului… Am ajuns apoi, mai povesteşte călugărul, în mâna unui copil, care văzând că sunt stricat a vrut să mă arunce. Dar chiar în acel moment i-a sclipit o idee: să smulgă seminţele mărului din putregaiul care le înconjura şi să le planteze în pământ. Copilul a avut astfel grijă, ca în fiecare zi să ude cu apă vie seminţele plantate şi să le vorbească mereu, ca şi când ar fi fost nişte fiinţe. Seminţele au încolţit şi adăpate de cuvintele iubitoare ale copilului s-au înălţat, au devenit un frumos pom, care după trei ani a rodit mere frumoase şi curate.

Copilul a avut grijă ca niciun vierme să nu mai atace roadele copacului crescut cu atâta iubire. ,,M-am trezit din vis”, încheie povestirea sa călugărul, ,,când eram un alt măr, mai mare, mai frumos, mai curat, mai sănătos decât eram prima dată, şi odihneam fericit în mâna unui copil”.

sursa-blog Cristi Serban

Cele mai frumoase maini.


Trei fete de vârsta adolescenţei aveau o preocupare deosebită pentru a avea mâini cât mai frumoase. Foloseau creme scumpe din acelea pe care le vedeau la televizor, le protejau cu mănuşi şi cheltuiau mulţi bani pentru îngrijirea mâinilor.
 Într-o zi pe când se aflau la joacă li s-a alăturat o fată mai mică de vârstă şi au început să-şi arate mâinile pentru a se lăuda. Când a venit rândul fetei mai mici, celelalte au constatat că aceasta avea mâini cam butucănoase, cu degete mai mici şi cu urme de bătături din cauza muncii în gospodărie.
Unghiile de la mâinile fetei mai mici erau tăiate, iar ale celorlalte fete erau lăsate lungi şi vopsite, aşa cum era moda. Au râs mult cele trei graţii de fata cu mâini urâte, dar cea mică nu s-a supărat. Chiar atunci pe lângă ele trecu o bătrână de la ţară, care avea de urcat un deal şi avea bagaj mare.
 Ea le-a rugat pe fete să o ajute, dar niciuna din cele trei nu a dorit să se murdărească de praf sau să-şi rupă unghiile îngrijite. Fata cea mică a înhăţat repede două sacoşe grele şi a ajutat-o pe bătrână cu toată dragostea.
Când au ajuns sus pe deal, bătrânica privind cu dragoste la fata care a ajutat-o a rostit cu glas dulce, parcă de înger: ,,Să nu te mâhneşti vreodată, că cineva o să râdă de mâinile tale. Cele mai frumoase mâini nu sunt cele parfumate, ci cele care ajută şi slujesc aproapelui”.

Sursa-blog Cristi Serban

Uite, mami! Doamne-Doamne!…

Astazi pe holurile unui cabinet medical am asistat la o scena care m-a uimit, desi pentru multi nu ar trebui sa fie mirarea asa de mare.
Un copilas de vreun an si jumatate a vazut la o tanara o carte cu Parintele Arsenie Boca pe coperta. A exclamat copilul privind spre acea coperta de carte: Uite, mami! Doamne-Doamne!…Sfinte Parinte Arsenie, roaga-te pentru noi pacatosii!

sursa-Blog Cristi Serban

De ce oamenii mari L-au uitat pe Dumnezeu?

Am ieşit noaptea la balcon. Cerul era plin de stele. Dintotdeauna m-a impresionat frumuseţea miilor şi milioanelor de luminiţe ce strălucesc nestingherit şi alungă întunericul nopţii. Copleşită de nesfârşita minunăţie mă gândeam cât este de bun Dumnezeu şi cât de mult ne iubeşte. A făcut cerul şi pământul, marea şi munţii, pădurile şi pustiurile, toate păsările şi animalele şi toată făptura. Iar noi, oamenii – cununa creaţiei Lui, atât de rar ne amintim de El.

Mă uitam la splendoarea cerului şi mai aruncam şi câte o privire în jos spre oamenii grăbiţi, care ducând pungi grele, mergeau cu privirea în jos, şi mă întrebam: oare cine dintre ei se gândeşte acum la Dumnezeu?
Întrebarea aceasta mă macină demult. Eu, fiind încă nu prea mare, se întâmplă să asist la diverse întâlniri ale maturilor: zile de naştere, sărbători, hramuri, dar spre uimirea mea, aproape niciodată nu aud să se vorbească despre Dumnezeu, despre măreţia Lui, despre nenumăratele lui daruri… Şi acest lucru tare mă întristează, uneori chiar mă doare.
Doar noi cu toţii am venit pe pământ în ospeţie, de ce dar îl uităm cu desăvârşire pe Stăpânul Universului. De parcă ai veni în casa unui prieten şi te-ai ocupa doar de treburile tale, fără a-i acorda nici cea mai mică atenţie prietenului.
În ultimul timp această întrebare nu-mi dă pace: de ce oamenii mari L-au uitat pe Dumnezeu?
Nu se vorbeşte de El nici la Televiziune, nici la radio, despre El nu scriu ziarele. De parcă El n-ar fi…
Însă EL ESTE. Peste tot. Şi dacă oamenii mai des şi-ar aminti de Dânsul, s-ar ruga mai des, cred că nu numai cerul, dar şi pământul s-ar umplea de stele: fiecare suflet ar lumina. Pentru că sufletul care se gândeşte la Dumnezeu cu dragoste şi recunoştinţă nu poate să nu lumineze.


Maria BEJAN,
Chişinău

“Rugaciuni pentru slabit”…



 Da, exista rugaciuni pentru orice, dar si pentru rugaciuni ai nevoie de vointa!

Tine cele 4 posturi de peste an, posteste si miercurea si vinerea, fa 33 de metanii pe zi si vei vedea ca foamea aia necontrolata dispare. Atunci cand incepi sa iti hranesti sufletul cu iubire pentru Dumnezeu si credinta nu mai simti nevoia sa mananci compulsiv.

De fapt postul asta e. O educare a vointei, o indreptare catre duh si infranare a trupului, o traire in sfera duhovniceasca si nu cea lumeasca. Sigur, ne e foame, dar foamea nu este decat o expresie a unei goliciuni interioare. Daca alegi sa umpli stomacul si nu inima, te ingrasi si ramai fixat in teluric. Daca alegi sa iti umpli sufletul, chiar si un colt de paine primit la biserica devine cea mai gustoasa mancare din lume. 

Omul se hraneste si altfel decat cu mancare. De ce atunci cand suntem indragostiti ne dispare pofta de mancare? Pentru ca avem destula hrana in suflet! Indragosteste-te de Dumnezeu si nu o sa mai simti foame.

