LUMINA FAPTELOR BUNE

Blog ortodox spre zidire sufleteasca

10 sfaturi pentru soţiile ortodoxe

* 1. Nu încerca să fii un dascăl pentru soţul tău. Cea mai bună cale de a-l schimba este să îl iubeşti ca pe tine însăţi şi să îl respecţi.



* 2. Căsnicia este o taină constantă dar minunată, care ne ajută să ne descoperim adevăratul eu, lumea sufletului partenerului nostru, şi să îl cunoaştem pe Dumnezeu în biserica căminului nostru.


* 3. Acceptă-ţi soţul aşa cum este el, cu slăbiciunile şi particularităţile lui, şi nu aşa cum ai vrea tu să fie. Familia este un teren în care ne antrenăm sufletele şi un pridvor de intrare în Rai.


* 4. Încearcă să îţi înţelegi soţul. Nu uita că bărbatul gândeşte cu o logică pură, în timp ce femeia gândeşte cu sentimental, cu inima.


* 5. Nu încerca să îţi impui punctul de vedere şi să îţi corectezi soţul. Luptă-te mai bine să te corectezi pe tine însăţi. „Dragostea trăieşte prin armonizarea contrariilor şi prin iertare." Nu te enerva.


* 6. Cu credinţă, răbdare şi dragoste, toate greutăţile vieţii sunt biruite.


* 7. Cel mai mare duşman al vieţii de familie este egocentrismul. Nu te va salva atacul asupra soţului, ci mai degrabă atacul asupra propriului egocentrism.


* 8. Cel mai bun exemplu pentru copii este ca tatăl să o iubească pe mama, mama pe tata, iar copiii să îi vadă pe amândoi rugându-se şi mergând la biserică.


* 9. Secretul păcii din familie este să fii capabil să ierţi, să iubeşti şi să respecţi.


* 10. Căsătoria este „o mare Taină", care începe în Biserică şi se reînnoieşte prin Spovedanie, prin Sfânta Liturghie şi toate celelalte Taine ale Bisericii Ortodoxe şi ale credinţei trăitoare.

Sursa-Ortodoxia-md

Unei femei cultivate pe care lumea o batjocoreste fiindca merge la Biserica

La batjocură să răspunzi prin zâmbet. Batjocura lor vine din răutatea inimii; zâmbetul tău să fie lipsit de răutate. Neştiinţei i se potriveşte batjocura, iar cunoaşterii, zâmbetul.
Prin zeflemeaua lor, ei fac să crească preţul rugăciunii tale înaintea Veşnicului Judecător: fiindcă lui Dumnezeu cea mai dragă îi este rugăciunea sufletului curajos care-i înconjurat de săgeţile răutăţii, urii, ticăloşiei şi batjocurii. Toate săgeţile acestea sunt boante la vârf şi ascuţite la coadă, aşa încât sărind înapoi din tine pricinuiesc răni înşişi săgetătorilor.

Soţia împăratului David, Mihala, şi-a bătut joc de o rugăciune însufleţită a bărbatului ei. De această batjocură Dumnezeu S-a aflat mai jignit decât împăratul David. Drept aceea, Cel Preaînalt a pedepsit-o pe Mihala, şi Mihala, fiica lui Saul, nu a avut copii până la moartea sa. Cine urmăreşte cu luare-aminte destinele şi întâmplările omeneşti, acela se poate încredinţa că şi în zilele noastre Dumnezeu pedepseşte cu asprime pe cei ce îşi bat joc de lucrurile sfinte.
Iar tu să spui batjocoritorilor tăi - asta dacă socoţi că vreun cuvânt este pentru ei leac mai tare decât tăcerea -, să le spui: „Mă mint cumva ochii mei, sau văd eu bine că voi în fiecare zi vă rugaţi de negustori şi de judecători şi de poliţişti ba pentru una, ba pentru alta? Şi atunci, de ce vă bateţi joc de mine când mă rog Veşnicului nostru Ziditor? Oare nu e mai caraghios să te rogi unui neputincios decât Celui Atotputernic? Oare nu e mai nebunesc lucru să te închini prafului decât Făcătorului de viaţă şi Domnului?
Este la un prooroc o spusă: blestemat omul care nădăjduieşte în om. Cine îşi pune nădejdea într-un om muritor, într-o băşică vremelnică de spumă, şi nu şi-o pune în Dumnezeu Atotţiitorul, este - e limpede - blestemat. Şi acest blestem asupra lui şi asupra casei lui poate fi confirmat de experienţa vieţii de zi cu zi. Este limpede că la fel de blestemat este şi omul care se roagă numai omului, şi nu se roagă Celui ce ţine toate şi poate toate. Însă - ia seama! - uneori tăcerea e mai folositoare şi decât vorbele acestea.
Prima batjocură tulbură sufletul rugător. Tu, însă, i-ai supravieţuit deja, şi de la rugăciune nu ai încetat - iar batjocura repetată e un imbold. Şi tu, îmi spui, ai făcut experienţa acestui lucru. Acum, într-un anume fel Dumnezeu ţi-e mai apropiat, şi biserica mai dragă, şi rugăciunea mai dulce. Să ştii că va veni vremea când batjocura aceasta va înceta, iar în locul ei vor veni încuviinţarea şi admiraţia şi lauda - şi atunci, sufletul tău va fi într-o primejdie mai mare decât acum. Acum te înveţi cu smerenia, iar atunci vei fi luptată de trufie. Aceasta însă este altă problemă, altă ispită.
Să ştii că cei ce ne chinuie prin batjocură, tocmai aceştia sunt vrăjmaşii noştri. Şi la ei s-a gândit Domnul când a poruncit: iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Ei ne fac binele neştiind ce fac.
Amărându-ne şi strâmtorându-ne, ei aprind în noi torţa înflăcărării dumnezeieşti. Bârfindu-ne pe la spate atunci când mergem la biserică, ei ne mână mai aproape de Dumnezeu. Făcândune pământul supărător, ei ne fac cerul drag. Gerul şi vântul nu vor binele copăcelului, însă şi fără să vrea îi aduc binele. Aşa şi vrăjmaşii tăi, ţie.
Drept aceea, iartă-le lor, şi binecuvântează-i, şi roagă-te lui Dumnezeu pentru ei, şi - ceea ce e culmea a toate - iubeşte-i ca pe cei mai mari binefăcători ai tăi după Dumnezeu.
Dar dacă sufletul tău nu va răbda acest nimicnic şuierat de şarpe al prafului pământesc şi se va ruşina de Hristos, atunci vor râde de tine nu numai oamenii, ci şi dracii.


Mergi cât mai des în casele plângerii1. Mergi cât mai des şi în cimitir. Gândeşte-te la crucea lui Hristos şi sărut-o cât mai des. Şi la sfârşitul vieţii să te gândeşti. Toate acestea te vor ajuta să te întăreşti în aşezarea rugătoare a fiinţei tale şi să ajungi la biruinţă desăvârşită.
Pace şi milă de la Dumnezeu!


(Sf. Nicolae Velimirovici - "Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi")

Doamne, ai grijă de noi!

Doamne, trece timpul si atat de apasat ma simt si lipsit de putere ca nu pot sa lupt si sa ajung la Tine. Mi-e dor de Tine, Iisuse... mi-e dor de Tine Bunule. Daca ai sti ce bine este langa Tine, ce bine este cand ma mangai si cand ma ridici si-mi dai putere sa merg inainte. Dar eu sunt mandru Doamne, si cred ca pot face tot ce cred eu, dar Tu esti cel care ma indrumi si ma aduci inapoi in turma Ta.

Cum sa ajung la Tine? Unde, Doamne, sa mai adun dorul asta ? Pe ce varf de munte sa ma urc si sa te ating? Cate intrebari imi pun eu, Doamne si nici nu-mi dau seama ca Tu esti langa mine... esti Viu Hristoase... si noi morti de pacate.
Privesc in jurul meu si vad Doamne lume suferinda, iar rautatea se raspandeste tot mai mult in sufletele noastre.
Dar cum sa oprim, Bunule rautatea aceasta? Ajuta-ne Tu, Cel bland si bun. Tinde-ti, Doamne mana Ta cea Sfanta, si ridica-ne din mocirla in care ne tavalim zi de zi.
As vrea sa opresc timpul in loc, Iisuse drag...si sa-l petrecem cu Tine, sa ne inveti ce-i bucuria, lupta, iubirea.....ce frumos ar fi...
Doamne, ai grija de noi si da-ne tarie sa luptam pentru iubirea cea catre Tine si sa fim toti intr-o zi impreuna.
Amin!

