LUMINA FAPTELOR BUNE

Blog ortodox spre zidire sufleteasca

SFANTUL APOSTOL ANDREI OCROTITORUL ROMANILOR


Sfântul Apostol Andrei era originar din Betsaida, un orăşel aşezat pe malul lacului Ghenizaret, în Galileea. El era frate cu Simon, cel ce avea să fie mai apoi marele Apostol Petru, fiind amândoi fiii pescarului Iona. Andrei era bărbat evlavios şi râvnitor întru împlinirea voii lui Dumnezeu. Pentru aceea, când aflase de propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul, cel ce chema pe oameni la pocăinţă, vestindu-le apropiata venire a Mântuitorului Celui făgăduit de Dumnezeu, Andrei merse la Ioan şi se făcu ucenic al acestuia.
Începutul misiunii Sfântului Andrei este de o impresionantă frumuseţe: a doua zi după Botezul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul sta de veghe pe ţărmul Iordanului cu doi ucenici ai săi, printre care şi Andrei.
Mântuitorul trece pe lângă ei. Ioan Botezătorul îl zăreşte şi îl identifică: “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29).
Cei doi ucenici, fără să spună vreun cuvânt, au pornit după Iisus. Când a prins de veste Iisus că ei se ţin după El i-a întrebat: “Ce căutaţi? Ce vreţi?” Iar ei I-au răspuns printr-o altă întrebare: “Învăţătorule, unde locuieşti?” “Veniţi să vedeţi!” le-a răspuns Hristos. Ei s-au dus şi au rămas cu Domnul până la al zecelea ceas. Întâlnindu-se cu fratele său, Simon, Andrei i-a împărtăşit bucuria de a fi văzut pe Mesia şi l-a dus şi pe el la Iisus.
De aceea Biserica îl numeşte pe Sfântul Andrei “cel dintâi chemat” sau “primul chemat la apostolat”.
După această întâmplare, însă, ei s-au întors la ocupaţiile lor obişnuite de pescari. Mâinile lor aruncau mrejele în mare pentru a prinde peşte, însă inima lor era statornic la împărăţia lui Dumnezeu. Într-una din zile, Mântuitorul se ivi şi pe ţărmul Tiberiadei, cum apăruse mai înainte pe ţărmul Iordanului.
Prima dată, ei doriseră să meargă cu Hristos. Acum Hristos le poruncea să vină după El: “Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”.
Auzind această chemare Andrei şi fratele său Simon lasă totul - până “şi pe tatăl lor”, spre a urma pe Domnul. A te supune, nu înseamnă, oare, a părăsi, a şti ce părăseşti, când, şi mai ales, pentru ce să părăseşti? Sfântul Andrei ne arată cât de simpă şi în acelaşi timp cât de puternică este chemarea lui Hristos, dar şi cât de prompt este răspunsul la această chemare sfântă.
Sfântul Andrei urmează pe Hristos fără condiţii şi fără întârziere, fără calcul şi fără dorinţa de câştig, ci doar pentru că a simţit în chemarea lui Iisus Însuşi cuvântul Vieţii.
Din ziua aceea, Andrei - ca şi ceilalţi apostoli - a urmat pe Mântuitorul, însoţindu-L pe drumurile Iudeii şi adăpându-se din izvorul cel nesecat al dumnezeieştii învăţături, pe care o răspândea Mântuitorul. Afost mereu aproape de Mântuitorul Hristos. Sfintele Evanghelii ne mai vorbesc despre El cu prilejul înmulţirii pâinilor, când el a dat de ştire Mântuitorului că în mulţime este un copil care are cinci pâini şi doi peşti. El a însoţit pe Filip la Domnul ca să-i vestească dorinţa grecilor de a-L vedea, şi împreună cu cei trei apostoli, a însoţit pe Domnul pe Muntele Măslinilor, marţi în săptămâna Patimilor. A fost martor al minunilor săvârşite de Domnul; s-a împărtăşit din cuvântul dumnezeiesc şi dătădor de viaţă al credinţei celei noi, întemeiată de Hristos; a văzut Patimile Domnului, a plâns moartea Lui pe Cruce şi s-a bucurat în ziua Învierii. A primit plinătatea harului în Duminica Pogorârii Sfântului Duh şi sorţii i-au rânduit propovăduirea Evangheliei în ţinuturile situate pe coastele Mării Negre, în Bitinia, Tracia şi Grecia (Macedonia, Tesalonic şi Ahaia).
Potrivit unor vechi mărturii ale tradiţiei istorice, Sfântul Andrei a predicat şi în sud-estul României de azi, în Dobrogea numită în vechime Sciţia Minor.
După ce a predicat în cetăţile din Sciţia Minor, locuită de greci, romani, geto-daci, s-a îndreptat spre Sud, ajungând în ţinuturile greceşti, unde pe mulţi păgâni şi închinători la idoli i-a adus la dreapta credinţă şi la cunoaşterea lui Hristos, Cel răstignit pentru mântuirea noastră; şi ajungând în oraşul Patras, a murit ca martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X.
Cine dintre noi ar putea uita vreodată mucenicia Sfântului Apostol Andrei? Crucea lui, care a fost numai a lui? Bucuria lui de a muri răstignit pe ea, ca Domnul, dar pe una pe care nevrednicia lui o dorea să nu fie la fel cu a Domnului, căci a cerut să fie răstignit pe o cruce în formă de X. La vederea ei, o tradiţia ne spune că Sfântul Andrei se adresează cu aceste cuvinte: “Mă închin înaintea ta, cruce sfântă, care ai fost sfinţită de trupul Domnului, şi cu mădularele Lui, ca şi cum cu nişte pietre de preţ ai fost împodobită. Mai înainte ca Domnul să fi fost atârnat de lemnul tău, eu mă îngrozeam când te vedeam, dar prin suferinţa Domnului meu, tu ţi-ai agonisit cereasca şi negrăita dragoste şi tu eşti râvnită azi de inima mea ca o binecuvântare.
Iată, eu mă apropii de tine cu bucurie şi fără nici o sfială! De când te doresc! O, cruce, prea bună, cea prea înfrumuseţată şi cu vrednicie prea împodobită! Tu, cea pe care te-am dorit, te-am aşteptat şi te-am căutat atât de mult, smulge-mă din vălmăşagul oamenilor şi du-mă la Stăpânul meu! El m-a răscumpărat prin tine, din braţele tale să mă primească”.
Sfântul Apostol Andrei, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel a propovăduit “pe Iisus cel răstignit; viaţa lui începe cu răstignirea Domnului şi se încheie cu propria sa răstignire.
Crucea a fost amvonul lui”.
Prin tot ceea ce a crezut şi prin tot ce a săvârşit Sfântul Apostol Andrei, în trudita sa viaţă de apostol al Evangheliei, se poate pildui în chip strălucit pentru orice om de bună voinţă, ce înseamnă a crede într-un adevăr şi ce nu înseamnă a crede într-un adevăr. Existenţa întregii sale vieţi şi activităţi pare să fi fost: prin cruce la slavă, prin suferinţă la biruinţă.
Pornind din laturile Betsiadei şi Capernaumului, trecând prin Ierusalim, a atins către miază-noapte hotarele Sciţiei, iar către miază-zi hotarele Ahaiei, dorind să miluiască din grânarele Pământului ceresc pe toţi săracii cu duhul şi cu trupul.
Dacă Biserica lui Hristos s-a înălţat prin chinuri, iar învăţătura ei a strălucit prin tăgăduiri, la această înălţare şi strălucire şi-a adus şi Sfântul Apostol Andrei partea lui de luptă şi de suferinţă. Pentru el lumea nu exista decât ca s-o umple de lumina lui Hristos şi de triumfătoarele puteri ale sfinţeniei. Domnul ne este şi nouă călăuzitor azi prin Biserica Sa. Trebuie să ştim să-L căutăm şi să aducem şi pe ceilalţi fraţi ai noştri. Hristos ne poate face şi pe noi, din “doritori de interese egoiste şi deşarte”, “pescari de suflete” pentru a ne pune în slujba adevărului şi dreptăţii lui Dumnezeu.
Păgânismul sciţilor de acum două mii de ani n-a dispărut cu totul. Drumurile Sfântului Apostol Andrei trebuie bătute din nou azi. Pe martiri nu-i face moartea care li se dă, ci credinţa pentru care ei mor. Grija ce o purtăm pentru sufletul nostru să nu fie numai o clipă şi numai de formă. Atunci, în zadar vom întreba pe Hristos: unde locuieşte? În zadar El ne va arăta Biserica. În zadar vom rămâne cu El câteva ceasuri, duminica şi sărbătorile. În zadar vom asculta propovăduirea cuvântului Său.
În zadar vom spune şi altora ceea ce am văzut şi-am auzit aici.
Prin viaţa şi faptele noastre de fiecare zi şi fiecare ceas, să fim la înlăţimea chemării lui Hristos.
Lacrimile noastre de întoarcere şi de căinţă atârnă mai greu în cântarele dreptăţii dumnezeieşti, decât toate ispitele, indiferent de ce natură ar fi ele.
Numele Sântului Andrei s-a prefăcut în renume pentru că el cu bărbăţie a crezut, a luptat şi s-a încununat.
Bărbăţia pe care trebuie s-o dovedească şi credinţa noastră, azi, are în viaţa şi jertfa Sf. Andrei o pildă, un îndemn şi o chemare; în rugăciunile lui mijlocitoare, o putere de ocrotire iar în apostolatul desfăşurat de el, în ţara noastră, o datorie clară de mari răspunderi. Fie ca această zi a întâlnirii noastre cu Hristos aici, în Biserica Sa, pentru rugăciunile Sfântului Apostol Andrei să ne pregătească calea mântuirii prin credinţă şi prin jertfelnicie, prin iubire adevărată şi dreptate. Amin.