Infranarea si credinta este calea cea mai sigura de a te simti indestulat. Si pentru inceput, straduieste-te sa tii posturile, roaga-te macar dimineata si seara, iar in zilele de harţi (adica atunci cand ai voie sa mananci orice), mananca “jumatate de sandwich”.
 Ia-o ca pe o metafora, sensul este sa mananci jumatate din cantitatea cu care ai fost obisnuit. Dupa o vreme stomacul se micsoreaza si nu te vei mai simti nesatul dupa o portie de bun simt.


Cu drag,
Igalis

sursa-igalis.wordpress.com

Diavolul "m-a îndemnat"...sau doar eu am cedat


De multe ori printre cei din lumea ortodoxă auzim acest veşnic – ispita. Ispite acasă, ispite la lucru, sau cum se spune acum în oficiu, ispite chiar şi în altar. Ai uitat ceainicul pe aragaz – o ispită, am adormit şi am întârziat la lucru –ispită, nu am pus tămâia în cadelniţă — aceeaşi. Se formează impresia că pentru ortodocşi acest cuvânt a înlocuit toate cuvintele de ocară, iar pe de altă parte se poate de înlocuit prin acest înţeles toată răspunderea pentru propriile greşeli şi să o pui pe seama altcuiva, care e mai departe.
În primul caz merge vorba despre o simplă denaturare a sensului cuvântului. În al doilea, e mult mai interesant În realitate cuvântul ispită e folosit când s-a produs o eroare, când ceva nu merge bine, şi chiar atunci când ai fost mustrat pe drept de şef. Iată atunci şi de pracă şi cuvântul ţi-a venit care răspunde de toate şi pentru tot.


Nu demult am vizitat o organizaţie ortodoxă. Trebuie de menţionat, că despre faptul că voi veni anume în acea zi şi la ora stabilită se cunoştea de o săptămână. Aflând, că a venit persoana împuternicită după documentele cerute, membrii acestei organizaţii ai început a „alerga" încolo şi încoace prin oficiu tot repetând – „Ce ispită!". 

Cu greu am înţeles că haosul ce se petrecea era cauzat de faptul că documentele pregătite pentru mine cu trei zile în urmă pe biroul secretarei brusc au dispărut. Printr-un cuvânt într-o organizaţie ortodoxă s-a întâmplat fenomenul poltergheist. Peste câteva minute totuşi am aflat, că din cauza neatenţiei secretarei documentele mele au fost înmânate altei persoane, care deja era în drum spre Novosibirsk. Şi ce credeţi că mi-au spus: „să vedeţi ce ispită!"

Totuşi de ce au dispărut documentele, că au o secretară atât de neatentă sau că şi-a băgat coada cel viclean aşa şi nu am reuşit să aflu. Eu aş crede mai mult în prima variantă. În principiu cei din jur îmi acceptau părerea, dar înclinau mai mult către a doua. Desigur că cel viclean mereu e treaz şi gata să creieze stări, care l-ar îndemna pe om către păcat, şi asta nu se poate de uitat. Că ispitele există cu adevărat ne arată şi Scriptura (Matei 4:1–11) Dar oare cu ele nu se poate de luptat?

Tot la acestă relatare mi-am adus aminte şi cazul din Pateric. În timpul Postului Mare stareţul, trecănd pe lângă chiliile fraţilor, a văzut cum unul dintre ei îşi cocea un ou deasupra lumânării. Avva a cerut explicaţii călăgărului, la care acela a zis „iartă-mă părinte, diavolul m-a împins..." Brusc din colţul chiliei apare şi dracul şi zice :"Nu-l crede părinte, eu aici singur de la el învăţ" Această istorioară ne aduce la ideea de bază că omul are voinţă liberă şi cum nu l-ar forţa diavolul, vinovat tot omul rămâne. În orice situaţie, chiar şi în cea mai stupidă şi prostească – omul are posibilitatea de a alege. În afară de aceasta după cuvântul Apostolului Pavel Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Corinteni 10:13).

Deaceea cât de mult nu am vrea să arătăm în ochii Domnului şi al apropelui jertfă a afacerilor demonilor, răspunderea mereu o vom purta noi. Anume noi trebuie să hotărâm cum să ne comportăm într-o situaţie sau alta, şi ce decizie să luăm. Am să mă repet încă o dată că duşmanul nostru e foarte vigilent, dar cât de efective vor fi străduinţele sale depinde doar de noi. Forţele rele acţionează mereu; au acţionat ele şi pe timpul Mântuitorului. Printre altele în Evanghelie întâlnim indicaţii directe cum să ne luptăm cu ispitele, sau mai degrabă cum să le prevenim. Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită îi îndeamnă Domnul pe ucenicii săi în grădina Ghetsimani (Мarcu 14:38).

Desigur să priveghezi şi să te rogi mereu e foarte greu, şi nici Apostolii nu au rezistat şi au adormit. Dar dacă am avea în faţă cuvintele Mântuitorului ca un model, la care trebuie să tindem, atunci ne-ar deveni clar că de început trebuie cu puţinul, cu educarea la aşa calităţi, ca concentrarea, atenţia, asiduitatea şi atunci nu vom mai căuta vinovatul.

Cât de straniu nu ar părea, ca motiv să se aducă aminte că cel viclean acţionează în lume, în ziua de azi se folosesc pentru a acoperi lipsa profesionalismului sau a calificării necesare. Cu puţin timp în urmă am aflat că există „demonul stranei". Până atunci nu auzisem de aşa ceva şi credeam că e ceva marginal şi între cântăreţii stanei nu prea răspândit.

 Dar părerea mea a fost schimbată de una din cântăreţele stranei, care a menţionat că la slujbă s-a cântat cam slab şi că în toate este vinovat anume acest „demon de strană", care mereu îi îndemna pe cei din strană ba să râdă, ba să se certe unul cu altul. La presupunerea că poate cei de la strană ar trebui să se comporte mai reţinut, să nu vorbească şi râdă, interlocuitoarea mi-a răspuns, că este total de acord, numai că să vorbească şi să râdă îi face pe cântăreţi anume demonul. Ca rezultat s-a primit exact ca în Scriptură sarpele m-a ispitit si eu am mancat (Facerea 3:13).
După această discuţie am înţeles că există o învăţătură după care reiese că acest „demon de strană" nu este unicul de acest gen. Probabil că există unul „de altar", care mereu îi îndeamnă la somn pe paraclisieri, „demonul" de la trapeză şi mulţi, mulţi alţii. Am hotărât să-mi verific presupunirile prin metode experementale. Cazul convenabil a apărut fără ca să-l caut prea mult. Dimineaţa am venit la slujbă. S-au citit ceasurile, s-a început Liturghia Brusc după exclamaţia „Sfintele Sfintelor" ca un fulger a trecut pe lângă mine paraclisierul către măsuţa unde femeile pregăteau cele necesare pentru cei care se vor împărtăşi. „Vă rog, daţi-mi apă fiebinte, — a şoptit paraclisierul, —of, ce ispită". „ Clar, – m-am gândit eu, – a uitat să încălzească apa – diavolul l-a încurcat..."