Sursa-Ortodoxiatinerilor

Dulce e să te rogi pentru toată lumea!

Iubesc să mă rog în biserică, mai ales în sfântul altar, la jertfelnicul lui Dumnezeu, fiindcă în biserică mă schimb în chip minunat prin harul lui Dumnezeu; în rugăciunea de pocăinţă şi umilinţă cad de pe sufletul meu spinii şi lanţurile patimilor şi mă uşurez atât de mult; toată vraja, tot farmecul patimilor piere şi sunt ca mort pentru lume, iar lumea cu toate bunătăţile ei este ca moartă pentru mine; eu prind viaţă în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, doar pentru Dumnezeu, şi mă pătrund de El cu totul şi sunt un duh cu El; mă fac ca un copil mângâiat pe genunchii mamei, inima mea este atunci plină de pace preacerească, dulce; sufletul se luminează cu lumină cerească; atunci vezi totul limpede, vezi totul după adevăr, simţi prietenie şi dragoste către toţi, chiar şi către vrăjmaşi, cărora lesne le găseşti dezvinovăţire şi pe care îi ierţi cu drag. O, ce fericit este sufletul cu Dumnezeu! Biserica este cu adevărat rai pământesc.

O, sfântă biserică! Ce bine, ce dulce e să se roage în tine omul! Căci unde este rugăciunea înflăcărată, dacă nu între zidurile tale, înaintea prestolului Dumnezeiesc şi înaintea fetei Celui ce şade pe dânsul? Cu adevărat, sufletul se topeşte de umilinţa rugăciunii şi lacrimile curg pe faţă precum apa. Dulce e să te rogi pentru toată lumea.

Sursa-Ortodoxiatinerilor

Intinde-ți haina peste cel ce a greșit și acoperă-l!

Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te bârfit şi nu bărfi. Fii blând şi nu fi zelos în rau…

Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng, căci acesta este semnul curăţiei. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi. Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tau. Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău să fii departe de toate. Nu mustra pe cineva şi nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vieţuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l; şi dacă nu poţi lua asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi cercetarea şi ruşinea în locul lui, rabdă-l măcar şi nu-l ruşina…
De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba. Şi dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. Si de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău.
Şi de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. Şi de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar pînă seara. Şi de nu poţi măcar pînă seara, posteşte măcar să nu te saturi.
De nu eşti curat în inima ta, fii măcar curat în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui vorbeşte măcar cu un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar iubitor de îmbunare. De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe soţul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el…
De iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea şi nu aurul. Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea şi nu împărăţia…


Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ţi sporească în suflet pînă când vei simţi în inima ta aceeaşi milă pe care Dumnezeu o are faţă de lume!


Sursa-Ortodoxia-md

Cezar Stratan (la 2 ani, rugaciune)

Duminica a II-a din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama) Marcu 2, 1-12.

"În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Şi neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul, Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată."

Să dăm flãmânzilor pâine şi pe cei fără de case să-i aducem în casele noastre

Postind, fraţilor, trupeşte, să postim şi duhovniceşte. Să dezlegăm toată legătura nedreptăţii. Să rupem încurcăturile tocmelilor celor silnice.
Tot înscrisul nedrept să-l desfacem. Să dăm flãmânzilor pâine şi pe săracii cei fără de case să-i aducem în casele noastre; ca să luăm de la Hristos Dumnezeu mare milă.
De este vreo cuviinţă, de este vreo laudă, se cuvine sfinţilor; că sãbiilor şi-au plecat grumajii pentru Tine, Cel ce ai plecat cerurile şi Te-ai pogorât. Vărsatu-şi-au sângele pentru Tine, Cel ce Te-ai micşorat pe Tine însuţi şi chipul robului ai luat. Smeritu-s~au până la moarte, sărăciei Tale urmând. Cu ale căror rugăciuni, după mulţimea îndurărilor Tale, Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi.
Ca pe nişte fulgere strălucitoare trimiţându-vă pe voi în toată lumea, Iisus, soarele dreptăţii cel înţelegător, a micşorat, cu strălucirile dumnezeieşti ale predicii voastre, întunericul înşelăciunii, văzãtorílor de Dumnezeu Apostoli; şi a luminat pe cei cu viclenie ţinuţi întru întunericul necunoştinţei. Pe Care rugaţi-L să ne trimită şi nouă lumînare şi mare milă.
În dumnezeiescul car al virtuţilor suindu-se Ilie, cu postul fiind luminat, s-a suit spre înălţimea cerului. Acestuia râvneşte, smeritul meu suflet, şi posteşte de toată răutatea, pizma şi vrajba şi de desfătarea cea trecătoare şi îndulcitoare. Ca să scapi de întristarea cea cumplită şi vecuitoare a gheenii, strigând lui Hristos: Doamne, slavă Ţie.
Apostoli dumnezeieşti, rugătorii cei preafierbinţi ai lumii şi ocrotitorii dreptmãritorilor, având puterea îndrăznirii către Hristos, Dumnezeul nostru, rugaţi-L pentru noi, rugămu-ne vouã, preacinstiţilor, ca să trecem lesne vremea cea bunã a postului, şi să luăm harul Treimii celei de o fiinţă. Prealăudaţilor mari predicatori, rugaţi-vã pentru sufletele noastre.
(Fragmente din Liturghia Sfântului Grigorie cel Mare, săvârşită astăzi, miercuri în prima săptămâna a Postului Mare)