RUGACIUNEA CU ''DURERE'' ESTE RUGACIUNEA CU ''PUTERE''



De rugat ne rugam cu totii, dar iata ce ne invata parintele Paisie Aghioritul despre cum trebuie sa ne rugam pentru aproapele, daca vrem ca rugaciunea noastra sa fie lucrătoare:

- Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doară. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla!
Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la durerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răsplăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.
Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta?
- Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, sus pină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumnezeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun.
–  Cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?
- Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dumnezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugăciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace dintre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre.AMIN

GUSTUL ''RAUTATII''


Din pacate chiar asa este! ne  place gustul rautatii. Vad lucrul acesta foarte bine la mine, il foarte bine si la cei dragi ai mei, il vad foarte bine la aproape toata lumea. Ne place sa auzim ce s-a mai intamplat rau prin lume. Divortul vedetelor, spaga functionarului public, sau furtul angajatului este pe gustul celor mai multi dintre noi, fara doar mici exceptii. Daca nu le-am mai auzi, ar fi prea multa monotonie in viata omului modern, care in general nu suporta linistea sufleteasca.

Insa pentru cei cu pretentii duhovnicesti gustul raului transmis prin cea mai veche tehnologie wireless, adica barfa senzationala, are o nuanta mult mai subtila.
Astfel, se uimeste inima noastra cand mai auzim de un “popă apostat“, de un ierarh ecumenist, si de cine stie ce semne care ne duc cu gandul ca sfarsitul lumii e aproape. Mai pe sleau vreau sa spun ca ni s-a rupt bariera iubirii, bariera firescului de a ne intrista imediat pentru persoana care este autoare a unui rau. Nu (mai) avem acel reflex dumnezeiesc de a ne intrista imediat dupa ce auzim de caderile cuiva, acel cuiva care desi este Ion cel beat de la televizor, profesorul sau doctorul care i-a spaga, seful sau seful de stat care injura, sau preotul care s-a ametit, totusi fiecare dintre acestia este aproapele nostru si pe acestia trebuie sa-i iubim cu bune si cu rele.
In schimb noi am dobandit acest reflex dracesc de a afla cat mai multe lucruri rele despre ceilalti, cu care sa ne intarim convingerile ca “lumea e mai rea ca niciodată” si ca “sfârsitul e aproape“. Astfel ne amagim meditand cu o satisfactie ticaloasa, aproape de nesesizat, ca noi nu facem partasie cu relele din lume, cand tocmai si noi suntem coautori la raul din lume. Si tocmai aceasta ne face poate la fel de vinovati ca si cei care gresesc mult, pentru ca linistindu-ne cu gandul ca noi nu suntem ca acestia, ca noi tinem canoanele si ca facem milostenie, defapt suntem la fel ca fariseul fata de vames, si vai de noi, ca inima noastra e arama sunatoare si chimval rasunator. La cat rau vedem la ceilalti ar trebui sa stam mai mereu la rugaciune ca sa-i pomenim pe toti cei aflati in greseala si sa ne rugam pentru indreptarea acestora.
Da, lumea e poate mai rea ca niciodata, iar vremurile sunt cum sunt, ultima suta de ani o demonstreaza fara echivoc, ne-au zis si sfintii parinti, o stim si noi pe propria piele, insa lucrul acesta este de plans iar nu de mirat in sinea noastra ca si cum “las’ ca eu mă sfinţesc, nu sunt ca ceilalti”. Daca mi-as iubi aproapele ca pe mine insumi, atunci intr-adevar m-ar durea inima la propriu sa-l vad pe Ion ca-i da in cap lui taicasu’ dupa un pahar de tuica, iar nu sa arunc cu pietrele judecatii in el, de parca as fi eu Judecatorul. M-ar durea inima si pentru “popa ereticul”, si pentru babele care isi dau coate la luat aghiazma, m-ar durea inima pentru toti ca si cum ar fi caderea mea. M-ar durea inima sa vad cum doi oameni se cearta pe strada, si m-as ruga pentru ei, chiar daca nu le stiu macar numele, in loc sa zic sec in sinea mea “vai cata rautate si nedreptate“.
Sa nu ne amagim cu raul din lume, pentru ca nu stim cat bine face Dumnezeu pe usa din dos. De aceea ori de cate ori auzim ca cineva a facut ceva rau cuiva, daca nu ne doare inima pentru cel care a patit acel rau, dar si pentru cel care a facut raul, sau daca nu facem macar minimul de efort de a ne ruga pentru indreptarea acestora, sa stim ca suntem doar simpli farisei iar credinta noastra nu este lucratoare, si mai rau este ca dragostea noastra fata de aproapele este o simpla amagire. Sa invatam sa ne pese de toti si de toate precum si lui Dumnezeu ii pasa de toti si de toate.
Noi nu am fost lasati de Dumnezeu ca spectatori la raul din jurul nostru, oricare ar fi el! Noi suntem lasati drept albine lucratoare ale iubirii! Si asa cum ne hranim cu iubirea la care am trudit, precum se hranesc albinele cu mierea la care au muncit, tot asa avem datoria sa hranim din iubirea lucrata si pe cei flamanzi din jurul nostru, precum si albinele hranesc cu miere mai mult pe altii decat pe ele.
Sa invatam de la albine, caci ele nu culeg polen din flori uscate sau stricate, pentru ca mierea lor sa nu fie la fel de putreda ca si florile din care a fost cules polenul, ci tot timpul cauta polenul cel mai bun, din florile frumoase, ca astfel lucrarea lor sa fie buna, gustoasa si sanatoasa. Tot asa sa facem si noi: sa nu le cautam pe cele rele din oameni, ci sa le culegem pe cele bune, ca iubirea noastra sa fie dulce-parfumata iar nu roada stricata.
Pentru a pune inceput bun, aceasta trebuie sa invatam noi de fapt: gustul iubirii!AMIN