După Liturghie am trecut prin bucătărie unde am auzit discuţia a două bucătărese. „Cât de mult mă ispiteşti, cred că îţi stă un drac pe umăr şi îţi şopteşte, dar tu îl asculţi". A om care vede draci, bucătăreasa nu prea semăna, deeaceea şi aici cred că şi-a găsit lămurirea vreun demon special, existent doar în acest domeniu. De fapt să afli despre existenţa acestor demoni specializaţi nu e greu deloc, sunt peste tot unde se aude "of, ispita asta".

Dar dacă să vorbim serios, ispita – e o încercare, dar care prevede mereu o alegere: sau omul i se supune sau i se opune. De aceea plângerile pe cel viclean – nu sunt altceva decât dorinţa de a da vina pe el pentru propriile greşeli. Nedorinţa de a mărturisi lipsa  profesionalismului, şi nu în ultimul rând propria păcătoşenie şi nedorinţa de a lupta cu ea. Aceast mod de gândire îl condamnă cu fermitate Apostolul Iacov: Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. (Iacov 1:13–14). 

Dar cel mai ciudat că se plâng pe intervenţia diavolului cel mai des anume la biserică. Să zicem pe şoselele Moscovei, unde se poate auzi orice, nu prea se pomeneşte numelele diavolului. Iată să zicem un şofer se grăbeşte şi încalcă grav regulile existente, păi el nicicând nu-i va lămuri inspectorului de poliţie că "diavolul l-a îndemnat". Dar iată în Casa Domnului ne închipuim nu ştiu de ce că aceşti demoni s-au adunat în număr extraordinar de mare şi ne ispitesc mereu. 

 Desigur că aţi putea să-mi spuneţi că iată undeva la N. Gogol în „Vii" biserica e un loc unde bântuie demonii. Doar că acolo foarte direct era indecat că biserica era părăsită, că în ea nu se slujea, dar noi vorbim de biserici care Slava Domnului funcţionează. Trebuie de menţionat că aceste închipuiri sunt susţinute de superstiţii, care au rădăcini în păgânism şi care devin normă de viaţă. Cea mai grea boală, pe care ca deobicei nu o observăm, este animismul – credinţa, că lumea înconjurătoare este plină de spirite şi de regulă rele. Unde nu ai privi – pretutindeni sunt ele.

 Frica, care deloc nu contribuie la mânturea sufletului, dar din contra îl dă pe mâna demonilor, traumează psihicul omului . Şi se primeşete că frică avem nu de ceea ce ar trebui – de Judecata de Apoi, ultima judecată, după care nu vom putea schimba nimic, dar de ceea ce putem birui cu arma de neînvins – Crucea Mântuitorului Cu alte cuvinte de demoni ne temem, şi uităm de
esenţă...Să revenim şi la Scriptură.

Mântuitorul nu o singură dată şi-a arătat puterea asupra demonilor, i-a izgonit şi supus. (Мarcu 1:27; 9:25; Luca 8:29–32). Mai mult de atât el le-a spus ucenicilor Săi, că cei care vor crede în El vor putea izgoni demonii : În numele Meu, demoni vor izgoni (Мarcu 16:17). În curând păgânii îi vor numi pe cei care vor deveni ucenicii lui Hristos – creştini. Şi aceea vor primi această denumire şi vor muri în numele ei, refuzând să aducă jertfe şi să se închine idolilor, care de fapt sunt aceeaşi demoni. Da, noi suntem ai lui Hristos! — mărturiseau ei , suportând orice ispite şi suferinţe, înţelegând că numele Domnului alungă orice încercări diavoleşti. 

Şi cu adevărat ce pot face forţele răului, dacă Hristos a surpat moartea cu puterea Sa. (Evrei 2:14)? Dar noi la orice moment convenabil mărturisim că demonii sunt mai inteligenţi şi puternici ca noi, uitând despre demnitatea noastră creştină: Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, Voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi. (1 Petru 2:9–10).

Între timp, Tradiţia Bisericii ne relatează cazuri, care ar putea să ne facă să gândim mult mai constructiv. Antoniţii relatează despre  călugărul, care l-a descopit pe diavol la sine în chelie. De la început a pus de asupra diavolului crucea sa, şi acela nerezistând a început a-i cere milă şi eliberare. Iar călugărul i-a propus să obţie libertatea în schimbul cântării Imnului Heruvimic Necuratul s-a împotrivit mult, dar călugărul rămânea neinduplicat, îi dâdu şi indicaţie cum să interpreteze. 

După mai multe nereuşite totuşi diavolul a început a repeta cuvintele , şi câte puţin a început să se înălbească, iar apoi s-a transformat în înger şi s-a ridicat la cer. Se mai relatează despre o călugăriţă, care spunea aşa : "Eu, atunci când diavolul mă ispiteşte, îi spun : ce e cu năzbâtiile astea, chiar acum să stai cu mine alături în genunchi şi să-I ceri Domnului iertare pentru faptele tale!".

Dar la noi se primeşte o istorie pe de o parte hazlie, iar pe de alta destul de tristă. Desigur că situaţia, când omul mereu pentru toate greşelile şi păcatele sale dă vina pe demoni, nimic în afară de zâmbet nu poate aduce. Dar frica de demoni şi cu atât mai mult tendinţa de a da toată vina pentru propriile acţiuni pe altcineva e destul de periculoasă.

 Întradevăr, dacă în toate e vinovată ispita, omul foarte uşor ajunge la starea când e mulţumit de propria viaţă şi convins de nevinovăţia sa. Cu regret demonii rar apar din colţul chiliei ca să ne indice că de fapt noi suntem vinovatul, la lipsa dorinţei de a lucra asupra propriului sine şi chiar a lenei. Ei chiar benefeciază de la acestă stare a noastră. Dar apare întrebarea la Judecata de Apoi cât de veritabilă va părea istoria cu „demonul stranei"?

articole ortodoxia-md

Pentru o faptă bună nu este necesar un motiv sau un timp anume


V-aţi întrebat vreodată cât aţi putea dărui aproapelui din timpul propriu, din suflet sau din puţnii banuţi pe care îi aveţi? Aţi meditat vreodată câţi oameni aţi putea face macar puţin mai fericiti dacă le-aţi putea aduce zâmbetul pe faţă, dar poate şi o lacrimă de bucurie printr-un cuvânt, un mesaj spus atunci, când sufletul lor se simţea singur în suferinţă şi durere, şi numai Dumnezeu şi îngerii îl vegheau?