Sursa-ortodoxiatinerilor

Mare folos aduc celor adormiţi slujbele care se fac pentru ei în biserici

Unii oameni adeseori au murit pe neaşteptate departe de casă: pe mare, în munţi neumblaţi, în prăpăstii, în crăpăturile pământului, de ciumă, de foamete, în războaie, de foc, de ger şi de alte felurite morţi. Şi se poate că, din pricina sărăciei şi a lipsei, n-au avut parte să li se facă slujba şi pomenirea rânduită.
Pentru aceea dumnezeieştii Părinţi, mânaţi de dragostea de oameni şi fiind învăţaţi de Sfinţii Apostoli, au hotărât ca întreaga Biserică să facă pomenire de obşte pentru toţi aceştia, ca şi ei, la rândul lor, fiindcă n-au avut parte de slujbele cele rânduite, din pricina unei întâmplări oarecare, să fie cuprinşi în pomenirea obştească de acum.
Sfinţii Părinţi arată că slujbele făcute pentru ei aduc acestora mare folos. Aceasta este cea dintâi pricină pentru care Biserica lui Dumnezeu săvârşeşte pomenirea sufletelor. În al doilea rând, este cu cale să se facă sâmbăta pomenirea sufletelor, pentru că mâine are să se prăznuiascã a doua venire a lui Hristos; prin aceasta Biserica înduplecă pe înfricoşătorul şi dreptul Judecător, ca să aibă faţă de suflete obişnuita Sa milă şi să le aşeze întru desfătarea cea făgăduită.
Într-adevăr, cea mai de pe urmă faptă a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastra va fi cercetarea vieţii noastre de către dreptul Judecător; iar prin pomenirea ei, Biserica înfricoşează pe oameni spre a săvârşi cu uşurinţă nevoinţele postului.
Sâmbăta facem totdeauna pomenirea sufletelor celor adormiţi, căci sâmbăta înseamnă în limba ebraică odihnă. Aşadar, facem în ziua de odihnă a zilelor, rugăciuni pentru cei care au murit, deoarece ei s-au odihnit de toate lucrurile pământeşti şi de toate celelalte. Iar pomenirea lor s-a rânduit să se facă în fiecare sâmbătă.
Dumnezeíeştii Părinţi, cunoscând că parastasele, pomenile şi liturghiile făcute pentru răposaţi aduc acestora mare uşurare şi folos, au poruncit ca Biserica să le facă şi aparte, şi de obşte. Ei au primit, după cum s-a spus, această poruncă de la Sfinţii Apostoli, precum zice şi Dionisie Areopagitul.
Că slujbele făcute pentru suflete le sunt de folos se vede între multe altele şi din istora Sfântului Macarie. Sfântul Macarie a găsit pe când mergea pe drum o căpăţână uscată a unui elin păgân şi a întrebat: Oare, păgânii vreodată au oarecare mângâiere în iad? Căpăţâna a răspuns: Au, părinte, mare uşurare când te rogi tu pentru cei răposaţi. Marele Macarie, rugându-se lui Dumnezeu, a făcut aceasta pentru că dorea să ştie dacã slujbele pentru cei mai dinainte adormiţi sunt de vreun folos acestora.
Dar şi Sfântul Grigorie Dialogul a mântuit, prin rugăciunile sale, pe împăratul Traian. Dumnezeu însă i-a spus
să nu se mai roage niciodată pentru păgâni. Mai mult, după cum se istoriseşte, împărăteasa Teodora, prin rugăciunile sfinţilor şi mărturisitorilor bărbaţi, a scos din chinurile iadului şi a mântuit pe urâtorul de Dumnezeu Teofil.
Şi Grigorie Teologul, în cuvântul rostit la moartea fratelui său Chesarie, arată că sunt de ajutor pomenile făcute pentru cei răposaţi. Iar marele Hrisostom, în tâlcuirea la Epistola către Filipeni, spune astfel:
„Să purtăm grijă de folosul celor care au răposat. Să le dăm lor ajutorul ce li se cuvine, adică milostenii şi prinoase, căci aceasta le aduce uşurare, mare câştig şi folos. În adevăr, nu s-au legiuit acestea în zadar şi la întâmplare şi nici n-au fost predate Bisericii lui Dumnezeu fără rost de preaînţelepţii ucenici ai Domnului, ca preotul să facă pomenire la înfricoşãtoarele Taine de cei în credinţă adormiţi”.
Şi iarăşi zice:
“La împărţeala averii tale, testamentul tău să aibă împreună-moştenitor cu copiii şi rudeletale şi numele dreptului Judecător, iar pomenirea săracilor să nu fie dată la o parte. Eu sunt chezaş de folosul ce-I vei avea”.
Marele Atanasie spune: «Chiar dacă s-ar risipi în aer cel săvârşit în credinţă, nu înceta de a aprinde la mormânt candelă şi lumânări, chemând în ajutor pe Hristos Dumnezeu.
 Candela şi lumânările sunt primite de Dumnezeu şi aduc multă răsplată: dacă mortul a fost un păcătos, ca să-i dezlege păcatele; dacă a fost un om drept, ca să se facă adăugire de răsplată; iar dacă a fost poate cineva străin şi sărac, şi nu are pe nimeni care să-i poarte de grijă întru acestea, atunci Dumnezeu, Care este drept şi iubitor de oameni, va da pe deasupra şi aceluia din pricina sărăciei, în chip potrivit, milă după cum Însuşi ştie.
 De altfel şi cel care aduce prinoase pentru unii ca aceştia ia parte împreună cu ei la răsplată, ca unul ce a arătat dragoste pentru mântuirea aproapelui, că şi acela care unge cu mir pe altul, el mai întâi miroase frumos. Şi, dimpotrivă, cei care nu îndeplinesc făgăduinţele şi legămintele făcute de cei morţi vor fi negreşit osândiţi”.
După cum spun dumnezeieştii Părinţi, sunt de folos celor morţi toate cele ce se fac pentru ei până la a doua venire a lui Hristos şi mai cu seamă acelora care au săvârşit puţine fapte bune în timpul când erau printre cei vii. Şi cu toate că dumnezeiasca Scriptură îngrozeşte uneori, după cum se şi cuvine, spre îndreptarea celor mulţi, totuşi, în mare parte, iubirea de oameni a lui Dumnezeu biruieşte.
În adevăr, dacă în balanţă se va găsi că sunt egale faptele bune cu cele rele, atunci biruieşte iubirea de oameni a lui Dumnezeu; iar dacă talerul cu fapte bune atârnă mai puţin, şi atunci biruieşte marea Lui bunătate.

Sursa-ortodoxiatinerilor

Tanjirea dupa Dumnezeu

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl caut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.
Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.
Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.
Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a pă cătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.
Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.
In primul an al vieţii mele în mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt. Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.
Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu. Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos.
 Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.
Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Şi cine ar putea descrie milostivirea Sa?
O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.
Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum nezeu. In Duhul Sfânt, toate cerurile văd pământul şi aud ru găciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.
Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând şi smerit, şi atunci când sufletul îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit.
 Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a vărsat el. Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjeşte după Dumnezeu şi spune: „Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la crimi”.
(Sf. Siluan Athonitul)

Sursa-Ortodoxiatinerilor

Omul pe pamant supravietuieste sau stapaneste?

Adeptii teoriei evolutioniste spun ca omul pe pamant este un animal ruda cu maimuta si care se straduieste sa supravietuiasca. Dar Sfanta Scriptura spune cu totul altceva:

Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!" (Facerea 1: 27-28)
Asadar, pentru a afla care este adevarul, sa vedem cum stau lucrurile in practica. Sa vedem daca omul traieste pentru a supravietui sau pentru a stapani.
Omul, fie ca se foloseste de lumea aceasta spre bine, fie ca se foloseste spre rau, el este stapan de drept si de facto al pamantului. Acesta pentru ca tot pamantul, cu tot ceea ce este in el, este facut si daruit de Dumnezeu in stapanirea noastra.
Lucrul acesta se vede foarte usor din felul cum omul se raporteaza la toate lucrurile care il inconjoara. Omul supune totul in mod natural, si toate se supun lui, de voie sau de nevoie. Toate animalele si pasarile pamantului cu toate campiile si muntii care le tin, si toti pestii marii cu toate apele in care vietuiesc, stau oricand la dispozitia omului.

Omul a patruns de-a lungul timpului in cele mai mici detalii si particule ale materiei, a sfartecat inima muntilor si a cucerit adancul oceanelor, folosindu-se de toate acestea dupa bunul plac.
Dar desi omul stapaneste totul pe pamant, el tot nemultumit este. Orice planuri marete ar pune in practica, orice ar construi si oricum ar face, omul nu isi gaseste odihna si multumirea deplina in lumea aceasta, pentru ca setea de vesnicie din el isi cere drepturile, fortandu-l sa vrea mereu mai mult si mai aproape de perfectiune. Insa prin acest mai mult si mai perfectibil, si mai frumos, si mai deplin, si mai maret, omul arata defapt ca locul lui este undeva mai sus decat materia.
Lucrul acesta il marturiseste omul prin fapte, chiar si fara sa vrea, adica prin toate orasele subterane pe care le face, prin toti zgarie-norii pe care ii ridica, prin toata tehnologia pe care o inventeaza si o pune in practica si prin toate activitatile fizice pe care le duce la extrem, sfidand materia.
Dumnezeu i-a dat omului sa stapaneasca lumea aceasta, inclusiv toate posibilitatile prin care sa-si exercite acest drept, ca omul sa vada si sa constientizeze ca desi are incredintata atata putere asupra materiei, totusi el nu este pentru lumea aceasta materiala, ci are o chemare mult mai inalta, care sa il multumeasca si sa il bucure in mod desavarsit pentru totdeauna: Imparatia Cerurilor.