LASATI COPIII SA VINA LA MINE


Cat de usor se inventeaza astazi povesti captivante, filme si colinde cu Mosi Craciuni, cu reni, basme si cat de mult incercam sa-i fermecam pe copiii nostri cu astfel de lucruri. Dar cat de stingheriti si indispusi ne simtim in a povesti copiilor despre Mantuitorul nostru, despre cum a venit pe lume, in mijlocul nostru, despre cate patanii si aventuri a avut El impreuna cu noi, si prin cate incercari a trecut doar de dragul nostru. Dar astazi, daca intrebi pe un copilas ce asteapta de Craciun, iti va spune ca il asteapta pe Mos Craciun, iar nu nasterea Mantuitorului. Se supara oare Iisus ca este inlocuiesc din inimile copiilor cu basme omenesti? Sa vedem ce ne spune parintele Arsenie Boca:

“Cât de putin au inteles chiar ucenicii lui Iisus sensul casatoriei, se vede din ceea ce a urmat indata dupa aceasta lamurire. mai mult au inteles mamele ce-si aduceau la El pruncii, ca sa-Si puna mainile peste ei si sa-i
binecuvinteze. Ucenicii ii certau pe cei care-i aduceau.
Iisus, vazand aceasta, S-a suparat si le-a zis: “Lasati pruncii sa vina la Mine si nu-i opriti, ca a unora ca acestora este Imparatia Cerurilor. Si punandu-Si peste ei Mainile, S-a dus de acolo.” (Matei 19,14,15) Iata o suparare a lui Iisus. Supararea ca copiii nu sunt lasati de mici sa vina la Iisus.
Este lucru stiut, ca omul din copilarie aduce inchinare pentru Dumnezeu, indiferentismul sau necredinta. Rar cand este altfel. Copilaria este intervalul vietii mai apropiat de sfintenie, mai capabil de credintă. Si oricum, in orice domeniu, “credinta” este factorul pe care se clădeste si pe care se contează.
Dacă acest factor este inclinat dintru inceput (din copilarie) spre Dumnezeu, vom avea “credintă in Dumnezeu”. Dacă este inclinat impotriva Lui, vom avea “credintă in necredintă”: “Cred Doamne, ajută necredintei mele”.
Filozofia, oricare ar fi ea, se bazează pe factorul primordial al credintei in ratiune, al credintei in stiintă, etc.
Imparatia lui Dumnezeu este fagaduită copiilor, oamenilor ce o primesc fără discutie, ca niste copii, oamenilor ce au venit la Iisus de copii. Deci, cum să nu se supere Imparatul când copiii sunt opriti de a veni la Iisus, când Iisus le este interzis?AMIN.

POSTUL NASTERII DOMNULUI

A inceput Postul Craciunului, o vreme de uitare a durerilor din noi, o vreme de curatire interioara, de luare de atitudine fata de omul rau inradacinat in coardele inefabile ale strafundului fiintei, o vreme de deszapezire a gandurilor si-a nazuintelor albe din inimile noastre.

E-o vreme in care Dumnezeu a hotarat ca lumea, aceasta entitate de frumuseti reale si fascinante, condimentata cu caractere deopotriva inalte sau infame, cu oameni de culori sufletesti dintre cele mai schimbatoare, are nevoie de sfintenie, are nevoie de caldura, de dragoste si, pe alocuri, de jertfa. Si hotararea lui n-a fost in zadar, caci aruncandu-si privirea spre lume, „la plinirea vremii” cum zic scrierile Cartii (Galateni 4,4), radiind de prea multa iubire, aproape explodand de-atata drag dumnezeisc pentru „lucrul mainilor Sale”, l-a trimis spre nastere intre oameni pe singurul Sau Fiu, Cel prin care toate s-au facut si fara de care nimic nu s-a facut din ce s-au facut: „Caci intr`atat a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau cel Unul Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede intr`Insul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. A aruncat Dumnezeu frigul din lume in carcera vesniciei si-a daruit foc de har si dar din cer pe pulberi de pamant intr-o iesle ratacita din  Betleemului, undeva in suburbia adaptata mai tarziu si identificata cu grajdul saracacios al lui Mos Craciun. N-a avut nici macar lumina. I-au adus paite in loc de lumanari, si graiuri de urari de bine, si boi si vaci sa-i sufle peste trupul mic si inghetat de ignoranta lume, si miei de la pastori, si-ntru-un tarziu, adevarate daruri, aduse de departe de magii cei pagani, singurii constienti de marea minune cei s-a dat lumii in brate.
De-aceea tinem post, ca sa vedem in lume binele din noi si binele din ceilalti, ca sa uitam de rele, sa ne uimim privirea cu lucruri ne-ntelese, fascinante, extraordinare. Sa fim mai buni, mai sinceri, sa mai lasam deoparte ura, rautatea, caracterul inchizitor, prostia, abuzul in orice, in primul rand in mancare.
Sa nu vedem postul ca pe-o povara, ca pe greutatea ca de azi inainte Dumnezeu ne interzice sa mancam, sa bem, sa ne simtim bine, sa facem petreceri, sa radem. El nu ne interzice, ci ne insufla har prin graiul neaos al Bisericii: sa nu exageram. Sa nu facem abuz, cand altii abia au ce pune in gura, cand altii n-au vazut portocale decat la televizor, cand altii n-au un acoperis unde sa faca foc si, seara, sa le povesteasca prichindeilor de Nasterea lui Hristos, ci sunt prigoniti, batuti, dati la o parte, extirpati, ca un cancer al societatii. I-ar place lui Dumnezeu sa dam o hainuta celor infrigurati, o vorba buna celor amarati si-un zambet in colt de buze celor intristati. Am fi mai mult iubiti si ne-am respecta mai mult.
Postind, devenim sinceri cu noi insine, devenim sinceri cu Dumnezeu, devenim mai precauti cu angoasele si cu pasiunile noastre. Postind, suntem mai lucizi de misiunea noastra in lume, suntem mai dornici de celalalt, nu ne mai plictisim de-atata tevatura de zi cu zi, nu ne mai enervam la culme in trafic, nu ne mai simtim stingheri in lumea celorlalti, nu mai exageram cu nimic. Caci Dumnezeu ne-a pus gand bun pentru Craciun, tuturor: si celor buni si celor rai, si celor mici si celor mari, si celor cuminti si celor nazdravani. Lumii intregi, cu tot efectivul ei de marsavii si frumuseti.
Si statornica a fost hotararea Lui. Si albe inimile noastre in fiecare an!AMIN

SI PE DUMNEZEU CINE L-A FACUT ?