Aţi încercat să priviţi prin casă şi să vede-ţi câte lucruri aveţi şi câte vă sunt cu adevărat de folosinţă şi dorite încă ?

V-a trecut prin minte gândul că, cu ce vă prisoseşte, aţi putea face un om sau poate chiar mai mulţi să simtă că s-a întâmplat şi-n viaţa lor o "minune" şi a adus şi pentru ei "pantofi de măsura necesară" sau orice, ce pentru noi e un lucru de nimic, iar pentru cineva sunt lacrimile lor de bucurie şi recunostinţă?

Aţi încercat să simţiţi vreodată ce ascunde un om dincolo de cuvintele, de privirea lui?

Aţi incercat să vedeţi dacă puteţi simţi toate astea?

Aţi încercat să meditaţi că există oameni ce uită de trecerea timpului, doar pentru a putea bucura alţi oameni bolnavi, cu diverse probleme, şi că aţi putea oricând să fiţi printre acei oameni?

Ar fi minunat dacă cât mai mulţi dintre noi ar răspunde afirmativ. Căci de multe ori spunem că de fapt nu avem cu ce să ne ajutăm aroapele, nu prea avem nici din celea şi nici din altele. Dar oare nu avem pentru cel de lângă noi o vorbă bună sau o hainuţă. Iar uneori chiar şi un bănuţ poate ajuta într-un fel sau altul.

Şi nu e necesar să aşteptăm un anumit motiv pentru a o face, potrivită este fiecare zi, care poate aduce un pic de sărbătoare şi un mic zâmbet cu o lacrimă de bucurie, pe faţa aproapelui nostru.

Şi cel mai important pentru toţi şi uşor de împlinit este vorba bună. Ştiţi vorba aceea: „Vorba dulce mult aduce". E extraordinar când găsim şi putem oferi o vorbă bună, un balsam pentru un suflet, în anumite clipe grele ale vieţii.
Să nu fim indeferenţi de durerea aproapelui, căci nu poate exista pentru noi, acel "nu ne pasă" de care este plină lumea de azi. Pentru un creştin nu poate exista indeferenţă faţă de durerea aproapelui. Durerea celui de alături ar trebui să fie şi a noastră. 

S-a întâmplat odată să fiu tristă şi îndurerată. Pierdusem o persoană dragă din viaţa mea şi îmi era greu să accept şi modul cum plecase şi chiar faptul că s-a stins din viaţă. În una din zile venisem la mormântul său şi încercam în sfârşit să-mi fac ordine în gânduri. Nu ştiu exact, probabil îmi curgeau lacrimi şiroaie pe faţă, căci brusc am simţi că cineva s-a apropiat şi mă priveşte. Era o tânără femeie, cu un val negru pe cap. Toată înfăţişarea ei vorbea despre o proprie durere şi pierdere. Dar nu a zis nimic despre ea. 

M-a întrebat cum mă simt eu, cine este pentru mine omul pe care-l deplâng, nu ca să se plângă de amarul ei. M-a uimit, bucurat (deşi nu erau cele mai potrivite împrejurări pentru o bucurie), mi-a adus lacrimi de mulţumire Bunului Dumnezeu că m-ai există asemenea oameni pe pământ.

Din acea clipă nu a mai contat pentru mine timpul meu, am raspuns, am mulţumit pentru întrebare, am întrebat-o de persoana pentru care era acolo, era vorba de soţul ei, ce a plecat la Domnul de curând în floarea vârstei. Probabil că nu s-a stins durerea din inimile noastre, dar am simţit ce înseamnă că nu mai eşti singur. Că cineva vrea să te susţie şi aline în suferinţă.

Desigur că mereu există Dumnezeu, care ne alină orice durere şi suferinţă, doar oare şi fiecare dintre noi nu ar trebui să contribuie măcar cu puţin, pentru sprijinul cuiva.

Asta este rostul unei „vorbe bune", puterea de a găsi în noi o vorbă pentru cel de lângă noi, ca să-i aline sufletul, puterea de a-i împărţi durerea, chiar de l-am întâlnit pentru prima şi ultima dată în calea vieţii.


Căci pentru noi cu adevărat contează...sau cel puţin ar trebui....
sursa-ortodoxia-md

M-a părăsit! (Eşecul în dragoste)


Offff, cât de amară este suferinţa in dragoste!... mai amară decât fierea, şi cât de amar este eşecul în iubire...mai amar decât pelinul! Numai cei care au trecut prin asta cunosc gustul acestei dezamăgiri cumplite. Inima în două se rupe şi sufletul tremură din toate incheieturile atunci când dragostea îi este rănită. Şi din păcate din ce în ce mai multe suflete poartă aceste răni, de parcă iţi vine să şi spui că "Dragostea-i un război nedrept"

Milioane de inimi zac invalide, adânc rănite şi neputinciose pe întreg pământul, şi mai rău de-atât că cele mai multe bat în pieptul tinerilor de astăzi.
Iar dacă nu ar fi de-ajuns toate acestea, diavolul, ucigaş de oameni, atât aşteaptă ca să robească cu deznădejdea şi disperarea inima cazută la pământ, pentru a arunca-o în focul cel veşnic prin poarta sinuciderii fizice şi sufleteşti.  Da!  există şi sinucidere sufletească.

Întotdeauna când eşti rănit în dragoste ai tendinţa să-ţi pierzi încrederea în oameni, şi de durere cei mai mulţi fac greşeala de a-şi pune lacăt pe inimă, fără să se mai gândească la Hristos. Ani de zile din viaţă, mulţi işi poartă sufletul în spate ca un cadavru, fără a mai fi în stare să zâmbească,  să se dăruiască şi... să iubească. Aceasta este sinuciderea spirituală, când stai ca o frunză purtată în vânt, căutând afecţiunea doar pentru a evita singurătatea şi plictiseala. Păcat, pentru că dacă nu ar fi fost Hristos atunci chiar ar avea sens să te întrebi de ce să iubeşti, dar pentru că Hristos a biruit suferinţa pe cruce, lucrurile stau cu totul altfel.