Sursa-Ortodoxia tinerilor

Răspunsuri duhovniceşti: Sfântul Benedict, patronul spiritual al Apusului creştin

Importanţa deosebită a vieţii şi a minunilor Sfântului Benedict, descrise cu simplitate şi evlavie în florilegiul aghiografic alcătuit de Sfântul Grigorie cel Mare în cinstea lui, rezultă îndeosebi din faptul că Sfântul Benedict este sfântul prin care Dumnezeu a revărsat binecuvântările Sale asupra Europei în momentul convertirii popoarelor ei la creştinism. Probabil de aceea a şi fost numit din 1964 ca Sfântul patron protector al Europei de către papa Paul al VI-lea, actualul Papă Benedict al XVI-lea spunând şi el că "prin viaţa şi lucrarea sa, Sfântul Benedict a exercitat o influenţă fundamentală asupra dezvoltării civilizaţiei şi culturii europene", ajutând Europa să iasă din "noaptea neagră a istoriei" care a urmat căderii Imperiului Roman.
Dacă citim viaţa sfântului şi contemplăm minunile sale, vedem că din aceste fapte şi lucrări dumnezeieşti şi mai presus de fire săvârşite de el, se pot desprinde învăţături şi pilde foarte folositoare, cu funcţie, am putea spune, chiar profetică, exemplară şi paradigmatică, nu doar pentru vieţuirea şi etosul cinului monahal din care el a făcut parte, ci şi pentru vieţuirea omului din lume, mai mult sau mai puţin creştin sau păgân, pentru viaţa şi destinul popoarelor şi pentru întrebările şi frământările cu care se confruntă omul modern, fie el intelectual sau om simplu.
Păstrându-ne în aceleaşi coordonate ale gândirii oarecum politice în cadrul căreia a fost plasat Sfântul Benedict prin numirea sa ca Sfânt patron şi ocrotitor al Europei, vedem în viaţa lui acea minune, acea profeţie pe care sfântul i-o face regelui goţilor de atunci, Totila, care a pus la încercare darul înaintevederii Sfântului Benedict, îmbrăcând un slujitor al său în haine de rege pentru ca sfântul să-l confunde. Anume, văzându-i viclenia şi răutatea de nestăpânit, Sfântul Benedict îi spune: "Multe rele ai făcut şi faci! Depărtează-te de ele şi pocăieşte-te, căci, să ştii, vei intra în Roma şi ai să treci marea; nouă ani vei împărăţi şi în al zecelea te vei sfârşi". Viaţa sfântului ne spune că s-a întâmplat întocmai după cum a profeţit el, Totila intrând în Roma şi stăpânind-o timp de nouă ani, iar într-al zecelea a murit în Sicilia.


Ce ar trebui să învăţăm din această profeţie?


Doar din această simplă profeţie, deşi în viaţa sfântului sunt mult mai multe asemenea minuni, înţelegem puterea proniatoare a lui Dumnezeu asupra lumii, şi că cei ce nu se supun ei, încadrându-se smerit în modul de vieţuire plăcut lui Dumnezeu, sunt doar umbre trecătoare ale ispitirilor şi încercărilor pe care poporul creştin trebuie să le sufere spre a-şi lămuri credinţa.
Sunt multe alte minuni descrise de Sfântul Grigorie cel Mare în viaţa Sfântului Benedict, pe care omul modern ar fi tentat să le înţeleagă într-un mod raţional: aceea când sfântul se roagă lui Dumnezeu să izvorască apă în vârful muntelui pentru a satisface nevoile uneia din mănăstirile pe care le-a întemeiat; când bagă coada unei unelte în apă, pentru a o recupera, fiind pierdută de un lucrător al mănăstirii sau pe aceea când unul din ucenicii săi merge efectiv pe apă spre a-l salva pe un altul în pericol de a se îneca. Cei ce sunt ispitiţi să gândească astfel nu înţeleg adevărata putere a lui Dumnezeu dăruită sfinţilor, şi nici ceea ce ne învaţă biograful sfântului, că "minunile se săvârşesc de către sfinţi prin stăpânire, dar şi prin rugăciune".
La acestea se adaugă minunea săvârşită de sfânt prin stăpânire, adică prin puterea câştigată de la Dumnezeu prin vieţuirea sa, de exemplu, distrugerea paharului cu vin otrăvit în urma însemnării acestuia cu semnul Sfintei Cruci sau darul înaintevederii exercitat de sfânt de atâtea ori, prin care vădea gândurile fraţilor sau ale altor oameni.
 Prin toate aceste minuni ni se confirmă încă o dată că toate cele din lume sunt sub puterea binecuvântării Crucii, pe care Sfântul Benedict şi-a asumat-o devenind împlinitor al propriului nume - Binecuvântat! (Ştefan Mărculeţ)

Sursa-Ziarul Lumina

Sfintii patruzeci de mucenici din Sevastia

Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare.
 Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau.
Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei.
Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.

Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei.
Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul.
Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi.
De aceea aceasta sta încremenită şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se găsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmă şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri.
Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor.
 Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta.
După ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte căruţe şi încărcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit către ţărmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi văzând că tânărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe.
 Când mama lui a văzut însă că rămâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, când l-ar vedea şi pe el mort şi părăsit împreună cu ceilalţi.
Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se înnumere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor.
Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu.
Dar acolo, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase de mâinile creştinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăţie de neînstrăinat.


Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Dacă n-ar fi mama...

În ordinea cotidiană a existenţei, dacă am fi puşi în situaţia de a alege între dragostea de mamă şi dragostea de Dumnezeu, cred că fiecare dintre noi am prefera-o pe prima dintre ele.
 Chiar şi în ordinea duhovnicească a vieţii, prin care suntem încredinţaţi că dragostea de Dumnezeu este cea mai cuprinzătoare şi izvorul desăvârşit al iubirii, totuşi şi aşa, pe aceasta o cercăm şi ne-o însuşim plecând tot de la dragostea de mamă.
Iar acest simţământ, pe linia firii, nu este nici întâmplător, nici jignitor, de vreme ce chiar Dumnezeu a găsit pentru El că dragostea de mamă e cea mai caldă iubire a umanităţii de care El însuşi S-a îndrăgostit. Este şi motivul pentru care în veci El nu mai voieşte să se despartă de braţele calde ale mamei Sale.

Dumnezeu ţine în sânul dumnezeirii Sale lumea întreagă îngrijind de toate elementele creaţiei şi proniind în chip special pe om, iar omul ţine pe braţele Maicii Domnului pe Dumnezeu oferindu-i o aşa ocrotire de care El Însuşi a rămas copleşit.
 Braţele Maicii Domnului reprezintă tronul împăcării omului cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu nu voieşte să coboare din braţele Maicii Sale, iar Maica Sa nu oboseşte nicicând purtând cu plăcere pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iată icoana împlinirii tuturor cu toate.
Dacă n-ar fi mama, nu am şti ce este iubirea. N-am simţi nici dragostea de om, nici dragostea de Dumnezeu. Mama exprimă pe potrivă umană toată gingăşia şi bunătatea veşnică a Cerului. Prin braţele ei îmbrăţişăm Necuprinsul. Prin ochii ei vedem Nevăzutul. Prin sânul ei sugem Nemurirea.
 Prin glasul ei ne mângâie Bunătatea. Prin cuvântul ei ne grăieşte Taina. Tot ceea ce putem simţi, privi, auzi, înţelege sau intui în măsurile gingăşiei şi, de altfel, întreaga capacitate umană de sondare a realităţii inefabile poartă amprenta mamei. Nu degeaba se spune că "dragostea de Dumnezeu este cea mai înaltă, dar dragostea de mamă este cea mai bună".


De fapt, despre mame nu pot eu vorbi şi nimeni altcineva. Nu le putem descrie total, pentru că nu le putem cuprinde. Tot ceea ce ştiu nu este altceva decât iubirea de mamă creştină care mi-i totuna cu iubirea Bisericii de mine. Ştiu că sunt şi altfel de mame. Le văd şi le simt prezenţa nu ca şi copil al lor, ci din deruta existenţială prin care oamenii se mişcă în jurul meu. Toate acestea se vor fi risipit inutil în multe lucruri, motiv pentru care şi-au secătuit izvorul iubirii materne.
 De asemenea, negrija de ele le poate aduce un grad avansat de ofilire a lor ca femei. Chiar şi aşa, ele sunt şi rămân întotdeauna mamele cuiva, şi asta contează cel mai mult. La acest nivel ele nu se vor putea nici învechi, nici anula. Maternitatea lor rămâne în veci.
E semnul distinctiv al mântuirii lor, aşa cum le va spune Sfântul Apostol Pavel (I Tim. 2, 15). În funcţie de ea se vor putea recunoaşte în "Lumina celui nepătruns".
Nimic mai simplu. Nimic mai complicat. Nimic mai bogat decât mama. Cât firesc. Câtă naturaleţe. Câtă gingăşie. Câtă bunătate. Câtă nobleţe există în lume şi dincolo de ea, toate sunt cuprinse în iubirea de mamă.
Avem femei în ministere, la tribunal sau în armată. Sunt femei în medicină, în spitale şi la şcoală. Le găsim oriunde şi oricând cu sârg în tot ce fac şi cu avânt. Sunt "la deal" şi sunt "la vale". Sunt pe "val" şi sunt în "topuri". Dintre toate însă, nu se mântuieşte decât femeia-mamă. Toate celelalte atribute ale femeii pot fi suplinite cu succes de bărbat, maternitatea însă e numai vocaţia ei. Dacă femeia ratează în maternitate, eşuată e întreaga soartă a umanităţii şi implicit a universului.