Dacă ai bate pe un ateu cu dovezile ca pisălogul in piuliţă şi tot nu vei desface pe nebun de la nebunia sa.”… asa ne spune iubitul nostru parinte Arsenie Boca. Oricate dovezi ne arata creatia, ateul tot in orbirea mintii sale sade. Oricate argumente, surse istorice si marturii vei prezenta unui ateu, tot ca unei pietre vei vorbi.
Dar ateul de astazi, fiindu-i mintea afumata si infumurata de stiinta evolutionista si multa parere de sine, intreaba sec: “Daca toate sunt facute de Dumnezeu, atunci pe Dumnezeu cine L-a facut?”. Acest mod perfid de a vedea lucrurile a omului modern, a omului materializat pana in strafundul fiintei, se datoreaza faptului ca a fost invatat sa cuprinda necuprinsul cu mintea sa, a fost invatat ca totul poate fi vazut si pus sub microscop, ca taina poate fi masurata, ca sufletul poate fi disecat si radiografiat, ca gandul ar putea fi pozat, si ca tot ceea ce exista, vazut sau nevazut, ar incapea in mintea lui ingusta. Totusi, ca sa nu lungim vorba, mai bine vedem ce ne spun sfintii si inteleptii despre Dumnezeu, ca poate poate, se mai incumeta cineva sa nu mai umble in intunericul propriei minti.
Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umana; daca ar fi cuprins, n-ar mai fi Dumnezeu. (Evagrie din Pont)
Dumnezeu poate fi iubit, dar nu gândit. Poate fi prins si apropiat prin iubire, dar niciodata prin gândire. (Norul Necunostintei)
Tocmai neputinta de a-L întelege în toata întregimea Lui este aceea care ne face sa-L întelegem pe Dumnezeu în toata maretia Sa. (Tertullian)
Dumnezeu este în afara tuturor, neramânând în afara; este în toate, dar necuprins de ele; este mai presus de toate, fara înaltare; este mai jos de toate, fara coborâre; este în toate si, totodata, deasupra tuturor. (Fericitul Augustin)
Daca n-ar fi un singur Dumnezeu, n-ar fi Dumnezeu. (Sfântul Efrem Sirul)
În Sine, Dumnezeu este Gândire necunoscuta, Cuvânt negrait si Viata necuprinsa. (Sfântul Maxim Marturisitorul)
Dumnezeu este asemenea unui cerc ale carui margini nu sunt nicaieri, iar al carui centru este pretutindeni. (Fericitul Augustin)
Iata acum ce spune si Dumnezeu despre sine Insusi:''Eu sunt Cel Ce sunt''
Faţa Mea nu vei putea sa Mi-o vezi! (Sfânta Scriptura)
Eu sunt Pâinea vietii, care Sa pogorât din cer. Daca manânca cineva pâinea aceasta, va trai în veac. Si pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care-L voi da pentru viata lumii. (Sfânta Scriptura)
Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. (Sfânta Scriptura)
Cand se va lasa ateul de nebunia sa? Cand va renunta in a-si gasi bucuriile in pacat, si-atunci cand isi va vedea propria sa nimicnicie, pentru ca la Dumnezeu se vine doar cu smerenie. De aceea inchei tot cu cuvintele parintelui Arsenie Boca: “Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu cade în propria sa sentinţă, căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceea ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, nonsensul, absurdul şi prin urmare şi (nebunia) minţii care o conduce.”
“Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”AMIN

DESPARTIREA DE OMUL CEL VECHI...

Poate va intrebati de ce am ales acest titlu ,este vorba de omul cel vechi stricat de poftele inselaciunii. Nu este vorba de o despartire a sufletului, de o despartire propriu zisa ci doar de o lepadare de pacate, de greseli, o inlocuire a firii noastre celei desarte cu o fire induhovnicita, luminata. “V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou” (Coloseni 3:9 10). Cum arata aceasta “haina” a omului cel nou? In ce consta transformarea?

,Omul cel nou trebuie sa se imbrace cu viata cea noua.”
Unii confunda aceasta cu o transformare, o schimbare a fizicului. Ei bine, de data asta, nu fizicul este cel care conteaza. ,,Omul cel nou” nu este identic cu vestimentatie noua, coafura etc… Aici totul se petrece in interiorul nostru. Vorbim despre o ,,haina” launtrica. Si pentru a se intampla intradevar cu noi ceva, trebuie sa ne despartim de omul cel vechi. Sa ne despartim de obiceiurile, faptele, pacatele pe care le savarsim. Sa ne despartim de omul cel cazut…sa alungam necredinta si toate cele ce duc spre moarte, si nu spre Viata Vesnica. Hristos e Viata. Ca sa avem si noi Viata, va trebui sa fim in El. A fi „in Hristos” înseamnă a fi în cea mai intimă comuniune cu Hristos. Dupa cum stiti, Sangele Sau ne curata de pacate astfel incat putem de fiecare data sa incepem o viata intru El.
Sfântul Pavel explica ideea comuniunii de viată si a legăturii interioare a crestinului cu Iisus Hristos, în care se miscă întreaga existentă a credinciosului si din care trebuie să izvorască tot ceea ce săvârseste el. Omul cel nou este omul restabilit prin Hristos în conditia religios-morală pe care o definea înainte de păcatul lui Adam, este omul care reintră în ascultarea de Dumnezeu; este omul care consimte cu intentie dumnezeiască din momentul creării, care l-a vrut să fie spre lauda măririi Sale. Drept aceea, pentru a dobandi “haina” omului cel nou trebuie sa ne omoram madularele noastre cele pamantesti.(Coloseni 3:5)
,,Ce înseamnă să ne omoram mădularele? Să ucidem sau să nimicim omul cel vechi, îndreptându-ne prin înfrânare. Sfântul Ioan de Kronstadt ne sfătuieşte: „Nefericit este cel ce iubeşte fără de măsură plăcerile vieţii, cel ce s-a înconjurat de toate plăcerile cu putinţă. Se va feri de orice neplăcere, va deveni fără de bărbăţie şi nerăbdător; însă viaţa creştinului este numai neplăcere, o cale aspră şi îngustă, o cruce, care cere mare răbdare, în nenumărate neplăceri. Pentru aceasta, luptătorule creştin, nu căuta mângâieri în sălaşul tău şi în cele dimprejur; nu iubi plăcerile acestei lumi, ci iubeşte-L pe Hristos, purtătorul de cruce. Îndură neplăcerile, şi obişnuieşte-te cu ele.  Trebuie să ne omoram trupul, cu multele sale pofte, şi patimile pe care le avem prin înfrânare, nevoinţă şi rugăciune; iar nu să-l aţâţăm pe el și poftele sale, prin din gura lor.
Mai mult, spune Sf. Pavel, creștinii să nu slobozească mânie, iuțime, răutate, hulă, cuvânt de rușine din gura lor. Creştinii – ca să limpezim acest mesaj – nu trebuie să se lase cuprinşi de o mânie nedreaptă sau nepotrivită, nu trebuie să nutrească vrăjmăşii, nu trebuie să caute răzbunare sau să uneltească spre a face rău altora, nu trebuie să-L înjure pe Dumnezeu şi lucrurile Sale, nu trebuie si folosească un limbaj murdar. Pe scurt, creştinul ortodox trebuie să se stăpânească în tot ceasul, cu grijă faţă de vrednicia sa şi a celorlalţi copii ai lui Dumnezeu.AMIN

DE CE O PARTE DIN TINERI NU IL IUBESC PE HRISTOS ?