După multe "De ce tocmai eu?" spuse fără răspuns, se întâmplă ca inima să se smerească şi în sfârşit să se roage sincer Domnului. Atunci apare şi raspunsul la cauza tuturor suferinţelor tale: "Pentru că ai încercat să iubeşti în afara lui Hristos". Dumnezeu este însăşi iubirea, şi pentru că mulţi dintre noi am vrut să iubim pătimaş, în afara poruncilor lui Dumnezeu...suferim. Suferim pentru că fiind făcuţi din iubire şi pentru iubire, totuşi trădăm iubirea. Suferim pentru că nu am vrut să ştim cum să iubim.
Lăsând deoparte particularităţile fiecărei poveşti de dragoste, aproape toate au câteva lucruri comune ce duc la suferinţă şi eşec:

În centrul relaţiei cu cel pe care îl iubim nu se află Dumnezeu, sau se află doar la modul teoretic. Iubirea fără Dumnezeu este trecatoare, defapt este nevrednică să poarte numele de iubire, intrucât iubirea are întotdeauna perspectiva veşniciei, şi a mântuirii. Fie şi dacă numai unul din cei doi nu-l primeste pe Dumnezeu atunci totul nu este decât o povară. Pentru ca o iubire să dăinuiasca trebuie să urmăm modelul Sfintei Treimi, adică eu, Dumnezeu şi persoana pe care o iubesc. Pe scurt "adezivul" dintre două jumătăţi este Dumnezeu. Tot ce este în afara Lui piere.
Se întâmplă să îl iubim pe cel după care suferim mai mult decât pe Dumnezeu."Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Aceasta este ordinea şi nu invers. Încercând să facem altfel ajungem iar să suferim.

De cele mai multe ori îl iubim pe cel după care suferim într-un mod pătimaş, trăind în curvie şi (sau) preacurvie. Dragostea trupească înainte de căsătorie nu are niciodată binecuvântarea lui Dumnezeu. Mulţi tineri trăiesc astăzi în concubinaj, refuzând responsabilitaţile vieţii de familie şi încearcă să "fure" doar plăcerile, dar pentu asta mai devreme sau mai tarziu regretă amarnic.
O altă cauză ce duce la despărţiri sau divorţuri sunt avorturile. Aceste blestemate crime, crima propriilor copii, care sunt rodul dragostei fie ea şi pătimaşă, se întorc împotriva noastră, pentru că atunci când iţi ucizi propriul copil dai în temelia dragostei.

Dar primul pas greşit pe care îl facem este că nu ne rugăm la Dumnezeu să ne scoată în cale jumatatea. Oooo! cât de important este să ne rugăm Domnului ca să ne rânduiască viitorul soţ (viitoarea soţie)! Dumnezeu este Stăpânul inimilor şi El singur ştie cel mai bine care ne este jumătatea. Trebuie doar să ne smerim şi să cerem. Mulţi dintre noi, cei tineri, nu suntem conştieţi de acest lucru...atât de simplu.
Circulă o vorbă că timpul vindecă rănile dar nu este adevărat. Mulţi tineri rămân cu sechele şi pornesc la drum nevindecaţi, făcându-şi şi mai mult rău, inclusiv persoanei pe care vor să o iubească.
Inima nu o vindecă decât Dumnezeu, şi o vindecă desăvârşit, numai să vrem. Aşadar, pentu a putea porni pe drumul căsătoriei, trebuie să cerem vindecare de la Domnul, pentru că bolnavi şi şchiopătând cu inima nu ajungem departe, iar la prima încercare mai grea ne prăbuşim.

Pentru toţi cei care au suferit şi suferă din dragoste, arătând stăruitor către Hristos, aş scrijeli pe largul cerului  "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre".
"Doamne Iisuse Hristoase,  nădejdea, iubirea şi iertarea noastră, revenindu-mi în fire ca fiul risipitor, strig din stăfundul  inimii mele şi din toata puterea mea: Nu mă lăsa Doamne, nu mă lăsa! Vindecă-mi durerea cea grea a sufletului şi amarul inimii căci zac neputincios la pământ şi n-am putere să mă mai ridic. Tu singur eşti doctorul inimilor şi sufletelor noastre şi doar la Tine găsesc vindecare pentru rana cea rea a iubirii nedrepte. Inima flămândă de iubire am hranit-o cu păcat şi cenuşa iluziilor, incât zac acum în lacrimi multe şi întristare grea. Dar nu-mi pierd nădejdea şi strig "Zideşte-mă din nou Doamne, zidirea ta căzută".  Imi cer iertare Doamne că, în nebunia mea, am încercat să iubesc in afara Ta şi-ţi multumesc pentru amarul pe care l-am gustat, căci m-a facut să mă întorc la Tine iar acum te rog stăruitor: Invaţă-mă Doamne să iubesc cu iubirea Ta şi, cu lacrimi de pocăinţă spălându-mi inima, să primesc dragostea. Amin."

sursa- ortodoxiatinerilor

Cum să iei un examen


Ceea ce o sa va spun am povestit si unor studenti din tara in care ma aflu, incat dupa ce am terminat vroiau sa afle ce e rugaciunea si cum functioneaza ea. Aceasta deorece multi nu merg la biserica sau si mai rau, nu sunt nici botezati.
Intr-una din sesiunile unui semestru am hotarat sa aplic alta varianta in felul de a merge la urmatorul examen. Fiind puternic influentat de vietile parintilor din pustia Egiptului si de scrierile parintelui Savatie, la primul examen care a urmat, in acea dimineata, l-am luat pe un coleg de clasa, bun prieten cu care faceam rugacinea de seara, sa mergem la biserica ca sa ne rugam un pic.

Am aprins cateva lumanari: una pentru noi, una pentru toti cei din clasa si alta pentru profesorul care ne predase materia si ne asista la examen. Alexandru mi-a spus ca nu are rost sa aprindem pentru profesor deoarece nu e asa bun la suflet. I-am replicat ca tocmai acesta e scopul, sa fie mai bun, sa-i lumineze Dumnezeu mintea si sa ne dea ceva usor ca sa nu plecam intristati. Si pentru ca noi nu putem sa-l facem mai bun stim ca Dumnezeu lucreaza prin rugaciunile altora, de aceea il rugam pe El sa picure putina dragoste in inima lui, macar acum in al 11-lea ceas.

Tot Alexandru m-a intrebat de ce sa aprindem pentru cei din clasa. I-am raspuns ca este egoist sa se bucure doar cativa si ar fi bine ca bucuria sa fie deplina.
La examen profesorul s-a comportat cum era el de obicei si a dat un subiect foarte greu. Dupa cele 3 ore de test numai eu si Alexandru mai eram in clasa. S-a uitat pe foile noastre in fuga si a declarat ca doar eu si el luasem examenul.