În consecinţă, avem o singură dorinţă către lumea în derută: luaţi-ne tot ce vreţi, dar lăsaţi-ne mamele. Dacă n-ar fi ele, n-am fi nici noi. Dacă sunt ele, omenirea are viitor. Aici şi în veşnicie. În rest, nimic nu mai contează. Mai simplu spus: daţi-ne mame creştine şi vom înnoi faţa lumii!

Sursa-Ziarul Lumina

Cuvânt de preţuire şi binecuvântare a femeii-† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresează un mesaj de binecuvântare cu ocazia Zilei Internaţionale a Femeii, marţi, 8 martie 2011:



† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


Deşi Ziua Internaţională a Femeii nu este o sărbătoare creştină, ci o expresie a umanismului secularizat, totuşi, ea poate fi un prilej de a evidenţia preţuirea pe care o acordă Biserica femeii credincioase.Anul acesta, sărbătorirea Zilei Internaţionale a Femeii (8 martie) poate fi conexată cu o temă de reflecţie majoră în Biserica Ortodoxă Română.
Este vorba de importanţa "Sfintei Taine a Cununiei", ca sfinţire a legăturii de iubire dintre bărbat şi femeie sau încoronarea lor "cu cinste şi mărire", pentru a trăi o viaţă binecuvântată în vederea fericirii şi a mântuirii.
Prin această Sfântă Taină a Cununiei, femeia fecioară devine soţie şi apoi mamă, dacă naşte copii. Unirea aceasta a fost binecuvântată de Dumnezeu mai întâi în Rai (Facere 2, 24), iar Hristos-Domnul a sfinţit Nunta la Cana Galileii, unde a participat împreună cu Mama Sa şi cu sfinţii Săi ucenici, săvârşind acolo prima Sa minune, adică prefăcând apa în vin, spre bucuria tuturor, graţie mijlocirii Maicii Domnului.



Prin aceasta, se vede că familia se află în centrul iubirii şi binecuvântării lui Hristos şi în grija Bisericii Sale. Luminat de Evanghelia lui Hristos, creştinismul a consacrat definitiv în istorie demnitatea supremă şi valoarea unică a persoanei umane, indiferent de gen, rasă ori poziţie socială. Faptul că "în Hristos nu mai este nici bărbat, nici femeie" (cf. Galateni 3, 28) înseamnă că şi unul, şi celălalt sunt în primul rând persoane, adică fiinţe raţionale, libere şi iubitoare, create după chipul lui Dumnezeu sau al Sfintei Treimi (cf. Facere 1, 27). Deci, bărbatul şi femeia ca persoane sunt fiinţe egale şi complementare, chemate la comuniune de iubire, dincolo de orice condiţionări fizice, biologice sau sociale.
 În această perspectivă, relaţia care se stabileşte între dimensiunea umană masculină şi cea feminină nu mai poate fi gândită ca un raport de forţe concurenţiale în plan biologic, intelectual şi social. Iar în plan spiritual, sfinţenia exprimă cel mai bine egalitatea dintre bărbat şi femeie, întrucât sfinţii bărbaţi şi sfintele femei din calendar se bucură de aceeaşi cinstire din partea Bisericii.
Arhetipul iubirii dintre bărbat şi femeie este legătura de iubire dintre Dumnezeu şi umanitate, mai precis iubirea sfântă dintre Hristos şi Biserica Sa, numită nu doar Trup al lui Hristos (cf. 1 Corinteni 12, 27; Efeseni 4, 12), ci şi Mireasă a lui Hristos (cf. Apocalipsa 19, 7; 21, 9).


Vocaţia sfântă a femeii este de a da viaţă şi de-a cultiva comuniunea de viaţă în familie şi societate


Prin iubirea milostivă şi binecuvântarea sfinţitoare a Preasfintei Treimi, femeia a devenit, în Maria din Nazaret, Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară, pentru ca în Fiul ei, Iisus Hristos, să fie veşnic unite Dumnezeirea şi umanitatea.
Astfel, femeia credincioasă şi smerită a fost chemată să nască pe Fiul lui Dumnezeu ca Om pe pământ, pentru ca umanitatea să se poată înălţa la viaţa cerească. După modelul Maicii Domnului, vocaţia sfântă a femeii este de a da viaţă şi de-a cultiva comuniunea de viaţă în familie şi societate, întrucât numai comuniunea de iubire smerită poate fi viaţă adevărată.
Astfel, însăşi participarea femeii la viaţa publică are, de cele mai multe ori, o considerabilă pondere benefică. Femeia aduce un plus de suflet, de căldură, de comuniune, prin prezenţa, cuvintele şi activitatea sa, participarea ei afectivă la promovarea vieţii în comuniune fiind un factor pozitiv, uneori chiar esenţial în demersul de soluţionare promptă a unor cazuri de suferinţă socială.
Astăzi trăim într-o lume înrobită de goana după profitul material imediat şi multiplu, încât omul pierde tot mai mult sensul vieţii sale şi capacitatea de a discerne între valorile perene şi succesele efemere, între nobleţea sufletului şi abilitatea pragmatică.
Odată cu pierderea acestui discernământ, slăbeşte atât credinţa omului în dobândirea vieţii veşnice sau a mântuirii, cât şi iubirea adevărată în familie şi societate. Prin urmare, este vital să ieşim din carapacea individualismului nostru egoist şi să cultivăm iubirea smerită faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri. În acest sens, să ne gândim astăzi, în stare de rugăciune şi solidaritate, în primul rând la mulţimea femeilor care suferă din cauza sărăciei, şomajului, bolilor, migraţiei, divorţului, singurătăţii, violenţei domestice şi multor umiliri. De asemenea, să ne gândim, cu preţuire şi recunoştinţă, la mulţimea femeilor credincioase şi harnice, înţelepte şi curajoase, care ajută familia, Biserica şi societatea să cultive darul sfânt al vieţii ca existenţă în comuniune de iubire faţă de Dumnezeu şi de semeni. Adresăm tuturor femeilor, dar mai ales celor care sunt soţii şi mame credincioase, cuvânt de preţuire şi binecuvântare pentru prezenţa şi lucrarea lor benefică în familie, Biserică şi societate.


Preasfânta Treime, pentru rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor, să lumineze şi să umple de bucurie toată lucrarea cea bună şi folositoare a femeilor din poporul român, întru mulţi şi fericiţi ani!

Sursa-Ziarul Lumina

Cum trebuie sa postim- Sf.Ioan Gura de Aur

Iar Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Postiţi? Arătaţimi-o prin fapte. Cum? De vedeţi vreun sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul.
Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul şi uerchile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru.
Mâinile voastre să postească rămânând curate şi de hrăpire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor.
Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine… Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase.

Postul Sfintelor Pasti

Postul Sfintelor Pasti incepe anul acesta pe 7 martie. Acest post, fiind cel mai lung si cel mai aspru din posturile de durata intalnite in Biserica Ortodoxa, este cunoscut si sub denumirea de Postul Mare. Tinand seama ca el aminteste si de postul celor 40 de zile tinute de Hristos inainte de inceperea activitatii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), a primit si numele de Paresimi. In vechime, Postul Sfintelor Pasti avea menirea de a-i pregati pe cei ce urmau sa primeasca botezul in noaptea Invierii.



Postul Sfintelor Pasti - felul postirii


In primele secole, unele persoane posteau doar in Vinerea Patimilor, altele doua zile inainte de Pasti, altii o saptamana, in vreme ce unii posteau opt saptamani.
La sfarsitul secolului al III lea, Postul Sfintelor Pasti a fost impartit in postul prepascal (Postul Paresimilor) care tinea pana la Duminica Floriilor, cu o durata variabila si Postul Pastilor (postul pascal), care tinea o saptamana, adica din Duminica Floriilor pana la cea a Invierii Domnului. Dupa Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, Biserica de Rasarit a adoptat ca durata acestui post sa fie de sapte saptamani, durata prezenta si astazi.