Am discutat cu diferiti tineri si am ramas stupefiat de ceea ce mi-au auzit urechile: foarte multi (din ce in ce mai multi) sunt impotriva preotilor, a sfintilor, a cartilor sfinte, a Bisericii ca entitate, institutie si simbolistica, a icoanelor, a oricaror lucruri nepipaibile. Nu cred in credinta altora, cred numai ca oamenii simt o nevoie de a se raporta la ceva superior, ceva numit, din intamplare Dumnezeu, Allah, Budha etc., in functie de cultura, religia sau educatia lor.

Nu pot sa inteleaga ce inseamna inspiratie divina…
Aduc cuvinte jignitoare preotilor, icoanelor, sfintilor, tagaduindu-le existenta, rolul sau calitatile…
De asemenea, cand am pronuntat numele Iisus sau Hristos, n-au intarziat ironiile. Si pronuntarea numelui Sau in limba engleza nu cred ca ar fi o problema, daca n-ar fi tonul acela mistocaresc; sau prescurtarea initialelor numelui Sau din traducerea englezeasca (J. C.) spusa tot pe un ton smecheresc…
Este cineva dintre noi care nu s-a confruntat cu asa ceva, care n-a observat in primul rand usurinta cu care se vorbeste despre credinta, dar apoi urmata de tagaduirea Invierii Domnului?
Sunt oameni care vor dovezi in acest sens, dovezi “palpabile”. In primul rand pentru cultura lor generala, in al doilea rand pentru cultura lor generala. Da, este corect cum am scris mai sus. Acestia care doresc inca dovezi pentru Invierea Domnului, dovezi pentru Dumnezeirea Lui Hristos (pentru ca El are o natura duala, este si om si Dumnezeu, dar asta e alta problema pentru unii) – cei care vor astfel de dovezi sunt cu totul rupti de realitate, de adevar, de viata. Aflarea unor astfel de detalii i-ar „ajuta” sa discute la un alt nivel, atunci ar putea cauta altfel „defectele” credintei ortodoxe. Toate acestea pentru ca nu-si doresc in mod corect, nu au cautarea aceea buna, nu au un scop bun in cautarea lor.
Daca ar avea scop bun, ar dori in primul rand sa afle adevarul. Dar ei spun „noi stim adevarul, hai sa vedem ce mai zic ceilalti, pe ce se mai sprijina ei”… Doar de dragul de a avea ce discuta in pauza la serviciu, sau la o terasa.
Cred ca toate acestea se datoreaza mediului in care traim, nu Bisericii.
Pentru ca toti cauta lucruri reale, pipaibile, si ma intreb, nu pentru slava desarta: pot eu demonstra acestora ca gresesc? Si daca pot, cum o pot face?
Cum sa contrez incultura (pseudocultura) sau lipsa de educatie a acestora? Este oare doar incultura sau pseudocultura? Cred ca mai au si o doza insemnata de mandrie – paradoxal, mandrie a omului nestiutor, care dupa ce ca nu stie, crede ca stie si se mai si mandreste cu concluziile la care a ajuns el. Ceva in genul proverbului „Prostul care nu-i fudul, parca nu e prost destul” numai ca aici e vorba de alt fel de prostie – o prostie voita.
Pot sa plec pur si simplu din fata lor cand se isca o discutie de genul asta? As fi catalogat drept anormal… Oricum sunt catalogat ca anormal, limitat, credul, indoctrinat, fanatic, sau in cel mai bun caz isi spun: “Lasa-l, daca asa crede el… Fiecare e liber sa creada ce vrea, asa ca – lasa-l…”.
Dupa cum am scris, principalele lor tinte sunt: preotii, biserica, icoanele, Hristos, sfintii, cartile sfinte, rugaciunea.
Au nevoie de explicatii pragmatice de existenta si manifestare a acestora, nu de texte. Daca le sunt aduse in fata texte din carti, nu cred nimic, ci zic ca si acelea sunt scrise de oameni, si ca totul este subiectiv, urmarind anumite interese.
Confunda ortodoxia cu catolicismul, dar asta deja e de domeniul SF-ului…
Problema e ca ei constientizeaza existenta sacrului si atat. Este ceva sacru, respectat de fiecare, in felul sau, independent, interpretabil, schimbabil; conteaza cum esti tu, ce cred ceilalti, dar ceilalti care le convin lor; orice in afara de credinta care include preoti, icoane, statui, biserica. Ei cred ca Biserica e o casa in care te rogi, din cand in cand.
Cel mai greu e cu cei care sunt ceva “cititi”, avand pretentii de oameni cu cultura, care nu mai pot crede orice, oricum. Ei nu stiu ca de fapt, cultura este aceea care te duce catre adevar, nu te departeaza de la el. Si ma doare cand observ ca, de fapt, ei sunt nefericiti, sunt goi, dezorientati, neincrezatori.
Putin in gluma – unde pot fi ei, de fapt, daca sunt mereu in cautare de ceva real, palpabil? De ce au nevoie de asa ceva, daca nu din cauza ca nu sunt cu picioarele pe pamant? Dar ei nu realizeaza asta, nu stiu ce fac, unde se afla. Sunt cei de langa noi, in special tinerii. Influentati de lumea aceasta indiferenta si materialista, de subcultura si de supra informare, sunt suprasaturati cu informatii, cu tot felul de probleme, isi fac prea multe griji si sunt prea neincrezatori.
Cum pot fi ajutati? Cum pot fi facuti sa creada ca, fiind ajutati de mine (sau de oricine altcineva) intr-o problema, de fapt ajutorul a venit de la Dumnezeu, Caruia trebuie sa-I multumeasca?
Cum nu pot intelege ca pot avea totul, ascultand de Dumnezeu si ramanand in Biserica Lui, ascultand de preotii Lui, urmand Calea Cea adevarata…
Dar cum sa-i abordez, caci nu le pot spune: “Mai, eu vad in ochii tai multa amaraciune, multa nesiguranta, sete de cunoastere etc.”, pentru ca asta o pot auzi de la orice sectar (vino la noi si te ajutam sa-ti revii, atat spiritual cat si financiar – vino la noi si te vom convinge ca Dumnezeu exista cu adevarat, iti vom pune la dispozitie tot ce vrei: carti, casete, CD-uri, marturii, exemple)”.
Pentru ca asa sunt tentat sa le spun si eu, cateodata, din sinceritate si cu impresia ca asa i-as sensibiliza in vreun fel… Dar cred ca aceasta abordare este invechita sau, daca nu e invechita, cel putin e uzitata mult prea frecvent… Cred ca nu cuvintele ii pot convinge pe ei sa vina la adevarata credinta, la adevarata biserica, la adevaratul Dumnezeu. Cred ca aici, pe langa cuvinte, care nu trebuie sa lipseasca nici ele, trebuie altceva, mult mai inalt si mult mai personal, mai apropiat, cu efect mult mai intim: faptele, rugaciunea pentru ei, pentru intoarcerea lor la Trupul Bisericii, la Trupul Domnului Hristos. Cred ca aici trebuie accentuat, dar tocmai la capitolul asta sunt foarte in urma… Cred ca mai inainte de toate, EU trebuie sa fiu in Biserica, in sensul adevarat, sa fiu ortodox adevarat.AMIN