M-am intristat deoarece fusesem sinceri in rugaciune si nu stiam de ce Dumnezeu nu a vrut sa-i deschida putin inima catre dragoste. Desigur ca cei din clasa mi-au reprosat si ei ca Dumnezeu nu asculta prea multe rugaciuni, deoarece ne observasera pe mine si Alex dimineata la biserica si au aflat de ce eram.

La 2 ore de la terminarea examenului am primit un telefon de la un coleg de clasa. Vorbea atat de repede si era galagie in jurul lui incat nu am inteles ce a spus. I-am spus sa vorbeasca mai rar si sa iasa afara de unde este pentru ca nu inteleg. A iesit afara si mi-a declarat ca Dumnezeu a ascultat rugaciunile noastre, fiindca dupa ce am plecat profesorul i-a chemat in clasa si le-a mai dat o sansa. Au avut un nou subiect de facut, dar intr-o singura ora. A fost mult mai usor si normal ca au luat toti, iar cand ma sunase pe mine erau cu profesorul si sarbatoreau.

Sincer, mi-au dat lacrimile deoarece si Dumnezeu a vrut ca bucuria sa fie deplina si a picurat putina dragoste in inima profesorului.

Va imaginati ca dupa acest examen am aplicat aceasta regula si la celelalte examene si nu pot sa nu recunosc ca in cazul tuturor testelor ce au urmat s-au intamplat minuni, petru ca altfel nu le pot numi. Aceasta nu inseamna ca nu invatam, ci invatam dar ceream ajutorul Lui sa binecuvinteze lucrarea noastra.
Iertati-ma si va rugati si pentru mine.

sursa- ortodoxiatinerilor
(Sorin)

Nu contează câţi copii ai, contează sa nu omori!

Părinte, câţi copii aveţi? Spuneţi-ne câteva cuvinte despre ei.
Mie îmi place să spun că am doi băieţi şi o fată, doi băieţi şi un băiat, pentru că dacă spun că am cinci băieţi şi o fată atunci se zice: a tot insistat până a ieşit şi o fată. Dar dacă spun doi băieţi şi o fată, doi băieţi şi un băiat, atunci nu mai sunt sub suspiciune. 

Oricum, şase copii e un început. Şi opt copii e un început şi Părintele Mihoc are mai mulţi. Nu contează câţi copii ai, contează câţi omori, contează câţi dai Bisericii , nu neaparat să se facă preoţi, Bisericii în sensul slujirii Bisericii.
 Să fie un inginer care îşi vede de meserie, să fie un medic care nu omoară, să fie un cioban care are o gândire sănătoasă despre brânza sănătoasă, nu contează ce, contează să nu omori. Nu contează câţi copii ai, contează câţi omori, câţi eviţi şi ce faci cu aceia pe care îi ai, dacă i-ai născut spre iad sau spre rai, aceasta este problema.


(Soţ ideal, soţie ideală - Pr. Nicolae Tănase)

O, Doamne, tăria mea

Bătrânii mei m-au învățat, pe când eram tânăr, să mă agăț de cer și de pământ ca nu cumva să mă împiedic. Vreme îndelungată am rămas copil și mult timp obișnuiam să mă sprijin de propteaua pe care ei mi-au dat-o.
Dar, odată veșnici s-a revărsat prin mine, iar eu m-am simțit ca un străin în lume, cer și pământ au plesnit în două în mâinile mele precum o trestie plăpândă.


O, Doamne, tăria mea, cât de plăpânde sunt cerul și pământul! Ele par ca niste palate zidite din plumb, dar ele se evaporă ca apa în palma mâinii în prezența Ta. Doar zbârlindu-se își ascund fragilitatea lor și-i înspăimântă pe copiii needucați.


Îndepărtați-vă de mine, sori și stele. Ascundeți-vă de pământ. Nu mă ademeniți, femei și prieteni. Ce ajutor pot primi eu de la voi, voi care îmbătrâniți neîncetat și pogorâți în groapă?


Toate darurile voastre sunt un măr cu un vierme în miezul lui. Toate veșmintele voastre sunt o pânză de paianjen de care-și râde goliciunea mea. Zâmbetele voastre sunt o afișare a întristării, prin care neputința voastră strigă către a mea după ajutor.


O, Doamne, tăria mea, cât de plăpânde sunt cerul și pământul. Iar tot răul pe care oamenii îl fac sub cer este o recunoaștere a neputinței și infirmității.


Doar cineva puternic îndrăznește să lucreze binele. Doar cel ce este hrănit și adăpat de Tine, tăria mea, este plin de tărie pentru totdeauna.


Doar cel ce doarme în inima Ta cunoaște odihna. Doar cel ce ară dinaintea picioarelor Tale se va bucura de rodul ostenelilor sale.


Copilăria mea, hrănită cu teamă și cu ignoranță, a ajuns la capăt; iar nădejdea mea în cer și pământ au dispărut. Acum eu privesc doar la Tine și mă agăț la rândul meu de privirea Ta, o, leagănul meu și învierea mea.

Sf.Nicolae Velimirovici

O, fratele meu, inima ta să nu-i invidieze pe păcătoși! („Inima în Marele Post”)

„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai bine fii mereu în frica Domnului.” (Pilde 23:17)


1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi preamarele dar ce ţi s’a dat prin botez?


2. Dintr’o cocină murdară, botezul a făcut din tine Biserică. Aşadar, ce invidie poţi avea oare în inimă faţă de cei ce preschimbă iarăşi o dumnezeiască Biserică în cocină murdară? Inima ta să nu invidieze pe cei păcătoşi.


3. Sau dacă cuiva i se curăţă, luminează, tămâiază şi împodobeşte casa; şi acesta, în loc să ţină casa sa în astfel de rânduială, ia lopata şi aruncă peste uşi şi ferestre toată necurăţia – îl vei invidia, oare, sau îl vei plânge?




4. Însuşi Domnul Dumnezeu a curăţit prin botez pe tot omul botezat. Frica ar trebui să te cuprindă în faţa acestui gând, frica lui Dumnezeu, care a venit pentru a spăla, lumina, renaşte şi mântui pe oameni.