Postul Mare era tinut cu rigozitate
Canonul 69 apostolic osandea cu excomunicarea pe credinciosi si cu caterisirea pe slujitorii Bisericii, in cazul in care acestia nu tineau Postul Sfintelor Pasti. Erau acceptate exceptiile, doar in caz de boala.


Liturghia din Postul Sfintelor Pasti


Liturghia, avand un caracter de sarbatoare si bucurie, iar Postul Sfintelor Pasti fiind un timp al infranarii, Sfintii Parinti au randuit ca in perioada acestui post sa nu se savarseasca Sfanta Liturghie decat sambata si duminica. In celelalte zile se poate oficia Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, cu exceptia zilelor aliturgice, cand nu se oficiaza nicio Liturghie.
 Liturghia Darurilor mai inainte sfintite a luat fiinta datorita dorintei unor credinciosi de a se impartasi si in cursul saptamanii. Amintim ca in cadrul acestei Liturghii, Sfintele Daruri sunt sfintite la Liturghia oficiata duminica, sunt pastrate pe Sfanta Masa, iar in cursul saptamanii, atunci cand se savarseste Liturghia Darurilor sunt oferite credinciosilor spre impartasire.
Potrivit randuielii de postire a Bisericii, in zilele de rand din Postul Mare, se ajuneaza pana la apusul soarelui, iar impartasirea se face seara dupa Vecernie.
In sambetele din Postul Mare se savarseste Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in primele cinci duminici de post se oficiaza Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. In duminca Floriilor - Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in Saptamana Patimilor, joi si sambata, Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.
"Daca am pacatuit, vom posti pentru ca am pacatuit. Daca n-am pacatuit, vom posti ca sa nu pacatuim. Sa dam ceea ce avem: postul, si vom primi ceea ce nu avem: nepatimirea".

Sursa-crestinortodox

Orbul

Rugaciunea unei sotii pentru sotul sau

“O, Doamne Preabunule, Tu mi-ai dat un sot al zilelor mele pe pamant, partas sortii mele si sprijinul meu in timpul calatoriei acestei vieti.
Fa sa cunosc ca el este cel ce ingrijeste de mine si sa nu intristez zilele lui niciodata, nici sa fiu nemultumitoare catre acela care, cu toate puterile sale ma ingrijeste si ma sprijineste.
Fa-ma supusa si indatoritoare, ca nu printr-o purtare necuviincioasa, sa-i adaug la osteneli si sa-i amaresc painea ce o castiga pentru mine si copiii sai.
Izvorule al intelepciunii, lumineaza-ma sa cunosc toate virtutile casniciei si sa pastrez, printr-o inteleapta chivernisire, ceea ce el aduna prin sudoarei fetei sale si cu osteneli.
Ajuta-mi ca prin supunere, prin dulceata purtarii mele, prin rabdarea si dragostea mea, sa incununez zilele lui cu flori si cu bucurii, sa impart cu el, fara cartire, toate loviturile sortii si sa-i fiu tovarasa nedespartita, precum in fericire, asa si in nefericire.
Pazeste-ma de impodobire necumpatata si de necuviinte, in care cad femeile care nu cunosc pretul unui sot bun si pun toata fericirea lor in podoabe si in petreceri zgomotoase si desarte, ce trag dupa sine neintelegerea, dezgustul si mii de nefericiri.
Ajuta-mi sa ma deprind la toate virtutile care fac podoaba femeii, pentru ca, daca varsta sau bolile imi vor ridica floarea frumusetii si a tineretii, sa-mi ramana o inima care sa fie vrednica de dragostea si cinstea sotului si a fiilor mei si sa le dau buna pilda, intarindu-i in puterea virtutii.
Asculta Preabunule, umilit glasul meu si trimite binecuvantarea Ta asupra zilelor noastre. Amin.”


Rugaciune de mare folos culeasa din “Cartea de rugaciuni” tiparita la Editura Agapis cu binecuvantarea Prea Sfintitului Calinic Episcop al Argesului.
Doamne ajuta.

Protopopiatul Huşi are un nou protoiereu

Preoţii şi credincioşii din Protopopiatul Huşi au, începând de marţi, 1 martie 2011, un nou protoiereu. Ceremonia de hirotesie şi instalare a părintelui Ioan Petru a fost oficiată de Preasfinţitul Corneliu, Episcopul Huşilor.
Ceremonia de hirotesie şi instalare a părintelui Ioan Petru a fost oficiată de Preasfinţitul CorneliuPărintele Ioan Petru, fost protoiereu al Protopopiatului Fălciu, este de marţi, 1 martie 2011, noul protopop de Huşi.
 Părintele Ioan Petru a fost numit în această demnitate în cadrul şedinţei Permanenţei Consiliului Eparhial a Episcopiei Huşilor, desfăşurată sub preşedinţia Preasfinţitului Episcop Corneliu în data de 28 februarie 2011.
 Tot în cadrul aceleiaşi şedinţe, pr. Ioan Petru a fost numit în postul de paroh la Biserica "Sfinţii Voievozi" din Huşi. Ceremonia de instalare a început prin cuvântul de bun venit adresat celor prezenţi de Preasfinţitul Corneliu, care a menţionat faptul că instalarea noului protoiereu are loc în urma demisiei părintelui Marcel Miron.
"În continuare, Preasfinţia Sa a vorbit preoţilor prezenţi despre procesul de reorganizare administrativ-teritorială a Episcopiei Huşilor, prin desfiinţarea a două protopopiate din cele cinci ale eparhiei. Astfel, începând cu 1 februarie a fost desfiinţat Protopopiatul Negreşti şi parohiile din cuprinsul acestui protopopiat au fost încorporate în cadrul Protoieriei Vaslui, iar începând cu data de 1 martie şi-a încetat activitatea şi Protopopiatul Fălciu, cele 42 de parohii componente fiind arondate Protopopiatelor Bârlad şi Huşi.
Tot în cadrul procesului de reorganizare administrativă, la solicitarea preoţilor parohi şi a consiliilor parohiale, câteva zeci de parohii foarte mici din mediul rural au fost desfiinţate, fiind alipite ca filii parohiilor din vecinătatea lor. Motivele pentru care toate aceste unităţi de cult nu şi-au mai putut desfăşura activitatea sunt acelea că sunt formate dintr-un număr extrem de mic de familii, cei mai mulţi bătrâni, cu o situaţie financiară precară, şi sunt situate în zone greu accesibile", ne-a relatat pr. Marin Tudorică, secretar eparhial al Episcopiei Huşilor.


După acest moment, părintele Marin Tudorică a dat citire Deciziei chiriarhale privind atribuţiile noului protopop, iar PS Corneliu a oficiat hirotesia întru protoiereu, acordând însemnele prevăzute în Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.
"Preasfinţia Sa a prezentat şi felicitat pe noul protopop, după care a rostit un cuvânt de învăţătură celor prezenţi, mulţumindu-le pentru prezenţă şi invitându-i la o colaborare deschisă şi rodnică cu noul protoiereu.
Părintele protopop Ioan Petru a mulţumit Preasfinţitului Corneliu pentru ascultarea pe care i-a încredinţat-o, făgăduindu-i fiască ascultare şi supunere, precum şi neobosită osteneală în misiunea de coordonare a protopopiatului. PS Corneliu a mulţumit părintelui Marcel Miron pentru toată activitatea desfăşurată în perioada cât a funcţionat ca protopop, concretizată mai ales în modernizarea clădirii în care îşi desfăşoară activitatea Protopopiatul Huşi", a adăugat pr. Marin Tudorică.
Părintele Ioan Petru s-a născut pe 25 noiembrie 1956 în localitatea Deal din judeţul Alba. A absolvit cursurile Seminarului Teologic Ortodox din Cluj-Napoca şi este licenţiat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Andrei Şaguna" din Sibiu, promoţia 1982. A fost hirotonit ca preot în anul 1982 pe seama parohiei Fălciu II. Printre realizările părintelui Ioan Petru se pot enumera construirea bisericii din filia Odaia Bogdana, precum şi reparaţia capitală şi pictarea bisericii parohiale, Fălciu II. Pr. Ioan Petru este autorul monografiei cu titlul "Fălciu - file de istorie şi actualitate".