DESPRE LUMEA ''NEVAZUTA'' A INGERILOR


Cu ajutorul Bunului Dumnezeu astăzi vă voi vorbi despre lumea nevăzută, adică despre îngeri.
În cartea Facerii 1:1 se spune: “La început a făcut Dumnezeu cerul si pământul”. Dacă citim si versetele următoare vom vedea că în ziua a 2-a a fost făcută bolta cerească, si abia în a 3-a pământul; deci acest verset trebuie să se refere la altceva… Ei bine, cuvântul cerul înseamnă lumea spirituală -îngerii, iar cuvântul pământul, materia din care, în cele 6 zile ce au urmat, a făcut întregul univers si omul. Vedem deci că îngerii au fost creati de Dumnezeu înaintea lumii văzute si a omului.
Cuvântul înger vine din greacă (anghelos) si înseamnă sol, crainic sau vestitor. După cum spune si numele, ei sunt duhuri slujitoare care, ne fac cunoscută voia lui Dumnezeu. Îngerii sunt fiinte spirituale(nu au trupuri materiale ca noi), sunt nemuritori si superiori oamenilor dar inferiori lui Dumnezeu (nu sunt atoatestiutori, nu sunt omniprezenti, nu au putere creatoare si pot face minuni doar prin puterea lui Dumnezeu).
În privinta numărului lor, Sf.Scriptură nu mentionează nimic, însă după expresiile folosite (legiune, multime, miriade), ne dăm seama că acesta e foarte mare.
La Botez, fiecare crestin primeste un înger păzitor care va sta lângă el până în ceasul mortii: “să nu dispretuiti pe vreunul…că îngerii lor din ceruri pururea văd fata Tatălui Meu”(Mt. 18:10).
Starea în care au fost creati îngerii nu era definitivă, ci trebuia să devină definitivă prin vointa lor liberă si prin stăruintă în sfintenie.
Fiind înzestrati cu libertate, îngerii puteau progresa sau dimpotrivă, puteau păcătui. Unii dintre ei s-au răzvrătit împotriva Creatorului lor, dorind să fie la fel ca Dumnezeu. Vedem deci cum păcatul mândriei îi poartă pe îngeri spre osândă, transformându-i în draci. Conducătorul diavolilor este Lucifer (Satan, Belzebul, Veliar). El a fost cel mai frumos si mai puternic dintre îngeri. Căderea îngerilor în păcat este definitivă, deoarece s-au împietrit în rău. Numărul îngerilor căzuti nu-l cunoastem dar ne dăm seama că este foarte mare, deoarece Sf. Scriptură vorbeste de o împărătie a diavolului.
Fiind cel care i-a ispitit pe strămosii nostri Adam si Eva, diavolul se străduieste acum cu multă putere si dibăcie să atragă si pe urmasii acestora în aceeasi eroare regretabilă pe care au făcut-o si ei.
Scopul diavolului în lume este de a-i ispiti pe oameni, de a-i atrage în păcate. Stim că nici Iisus nu a scăpat neispitit. Dumnezeu îngăduie ispita, pentru lămurirea si întărirea credintei noastre: precum“vasele olarului le lămureste cuptorul” asa si “ispita omului, cugetul său”(Is.Sirah 27:5).
Pentru a înlesni înselarea noastră, diavolul nu ni se arată în toată urâciunea lui ci poate lua chiar formă de înger de lumină sau sfânt. Aceste lucruri desi ni se par greu de crezut ni le povestesc chiar sfintii:
Astfel, Sfântului Grigorie Decapolitul, pe 9 martie, într-o lumină orbitoare i s-au arătat 40 de diavoli cu cununi pe capete spunând: “Noi suntem cei 40 de mucenici si am venit să-ti dăm putere asupra dracilor”. Sf. Grigorie dându-si seama de înselăciunea pusă la cale de diavoli, i-a certat si acestia s-au făcut nevăzuti.
Sfântului Simion Stâlpnicul i s-a arătat diavolul într-o noapte venind într-un car cu cai de foc, spunându-i că a venit să-l ridice la cer ca pe Ilie pentru viata lui sfântă. Nerecunoscând înselăciunea vrăjmasilor, a zis: “Doamne, facă-se voia Ta cu mine, păcătosul” si, a ridicat piciorul ca să păsească în car, dar, pe dată a pierit totul.
Dar nu trebuie întotdeauna să se arate pentru a ne amăgi. Ne poate da gânduri păcătoase, ne poate da ideea că un păcat nu este asa de grav, si multe alte din acestea. Diavolul, si ziua si noaptea urzeste curse,încercând să însele si pe cei păcătosi dar si pe cei drepti.
Împotriva omului credincios, diavolul asmute toti câinii săi, ca să nu-i scape nici unul. La fel se petrec lucrurile si cu cel ce ia hotărârea să-si schimbe viata: tocmai acum diavolul îsi intensifică lucrarea, ispitindu-l mai mult ca altă dată, atâtând patimile ce-l stăpâneau până atunci.
Însă doar atât poate… La fel ca si îngerii, si noi oamenii avem vointă liberă. Ne poate prezenta păcatul ca pe ceva bun si vrednic de dorit, ne poate îndemna în fel si chip să săvârsim fapte rele, dar nu ne poate obliga să facem ceea ce nu vrem. Sf. Ioan Gură de Aur îl aseamănă cu un câine legat, care poate să te muste doar dacă te apropii de el. Acest lucru este evident, deoarece la judecată nu am putea fi pedepsiti pentru păcate ce nu le-am făcut cu voia noastră.
Există totusi si o categorie de oameni cărora diavolul le-a pus stăpânire pe trup si pe vointă: oamenii posedati, îndrăcitii.
La ultima predică v-am spus cum un om poate să ajungă posedat de diavol. Acum voi relua mai în detaliu acest aspect.
Să ia seama fiecare si să vadă starea lui sufletească, pt.că diavolul a băgat de seamă că multi crestini se feresc de păcate mari, dar ajung să le nesocotească pe cele mici, uitând că orice păcat ne îndepărtează de Dumnezeu si ne deschide sufletul necuratului.
Oamenii care sunt în mare pericol sunt în primul rând cei care apelează la persoane ce lucrează cu puterea lui Satan: vrăjitoarele(magia albă/neagră), ghicitorii (cafea, cărti etc), spiritismul, deschisul cărtilor, yoga, horoscopurile s.a.
Trebuie stiut că pedeapsa divină se răsfrânge atât asupra persoanelor care fac asa ceva cât si a urmasilor lor până la al 9-lea neam. Stiind acestea putem întelege de ce există copii posedati. O altă explicatie o dă părintele Visarion Iugulescu care spune: “duhurile necurate erau îngăduite de Dumnezeu să intre în trupurile lor, fiindcă erau zămisliti în păcat…si pentru răul obicei pe care-l au unii părinti de a da necuratului pe ei si copiii lor”. Desigur această stare nu este definitivă, ci prin post si rugăciune duhurile rele pot fi gonite din oamenii îndrăciti. Sf.Vasile este cel care a întocmit rugăciuni speciale pentru aceasta numite “Molitve”, si pe care părintele nostru le citeste în fiecare Vineri, cu rezultatele uimitoare pe care cu totii le stim.
În încheiere as vrea să aduc aminte credinciosilor care se roagă sau fac fapte bune pentru a le merge bine numai aici pe pământ, să nu se poticnească atunci când văd că nu li se împlinesc rugăciunile la termenul pe care îl vor ei ci au parte si de necazuri, ci să citească viata dreptului Iov; si să realizeze că aceste ispite sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a iesi la iveală adevărata credintă.AMIN