5. Precum curg lacrimile din pricina unei mari tristeţi, dar şi din pricina unei mari bucurii, aşa şi frica îl cuprinde pe om din pricina unei mari răutăţi, dar şi din pricina unei mari jertfe. Dumnezeu S’a arătat în Hristos ca o slugă pentru a curăţi casa ta, pentru a preschimba cocina în Biserica din inima ta. Oare nu te cuprinde frica de atâta smerenie a Împăratului Împăraţilor? Şi oare nu te cuprinde frica când vezi pe omul botezat când păcătuieşte? Cu adevărat, nu este ceva mai nebunesc decât a invidia pe păcătos. Nebunie e şi a-l invidia pe cel drept, mare nebunie – dar a-l invidia pe păcătos e cel mai nebunesc lucru.


6. Ce este păcătosul? Este un sinucigaş inconştient. Este un om ca orice om, care îşi doreşte viaţa, însă neîncetat agoniseşte moarte întru sine. Sau: este un om care îşi doreşte sănătate, dar neîncetat ia otravă. Oare îl vei invidia?


7. Dacă îl invidiezi pe păcătos, care aleargă după umbrele trecătoare ale acestei lumi, îi eşti tovarăş în nebunie. El este nebun pentru că vrea să prindă ceea ce nu poate cuprinde, iar tu pentru că, cu invidia, îţi otrăveşti inima. Dacă îţi pare rău pentru el şi îl îndrepţi, îi faci bine şi ţie şi lui, îţi întăreşti inima ta, iar pe a lui o vindeci.


8. O legendă pomeneşte de doi vecini bogaţi. Unul pătimea din pricina iubirii de arginţi, iar celălalt din invidie pentru primul. Amândoi au murit în aceeaşi zi. Prietenii lor s’au sfădit care dintre cei doi era mai bun. Ca să sfârşească cearta, ei s’au hotărât să deschidă cele două trupuri şi să scoată inimile celor doi – şi după inimă să-i preţuiască. La cel iubitor de arginţi au găsit o piatră în loc de inimă, iar la cel invidios au găsit un şarpe în loc de inimă. Şarpele a sărit şi s’a ascuns sub acea piatră. O, fratele meu, inima ta să nu-i invidieze pe cei păcătoşi! Invidia este un şarpe care se hrăneşte cu inima ta.


9. În această a treia săptămână a Postului Mare, lărgeşte-ţi inima, ca să iasă toată invidia. Ştii cum le grăieşte corinthenilor preaînţeleptul Pavel: „Gura noastră s’a deschis către voi, Corintheni, inima noastră s’a lărgit. (II Cor. 6:11). Unde este invidie, gura se strânge şi nu vrea să grăiască aproapelui, iar inima se strânge, se contractă şi se împuţinează.


10. Gândeşte-te, oare cu câte mii s’ar împuţina răutăţile din patria ta dacă ar pieri invidia dintre oameni? Şi cât s’ar împuţina certurile şi iubirea de sine? Şi cât s’ar împuţina răscoalele şi războaiele şi vărsările de sânge şi urâciunea? – Doar de nu ar fi invidia!


11. Ai grijă să nu te înşeli. Invidia nu se înfăţişează sub numele ei adevărat. Curvia se ascunde sub numele dragostei, iubirea de arginţi sub numele chiverniselii, jocurile de noroc sub numele divertismentului, beţia sub numele iubirii de prieteni, iar invidia sub numele dreptăţii şi egalităţii. Şi în tine însuţi invidia se înfăţişează ca o revoltă împotriva nedreptăţii şi inegalităţii. O, fiul meu, ai grijă să nu te înşeli. Tot tâlharul ce vine la uşă strigă: Eu sânt binefăcătorul şi prietenul tău. Păzeşte-te să nu te înşele glăsuirea lui şi nu deschide uşa ta.

  Sfântul Nicolae Velimirovici

Duminica a II-a din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama) Marcu 2, 1-12

"În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni.
Dar, neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte.
Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată."

Sfintii 40 de Mucenici din Sevastia

Sfintii 40 de mucenici erau soldati crestini, aflati in slujba imparatului roman pagan Licinius. Afland despre credinta lor, Agricolae, guvernatorul Armeniei, i-a silit sa se inchine idolilor. 
Refuzand, au fost intemnitati timp de opt zile si batuti cu pietre. Prin semne divine au fost insa intariti in dreapta credinta. 
In cele din urma, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare in lacul Sevastiei. In aceea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. In zori, au fost scosi vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor si au fost lasati sa-si dea sufletele.

Martirajul celor 40 de soldati crestini - Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton si Aglaie - semnifica daruirea totala fata de Hristos.


Sarbatoarea crestina a Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia s-a suprapus peste inceperea anului agricol traditional si a generat o sarbatoare traditionala romaneasca, Mucenicii sau Macinicii. In credinta populara in ziua mucenicilor se incheie zilele babelor, zilele capricioase ale ingemanarii iernii cu primavara, lasand loc zilelor mosilor, zile calde. 
De aceea, in aceasta zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, cum ar fi: lovirea pamantului cu bate sau maiuri, rostind descantece, pentru ca sa iasa caldura si sa intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.


Ziua de 9 martie, cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste pe cei 40 de Mucenici ucisi in Sevastia, are pentru spiritualitatea populara o conotatie aparte.
In ziua de 9 martie, in toate comunitatile rurale era obiceiul de a se scoate plugul la arat.


Dupa ce plugul era trecut prin foc de catre fierarul (faurul) satului, era reparat, curatat si purificat iar intre plugari se incheiau intelegeri pentru intovarasire la arat, in dimineata acestei zile plugul era scos in fata casei in mod festiv. Acesta era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sarbatorilor de primavara, presarat cu numeroase obiceiuri.
În tradiţia populară se consideră că în ziua de 9 martie, Sfinţii Mucenici se adună pentru a participa la un sobor de dezgheţare a pământului şi de slobozire a căldurii. În acest sens, sătenii  băteau cu bâtele în pământ zicând: "Intră frig şi ieşi căldură / Să ne fie vreme bună / Pentru plug şi arătură".

Patruzeci sau patruzeci si patru?
Dupa traditia crestina, sfintii martiri au fost 40, dupa cea geto-dacica, au fost 44, atatea fiind si zilele dintre 9 Martie si 23 Aprilie. In unele zone, exista pana astazi credinta, ca acesti sfinti au fost 44. Folcloristul Simion Florea Marian a tiparit o legenda, din Fratautul Vechi - Moldova, unde se vorbeste de ziua celor 44 de Sfinti.