Sursa
ziarul lumina

Ce nu te va întreba Dumnezeu la judecată!

1. Dumnezeu nu te întreabă ce fel de mașină ai condus, dar te întreabă câți oameni ai condus cu ea atunci când aveau nevoie de un mijloc de transport;


2. Dumnezeu nu te întreabă câți metri pătrați are casa ta, dar te întreabă câti oameni au fost bine primiți în casa ta;


3. Dumnezeu nu te întreabă despre hainele la moda pe care le ai în dulap, dar te întreabă pe câți oameni nevoiași i-au îmbrăcat aceste haine;


4. Dumnezeu nu te întreabă ce poziție sociala ai avut, dar te întreabă cum te-ai comportat cu ceilalți;


5. Dumnezeu nu te întreabă câte proprietăți și bunuri materiale ai avut, dar te întreabă cum ți-au condus acestea viața;


6. Dumnezeu nu te întreabă care a fost salariul cel mai mare pe care l-ai avut, dar te întreabă ce compromisuri ai făcut pentru a-l obține;


7. Dumnezeu nu te întreabă cât de mult ai muncit peste program la servici, dar te întreabă cât de mult ai “muncit peste program” cu familia și pentru cei dragi;


8. Dumnezeu nu te întreabă câtă lume te-a recomandat, dar te întreabă pe câți ai recomandat tu la rândul tau;


9. Dumnezeu nu te întreabă ce meserie ai avut, dar te întreabă dacă ai schimbat meseria după cea mai bună abilitate a ta;


10. Dumnezeu nu te întreabă ce ai făcut să te ajuti, dar te întreabă ce ai facut sa îi ajuți pe ceilalți;


11. Dumnezeu nu te întreabă câți prieteni ai avut, dar te întreabă pentru câți oameni ai fost un adevărat prieten;


12. Dumnezeu nu te întreabă cum ți-ai apărat drepturile, dar te întreabă cum ai apărat drepturile altora;


13. Dumnezeu nu te întreabă ce vecini ai avut, dar te întreabă ce fel de vecin ai fost tu lor;


14. Dumnezeu nu te întreabă ce culoare a avut pielea ta, dar te întreabă ce fel de caracter ai avut;


15. Dumnezeu nu te întreabă de cate ori vorbele tale au spus adevărul, dar te întreabă de câte ori nu.

Sursa
cristianstavriu

Ruga Sf.Ioan Gura de Aur

„Mulţumim ţie Doamne, pentru toate binefacerile Tale, care din ziua dintâi şi până în ceasul acesta ai făcut cu noi nevrednicii. Îţi mulţumim pentru cele care le ştim şi care nu le ştim, pentru cele arătate şi cele nearătate, pentru cele cu fapta şi cu cuvântul, pentru cele de voie şi fără de voie, şi pentru toate cele făcute cu noi nevrednicii. Îţi mulţumim pentru necazuri şi pentru linişte, pentru gheena şi pentru pedeapsa de acolo, pentru Împărăţia cerurilor.

Te rugăm, păzeşte sufletul nostru ca să fie sfânt, având cugetul curat şi vrednic de filantropia Ta. Tu, care ne-ai iubit pe noi într-atât, încât ai dat şi pe Fiul Tău Cel Unul Născut pentru noi, învredniceşte-ne a ne face vrednici de iubirea Ta.
Dă-ne înţelepciunea întru cuvântul Tău şi întru frica Ta.
Unule Născut Hristoase, însuflă-ne puterea cea de la tine.
Tu Dumnezeule care ai dat pre Fiul Tău Cel Unul Născut pentru noi, şi ai trimis pe Duhul Tău cel Sfânt, spre iertarea păcatelor noastre, iartă-ne nouă orice am greşit, cu voie, sau fără de voie, şi nu ne socoti păcatele noastre.
Pomeneşte Doamne, pe toţi care cheamă în ajutor numele Tău cel sfânt întru adevăr.
Pomeneşte pre toţi care ne-au făcut nouă bine, sau ne-au voit rele, căci toţi suntem oameni”.

Blestemul

Nu trebuie sa ne indoim de existenta blestemului. Daca avem rugaciuni pentru inlaturarea lui, inseamna ca el exista. In rugaciunea de la inmormantare, preotul sau episcopul spune: “si daca a cazut robul tau acesta sub blestemul tatalui sau, al maicii sale sau sub blestemul sau ... iarta-l pe acesta prin mine si nevrednicul robul tau” (Molitfelnic). Din aceste cuvinte reiese ca blestemul poate prinde viata si atunci cand omul se blesteama pe sine insusi.

Daca auzim ca cineva ne-a blestemat, nu trebuie sa cadem in disperare. Blestemul poate prinde radacini doar in omul care nu este unit cu Hristos. Daca blestemul ar rodi in orice om, chiar si in cel ce s-a unit cu Hristos, ar insemna ca diavolul este mai puternic decat Dumnezeu. Ori acest lucru este neadevarat, caci nu poate creatura sa fie superioara Creatorului.
Daca ne oprim la Molitfele Sfantului Vasile cel Mare, putem observa ca blestemul are si o latura pozitiva - indepartarea demonilor si a lucrarii acestora: “Te blestem pe tine, incepatorul rautatilor si al hulei, capetenia impotrivirii si urzitorul vicleniei. Te blestem pe tine cel aruncat din lumina cea de sus si surpat pentru mandrie in intunericul adancului”.
Asadar, blestemul este acceptat de Biserica, dar numai in acest sens. Din nefericire, in zilele noastre a devenit o moda rostirea acestor Molitfe. Sunt slujitori care le rostesc cu multa lejeritate, pierzand din vedere ca se cere o anumita pregatire pentru citirea lor, iar foarte multi credinciosi considera ca numai prin aceste rugaciuni pot fi eliberati de lucrarea demonului. Din pacate, credinciosii ajung sa renunte la Sfanta Liturghie, multumindu-se doar cu aceste Molitfe.
In realitate, trebuie sa stim ca prin orice rugaciune omul se uneste cu Dumnezeu si este indepartata lucrarea demonului. Asa ca nu este cazul sa idolatrizam aceste rugaciuni.
Blestemul a fost considerat de stiinta moderna ca facand parte din credinta popoarelor primitive. Se pierde din vedere ca Scriptura ne descopera ca insusi Dumnezeu a blestemat. Mai intai l-a blestemat pe sarpe pentru ca i-a ispitit pe Adam si pe Eva, apoi a blestemat si pamantul in care aveau sa traiasca oamenii dupa cadere: "Blestemat sa fie pamantul din pricina ta! In dureri te vei hrani din el in toate zilele vietii tale! Spini si palamida iti va rodi, si tu cu iarba campului te vei hrani.
Intru sudoarea fetei tale iti vei manca painea, pana te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce!" (Facerea: 3,17-19). Blestemul asupra omului este dat pentru prima data asupra lui Cain, dupa ce acesta l-a ucis pe fratele sau Abel: "...blestemat esti tu de pamantul care si-a deschis gura sa primeasca sangele fratelui tau ... Pribeag si fugar vei fi pe pamant!” (Facerea: 4, 9-12). Precizam ca uciderea semenului aduce blestemul si nu neascularea fata de porunca data de Dumnezeu de a nu manca din pomul cunostintei binelui si raului.
Sfintii Parinti marturisesc ca cel mai usor lucru pe care il poate face omul este sa se mantuiasca, pentru ca acesta este potrivit firii. Dar din cauza pacatului, ni se pare ca mantuirea este cel mai greu lucru de realizat. Asa ne putem explica de ce omului ii este mai usor sa faca rau si sa blesteme. E bine sa ne amintim neincetat ca a binecuvanta este firescul omului.