DESPRE LUMEA ''NEVAZUTA'' A INGERILOR

PILDA CELOR 10 LEPROSI


Lepra era si este o boală incurabilă si foarte contagioasă. Cei care se imbolnăveau de lepră erau obligati să părăsească comunitatea din care făceau parte, pentru a preveni răspândirea bolii. Mai mult decât atât, familiei si prietenilor le era interzis să-i viziteze, acestia fiind condamnati să trăiască până la sfârsitul vietii singuri si uitati de cei dragi. Neavând unde să mai locuiască, adeseori se refugiau în cimitire sau în pesteri.
Pe când Iisus propovăduia în Samaria si Galileea, la marginea unui sat a întâlnit 10 bolnavi de lepră care i-au cerut ajutorul. Mântuitorul nu i-a vindecat pe loc, ci i-a trimis să se arate preotilor, punându-le astfel la încercare credinta. Pe drum s-au vindecat toti, însă din 10, doar unul singur a luat hotărârea firească de a se întoarce si de a-I multumi binefăcătorului său. Iar tocmai cel care s-a întors nici măcar nu era de acelasi neam cu Iisus ci era samaritean.
Samariteanul, pentru că s-a intors să-I multumească lui Iisus, pe lângă vindecarea trupească a primit-o si pe cea sufletească, Mântuitorul spunându-I: “Scoală-te si du-te, credinta ta te-a mântuit!”
Ceilalti nouă chiar dacă s-au vindecat în mod miraculos, s-au întors la viata lor plină de păcat pe care o duceau si înainte, si pentru care si primiseră acestă pedeapsă de la Dumnezeu.
Din păcate si noi suntem la fel ca cei nouă, nu suntem multumiti niciodată cu ceea ce Dumnezeu ne trimite, si mai ales nu-I multumim. Însă sper că acestă pildă ne va face să ne schimbăm, să devenim mai buni si mai receptivi la mesajele pe care ni le trimite fie prin bine(bunăstare), fie prin necazuri.
As vrea ca de acum înainte, in fiecare seară când ne facem rugăciunea, înainte să cerem ceva pentru ziua următoare, să multumim pentru ceea ce am primit în ziua ce s-a încheiat. Si mai vreau să vă aduc aminte că, pe lângă cuvinte, cel mai bun mod de a multumi este de a ajuta si noi la rândul nostru, pe cei ce se află în nevoie, având mereu în minte faptul că oricând ne putem afla si noi în aceeasi situatie.AMIN

TIMPUL SCHIMBARII


La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi si a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
-Părinte, sunt un om destul de rău. As vrea să mă schimb, dar nu pot. Am încercat să mă schimb dar nu am putut. Totusi eu sper că după ce voi mai creste, voi putea să mă schimb, nu-i asa?
-Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, si i-a spus:
-Vezi acest vlăstar?
-Da, părinte!
-Smulge-l!
Tânărul a scos brădutul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brădut ceva mai înalt, aproape cât un om.
-Acum scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a spus:
-Smulge-l acum pe acela.
-Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te si mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se cu încă 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multă greutate, au reusit, în sfârsit, să-l scoată.
-Acum scoate-ti bradul cel falnic de acolo, le spuse călugărul.
-Părinte, dar acela e un copac mare si bătrân, cu rădăcini adânc înfipte în pământ. Nu am putea nicioadată să-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni.
-Acum vezi, fiule? Si apucăturile rele din suflet sunt la fel! Orice păcat pare la început inofensiv si fără mare importantă, dar, cu timpul, prinde rădăcini în fiinta omului, creste si pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mic, îl poti scoate si singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te să lasi răul să ti se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ti-l scoată. Nu amâna niciodată să-ti faci curătenie în viată mai târziu va fi mult mai greu.


"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră dacă în noi rămân rădăcinile. Acestea vor creste din nou."(Sf.Grigorie Dialogul)

CE TREBUIE SA STIM DESPRE TAINA SF. BOTEZ


Sfântul Botez este taina prin care omul, prin întreita afundare în apã sfintitã de cãtre preot, în numele Prea Sfintei Treimi, dobîndeste iertare de pãcatul strãmosesc si de toate pãcatele fãcute pînã atunci, se naste din nou duhovniceste si se face membru al Bisericii lui Hristos. Botezul este numit si ''usa tainelor,'' pentru cã numai prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu dupã dar, si putem primi si celelalte Sfinte Taine. Botezul este întemeiat de Mântuitorul prin cuvintele: ''Mergând, învãtati toate neamurile, botezându-le în numele Tatãlui si al Fiului si al Sfântului Duh ...'' (Matei 28, 19).


Cine poate primi taina Sfântului Botez?


Toti copiii nãscuti din pãrinti crestini ortodocsi, copiii nãscuti din cãsãtorii mixte si copiii orfani nebotezati, aflati la rude si la casele de copii orfani. Mai pot primi botezul tinerii care din unele motive nu au fost botezati la timp, ca si cei de altã religie care se întorc la Ortodoxie de bunã voie si mãrturisesc dreapta credintã, dupã cu au fost bine cercetati de preoti si de episcop si dupã ce au fost mult timp catehizati si deprinsi în învãtãtura de credintã ortodoxã si dau dovadã de deplinã hotãrîre.


Cine nu poate primi Botezul ortodox?


Copiii avortati si ucisi înainte de botez, în orice situatie; copiii nãscuti morti si copiii nãscuti din pãrinti atei sau sectanti si de altã religie, pînã nu devin maturi si cer botezul de voia lor. Nu pot fi botezati nici oamenii maturi de altã religie, fãrã voia si cererea lor stãruitoare, nici cei bolnavi mintal care nu-si pot spune dorinta inimii, nici nu-si pot mãrturisi dreapta credintã.


Cine sãvârseste Botezul, cînd se sãvârseste si în ce loc anume?


Botezul se sãvârseste numai de preot si de episcop, la cel putin opt zile dupã nastere si pânã la 40 de zile, dacã pruncul este sãnãtos; iar dacã este bolnav, imediat. Slujba Botezului se face numai în bisericã, anume în pridvor, în pronaos sau într'o încãpere anume rânduitã din curtea bisericii. Numai în cazuri cu totul speciale, cînd pruncul este amenintat sã moarã, preotul îl poate boteza acasã, la spital sau oriunde ar fi.


Ce trebuie fãcut dacã nu este preot în apropiere si copilul este amenintat sã moarã nebotezat?


În aceste cazuri, cînd copilul este amenintat sã moarã îndatã dupã nastere, acasã sau la spital, asistentele sau moasele trebuie instruite de preot sã aibã oricând la îndemânã aghiasmã, la nevoie apã obisnuitã, si lumânare. Apoi, dupã ce pun numele pruncului muribund, îl boteazã ele, turnând aghiasmã în formã de cruce peste prunc si zicând cuvintele: Se boteazã robui lui Dumnezeu (numele) în numele Tatãlui, Amin; si al Fiului, Amin; si al Sfântului Duh, Amin. Dacã moare pruncul, el este botezat si se mântuieste sufletul lui. Iar dacã nu moare, cele ce l-au botezat trebuie sã spunã rudelor sau preotului cã a fost botezat de ele, iar preotul îi face toatã slujba Botezului, fãrã a-l mai afunda în apã în numele Prea Sfintei Treimi, cãci Botezul nu se mai repetã.


Copiii avortati si copiii nãscuti morti pot fi botezati la Boboteazã sau la Sântul Ioan, cum este obiceiul în unele locuri?