Mucenici

Astăzi, dintre toate practicile străvechi, mai persistă obiceiul ca femeile să coacă în ziua de 9 martie 40 de figurine din aluat, numite "sfinţişori" sau "mucenici", reminiscenţe ale idolilor neolitici ai fertilităţii, iar bărbaţii să bea câte 40 sau 44 de pahare de vin (oamenii credeau că vinul baut la Măcinici se transformă de-a lungul anului în sânge şi putere de muncă). "Sfinţişorii" sunt făcuţi din aluat dospit şi au forma antropomorfă a cifrei opt, cifra echilibrului cosmic. Proaspăt scoşi din cuptor, ei se ung cu miere de albine şi se presară cu nucă măcinată, după care se împart, pentru sufletul morţilor, mai ales copiilor din vecini.

Acestia sunt dusi la biserica pentru a fi binecuvantati si apoi sunt consumati in familie.

Pomenirea mortilor - Mosii de iarna

Sambata, 18 februarie, Biserica Ortodoxa face pomenirea celor trecuti la cele vesnice. Aceasta sambata este cunoscuta in popor sub denumirea "Mosii de iarna". Exista pomenirea mortilor, pentru ca Biserica nu vede in moarte sfarsitul existentei omului.


Astfel, sambata 26 februarie, in fiecare biserica se oficiaza Sfanta Liturghie, urmata de slujba Parastasului pentru cei adormiti. In ziua in care se savarseste Sfanta Liturghie, preotul scoate miride (particele) din prescura, pentru vii si morti. Ele sunt asezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet - partea din prescura care reprezinta pe Hristos, ca dragostea Lui sa se reverse si asupra lor. Amintim ca in cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participa la sfintenie prin prezenta lor alaturi de Trupul lui Hristos de pe Sfantul Disc.


Cine poate fi pomenit?


Se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica. Nu pot fi pomeniti cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu. Precizam ca orice slujba a Bisericii se savarseste numai pentru cei care sunt membri ai ei, adica au devenit prin Sfintele Taine, madulare ale Trupului tainic al lui Hristos. De aceea nu pot fi pomeniti nici copiii morti nebotezati, pentru ca ei nu sunt membri ai Bisericii.
In Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a randuit sa se faca pomenire de Infricosata Judecata si A doua venire a Domnului la care ne vom infatisa toti. Pentru ca multi crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Biserica face mijlocire pentru toti acestia, ca sa se bucure de fericirea vesnica.


Simion Florea Marian mentiona in lucrarea "Trilogia vietii", "ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi". Cuvantul "mosi" vine de la "stramosi", si se refera la persoanele trecute la cele vesnice. Cu apelativul "mosi" sunt numiti nu doar mortii, ci si principalele sarbatori ce le sunt consacrate, precum si pomenile facute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: "Mosii de primavara" (de Macinici), "Mosii de vara" (sambata dinaintea Rusaliilor), "Mosii de toamna" (in prima sambata din luna noiembrie), "Mosii de iarna" (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).


Sambata, zi de pomenire a celor adormiti


Sfintii Parinti au randuit ca sambata sa se faca pomenirea celor adormiti, pentru ca este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant si cu sufletul in iad, ca sa-i elibereze pe dreptii adormiti. Pe de alta parte sambata e deschisa spre duminica, ziua invierii cu trupul. Duminica este numita si ziua a opta, pentru ca este ziua inceputului fara de sfarsit, ea nu va mai fi urmata de alte zile, va fi eterna.

Vedeti, la slujbele de pomenire a mortilor parca-i strigam pe nume pe fiecare, asa cum s-a chemat el si luam legatura cu el, ne rugam pentru el. Si aceasta este o datorie, poate cea mai importanta si cea mai de suflet pe care o avem fata de cei plecati de aici."



"Indemnul Bisericii este ca in aceasta perioada fiecare familie sa duca un pomelnic la Biserica, sa duca eventual o prescura. Sa ceara ca cei adormiti din familia lor sa fie pomeniti, sa nu fie uitati.Amin !

Sîntem adevărați doar atunci cînd plîngem

Plînsul este la fel de firesc ca și rîsul. Cred că ar trebui să plîngem cel puțin la fel de des precum rîdem. La un moment dat oamenii au început să considere plînsul ceva rușinos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că și rîsul poate trăda o slăbiciune. Mă gîndesc că Prorocul David, care era un ostaș neînfricat, plîngea de multe ori, mărturisind că pînă și așternutul și-l uda cu lacrimi. Desigur era o altă lume. Astăzi bărbații nu mai poartă războaie, nu mai străbat păduri în căutarea vînatului, nu mai sînt amenințați de animalele sălbatice, de stihii, în schimb nu plîng. Această incapacitate de a plînge pare să fie singura calitate a bărbaților de azi.


Tata plîngea ușor și acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz și care vorbea tare. Dacă te chema să-ți spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar și cînd te ruga să-i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă. Și cu toate acestea plîngea la filmele proletare. Plîngea cînd vedea bătrîni săraci, copii flămînzi și îndeobște cînd vedea vreo nedreptate. Mămica rîdea de el. Acesta era singurul moment cînd mămica îl putea lua peste picior și el nu se supăra. Aici părintele Zaharia avea dreptate să spună că omul e el însuși doar atunci cînd plînge. Nu pot să uit fața dură a tatei cum se schimba atunci cînd plîngea la filme, ștergîndu-și ochii cu mîinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuși și era atît de curat și atît de bun. Restul era viața cu mizeriile ei, cu sărăcia și mîndria ei, cu tot ce e străin și însingurează pe om, ducîndu-l atît de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat.


Sînt oameni care au plînsul în interior. Aceștia sînt cei mai frumoși oameni de pe pămînt. Acest plîns lăuntric nu are în el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neîmpliniți sau loviți de vreo suferință. 
 Acest plîns lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceață. Aceștia sînt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie în viață decît aceea de a întîlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plîns măcar odată în viață, să plîngi de-adevăratelea.


Sînt atîtea lacrimi în lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferinței curg sub luminile reclamelor, în orașele mari, în băi, în așternuturi, în mașini. 
 Răsună atîtea răcnete de durere, atîtea suspine, dincolo de buletinele de știri, dincolo de talk show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Întreaga noastră civilizație cu noile ei tehnologii care se întrec una pe alta este îndreptată să ascundă acest plîns, să ne facă să credem că plînsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontenit și o grămadă de oameni își trăiesc adevărata condiție, aflîndu-se în cele mai sincere, cele mai sfîșietoare momente ale vieții lor, în timp ce noi ne cufundăm în nesimțire. Și doar atunci cînd suferința dă buzna în viața noastră, doar atunci perdeaua indiferenței cade de pe fața lumii. Lumea apare așa cum e ea, cu răul și cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decît prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi.

Sursa: savatie.wordpress.com