Sursa
crestinortodox

Moda amantelor şi amanţilor (adulterul)

Din păcate a ajuns şi la noi în România această „modă” a înşelării soţiei sau soţului, importată din occident, dintr-o cultură a plăcerii şi a patimilor.
Adulterul există de când e lumea, unii dintre bărbaţii români şi-au înşelat soţiile şi în timpul comunismului şi acum câteva sute de ani, dar problema este că astăzi adulterul a ajuns să fie considerat nu doar o modă, un gest care te face mai interesat în ochii anturajului, ci și un mod de viață "demonstrat" ca "necesar" prin mijloace "științifice" .


Noi românii nu eram aşa anemici față de fenomenul degradării familiei, deoarece cultura noastră puternic tradiţionalistă, ancorată în dreapta credinţă a strămoşilor noştri, a acordat mereu mare importanţă familiei, ca mijloc de desăvârşire a individului şi de acces în împărăţia cerurilor.
Pentru noi românii, familia a fost sfântă iar asta se vede şi astăzi, când chiar dacă trăim într-o societate puternic secularizată, tinerii nu se consideră căsătoriţi dacă nu se cunună în biserică, în faţa sfântului altar. Familiile părinţilor şi bunicilor noştri aveau fiecare câte 5, 6 sau chiar 10 copii, indiferent cât de bogaţi sau de săraci erau.


Tradiţia şi cultura poporului nostru te învaţă că n-ai să fii împlinit în viaţă până când nu-ţi întemeiezi o familie şi nu faci câţiva copii. Pe de altă parte cultura împrumutată din occidentul secularizat promovează un stil de viaţă libertin, mereu în căutare de plăceri, liber de responsabilităţi, în care familia nu este singurul mod de a te împlini. Omul „modern” se poate împlini, spun adepții modernismului, şi prin carieră nu numai prin familie. Din această ciocnire de culturi şi stiluri de viaţă românii înţeleg ce pot şi ce li se pare mai uşor de înfăptuit.


E normal că pentru doi tineri căsătoriţi pare mai simplu să trăieşti fără copii până după 30 de ani, toată ziua la servici peste program, apoi în plimbări, distracţii, cumpărături, cluburi, hobby-uri şi multe altele. Dar vor fi oare împliniţi? Vor fi mulţumiţi cu viaţa pe care o vor avea? Pentru a alege cealaltă variantă aceşti tineri au nevoie de modele, de oameni pe care să-i imite.


Din păcate, de multe ori, tinerii caută modele în filme, emisiuni, ziare, reviste, în lumea mondenă în general, şi ce găsesc e lesne de înţeles. Este şi vina noastră a creştinilor că familia nu mai este o dorinţă arzătoare a tinerilor, pentru că noi suntem lumina lumii, prin faptele noastre bune ar trebui oamenii să-l vadă pe Dumnezeu în viaţa noastră. Dacă noi tinerii creştini am avea copii şi familii fericite, atunci cei din jurul nostru ne-ar imita cu bucurie, fără să ne-o zică.


Astăzi, într-o lume secularizată, ideea unei căsătorii ca o comunitate pentru toată viaţa între un bărbat şi o femeie apare din ce în ce mai îndepărtată în conştiinţa credincioşilor Bisericii, şi asta se-ntâmplă pentru că am pierdut perspectiva vieţii veşnice.


Suntem atraşi şi fascinaţi doar de ce se întâmplă acum şi sub ochii noştri. Căutăm, inventăm şi ne dorim tot felul de lucruri care presupunem că ne vor face mai fericiţi. Această continuă fugă după plăceri şi slavă lumească pare mai interesantă decât slava lui Dumnezeu, decât împărăţia cerurilor, decât lupta pentru dobândirea Duhului Sfânt în familie alături de cei dragi.


Ne-am pierdut încrederea în Dumnezeu şi poruncile Lui nu mai înseamnă mare lucru pentru noi:


„Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu.” (Evrei 13, 4)


“Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 6, 9-10)


La auzul unor astfel de porunci poate doar cei care merg duminică de duminică la Biserică se vor înfricoşa şi vor fugi de desfrânare şi adulter, dar ceilalţi vor întoarce capul ca şi cum n-ar fi auzit nimic.


De ce a ajuns adulterul o modă printre români? De ce bărbaţii îşi înşeală aşa de mult soţiile?


1.Pentru că s-au depărtat de Dumnezeu şi nu mai simt nici cele mai grosolane mustrări ale conştiinţei.


2.Pentru că nu mai cred în valorile familiei şi în sfinţenia acestei instituţii dumnezeieşti.


3.Pentru că familia nu mai e la modă cum era odată, ci acum sunt cariera şi realizările pe plan profesional.


4.Pentru că femeia a ajuns să se dezbrace oriunde şi pentru orice, fiind considerată de bărbaţi nimic mai mult decât o bucată de carne, capabilă să ofere plăcere sexuală.


5.Sexualitatea promovată în exces a dezumanizat femeia, spulberându-i taina, frumuseţea sufletului şi personalitatea ei. De vină sunt atât pofta bărbaţilor cât şi dorinţa de afişare în exces a femeii.


6.Pentru că Biserica prin creştinii şi slujitorii ei a dezamăgit în mod constant de atâtea ori şi prin atâtea exemple, înfăţişate ostentativ în mass-media. Din acest motiv oamenii zic simplu: „dacă ei cred în Dumnezeu şi fac ceea ce fac, eu doar nu omor pe nimeni, ies şi o cu o fată frumoasă-n oraş, că doar ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place”.


7.Pentru că au ajuns să aibă mulţi bani pe mână iar fetele îi ademenesc şi îi ispitesc chiar dacă ştiu că sunt căsătoriţi.


8.A fi bogat a ajuns a fi echivalent cu a-ţi înşela soţia... De ce oare? Pentru că banii au desacralizat totul în mintea celui care-i deţine.


Da, şi femeile au început să-şi înşele bărbaţii mai des. Care ar fi motivele?


1.Femeile, în dorinţa lor de a scăpa de sub autoritatea bărbaţilor, prin adulter îşi exprimă libertatea şi independenţa lor.


2.Foarte multe femei au început să aprecieze ceea ce deţine bărbatul decât ceea ce este el, şi din acest motiv îşi doresc parteneri cu bani, care să le ofere tot ce-şi doresc, chiar dacă asta însemnă să-şi părăsească valorile morale.


3.Depărtarea de Dumnezeu şi de Biserică le-a făcut să uite că o femeie este împlinintă în mod desăvârşit doar ca mamă şi soţie, nu ca director sau foto-model.


Concluziile sunt simple:


O mare parte din vină pentru ceea ce se întâmplă o avem şi noi creştinii pentru că nu mai reprezentăm de mult un exemplu pentru cei din afara Bisericii, iar poruncile şi cuvântului lui Dumnezeu nu mai au autoritatea în inima şi în conştiinţa lor, din cauza păcatelor pe care le văd în viaţa noastră.


Cauzele sunt multe şi trebuiesc căutate adânc în istoria omenirii, dar vorbind la general toate se unesc într-una: omul nu mai ascultă de Dumnezeu, considerând că Biserica este învechită şi nu se adaptează societăţii în care trăim.
Iată că oamenii fac ce vor, neascultând de Dumnezeu şi Biserică, iar consecinţele sunt evidente: efectele pacatului se văd tot mai pregnant la toate nivelele: ură, mândrie, hoţie, desfrânare, ucideri, lăcomie, certuri, avorturi, adultere, divorţuri, etc.


Indiferent cât de mult ne-am îndreptăţi păcatele şi neputinţele, ajungând chiar să spunem că nu e mare lucru dacă-ţi înşeli isoţia, totuşi consecinţele le suportăm în mod real şi nu cosmetizate după mofturile noastre.


Dumnezeu este printre noi şi are grijă să ne pedepsească şi să ne îndrepte, altfel păcatul ar ajunge a doua noastră natură. Aşa că dacă săvârşeşti adulter, aşteaptă-te şi la pedepse după măsura faptei tale.


Ca şi creştin, nu poţi concepe aşa ceva, nu te poţi gândi să-ţi înşeli soţia, iar mâine familia să se destrame, copiii să stea pe stradă sau pe la neamuri... Pentru cel ce crede în Dumnezeu femeia îi este aşa cum îi este lui Hristos Biserica, mireasă aleasă, pentru care îţi dai viaţă iubind-o pâna la sfârşit.
(Claudiu)

Sursa
ortodoxiatinerilor