În nici un caz nu pot fi botezati copiii avortati si cei nãscuti morti, cãci nu au suflet în ei. Toti acestia rãmân la judecata lui Dumnezeu si pe constiinta pãrintilor care i-au ucis. Iar preotii care practicã acest botez necanonic fac un mare pãcat. Ei trebuie sã se spovedeascã la episcop si, dacã repetã pãcatul, sã fie opriti de preotie. Pãrintii care au copii avortati trebuie sã se mãrturiseascã la preotul lor, sã facã un aspru canon, sã boteze copii câti au avortat, sã facã milostenie, sã îmbrace copii orfani de la azile si, mai ales, sã nascã alti copii în loc.


De cine si când se pune numele pruncului?


Numele pruncului se pune de cãtre pãrinti, însã cu binecuvântarea preotului, care citeste o rugãciune specialã la punerea numelui noului nãscut, deoarece cu acel nume care i se dã la Botez, crestinul va cãlãtori în viatã si va sta înaintea lui Dumnezeu la judecatã. Numele pruncului se consfinteste în clipa botezului, când se cufundã în apã în numele Prea Sfintei Treimi si nu mai poate fi schimbat pânã la moarte. Numai prin tunderea în monahism se poate schimba numele de botez.


Cu nume trebuie sã punã pãrintii copiilor lor?


Dacã este parte bãrbãteascã sã i se punã mai ales numele Sfântului Ioan Botezãtorul, cel mai mare om nãscut din femeie. Se poate pune si numele sfântului care este hramul bisericii din sat sau numele sfântului din ziua în care s'a nãscut. Alte nume sfinte pentru bãieti sunt numele Sfintilor Apostoli si ale marilor Ierarhi, Mucenici si Cuviosi. La fel si la fete, primul nume sã fie al Maicii Domnului, cea dintâi rugãtoare pentru lume. Apoi numele marilor sfinte si mucenite, numele sfintei al cãrei hram îl poartã biserica, sau al sfintei din ziua nasterii. Însã toate trebuie sã se facã cu binecuvântarea si sfatul preotului.


Este bine sã i se punã pruncului douã si chiar trei nume?


Nu, cãci toti sfintii au avut un singur nume, afarã de câteva exceptii. Mai grav este însã când i se pune pruncului un nume crestin de sfânt si al doilea nume necrestin sau de altã credintã crestinã. În asemenea cazuri la bisericã si la slujbe se pomeneste numai numele crestinesc din calendar.


Ce folos au cei ce poartã nume de sfinti si ce pagubã au cei ce poartã nume de pãgîni sau de altã religie si neam?


Cei ce poartã nume de sfinti au în viatã si dupã moarte mare folos si ajutor, cãci sfi'ntii cãrora le purtãm numele se roagã neîncetat pentru noi si ne ajutã în primejdii, în suferintã si în ceasul mortii si al înfricosatei judecãti.


În schimb, cei ce poartã nume de zei, de pãgâni, si nu au zi de prãznuire în calendar, se lipsesc în viatã, la moarte si la dreapta judecatã de rugãciunile si ajutorul sfintilor. Însã, dacã noi trãim crestineste pe pãmânt, toti sfintii se roagã neîncetat în cer pentru noi si ne ajutã pe calea mântuirii.


Care sunt pãrtile principale ale Sfântului Botez?


Prima parte din slujba Sfântului Botez o formeazã lepãdãrile sau exorcismele, când cel ce vine sã se boteze stã cu fata la apus si declarã de trei ori, personal sau prin nas, cã se leapãdã de satana, de toate lucrurile lui, de toti slujitorii lui, de toatã slujirea si de toatã trufia lui. Apoi cel ce se boteazã este întors cu fata la rãsãrit si iarãsi declarã, tot de trei ori, personal sau prin nas, dacã este prunc, cã se uneste cu Hristos, rostind de trei ori Crezul.


A doua parte a Botezului o formeazã sfintirea apei, adicã facerea aghiasmei pentru botez si turnarea întreitã în cristelnitã de untdelemn sfintite. Iar a treia si cea mai însemnatã parte a Botezului o formeazã întreita afundare a pruncului în cristelnitã, zicînd: Se boteazã robul lui Dumnezeu (numele), în numele Tatãlui, Amin; si al Fiului, Amin; si al Sfântului Duh, Amin. Apoi noul botezat se înfãsoarã în pânzã albã curatã, numitã popular crismã, care vine de la Hristos. Dupã alte câteva rugãciuni, preotul unge trupul noului botezat cu Sfântul si Marele Mir, care este a doua Tainã a Bisericii, zicînd aceste cuvinte: Pecetea harului Duhului Sfânt. Apoi îi tunde perii capului în chipul Crucii, ca semn cã s'a lepãdat de omul cel vechi si s'a îmbrãcat în cel nou, îl îmbracã si, ducându-l în fata Sfântului Altar, îl împãrtãseste cu Trupul si Sângele lui Hristos. Astfel noul botezat primeste deodatã trei Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea si Sfânta Împãrtãsanie.


Care sunt efectele Botezului asupra celui nou botezat?


Prin lepãdarea de satana si unirea cu Hristos, se aratã cã noul botezat sa leapãdã de bunã voie de vrãjmasul lumii si se uneste cu Hristos, Mântuitorul lumii. Iar prin baia Sfântului Botez, în numele Prea Sfintei Treimi, cel botezat primeste iertare de pãcãtul strãmosesc si de toate pãcatele fãcute pînã la Botez, se naste din nou duhovniceste în Hristos, primeste nume de sfânt si devine membru al Bisericii si fiu al lui Dumnezeu dupã har. Prin ungerea cu Sfântul si Marele Mir, noul botezat primeste harul Duhului Sfânt si toate darurile necesare vietii si mântuirii lui care izvorãsc din har. Iar prin unirea cu Prea Curatele Taine, noul botezat primeste pe Însusi Hristos pentru prima oarã, ca arvunã si semn cã de acum este cu totul fiu al lui Dumnezeu si membru al Bisericii Sale pe pãmânt.


Cu închipuiesc materiile si obiectele cu care se sãvârseste Botezul?


Vasul pentru Botez, care se cheamã cristelnitã, vine de la cuvântul Hristos si se chiamã vas de încrestinare. În primele secole se construiau în curtea bisericii asa-numitele baptisterii, adicã clãdiri speciale cu un mic bazin de piatrã pentru Botez. Cristelnita închipuieste trei lucruri: trupul Bisericii, în care ne nastem din nou; baia duhovniceascã, în care ne curãtim de pãcatul strãmosesc si mormântul în care îngropãm pe omul cei vechi din noi, ca sã înviem la o viatã nouã în Hristos. Apa închipuieste pe Duhul Sfânt revãrsat peste lume. Cãci apa este baia trupului, iar Duhul Sfânt este baia sufletului, precum zile Mântuitorul: ''De nu se va naste cineva din apã si din Duh, nu va putea sã intre în Împãrãtia lui Dumnezeu'' (Ioan 3, 5). Apa Botezului închipuieste apa Iordanului si mormântul Domnului. Iar afundarea pruncului de trei ori în apã, în numele Prea Sfintei Treimi, închipuieste sederea lui Hristos trei zile si trei nopti în mormânt. Untdelemnul sfintit cu care se unge pruncul închipuieste milostivirea lui Dumnezeu pentru om; suflarea de trei ori a preotului peste apa Botezului este simbolul Duhului Sfânt care vine peste noi la Botez; tunderea pãrului noului botezat în chipul crucii simbolizeazã lepãdarea omului vechi si cresterea lui duhovniceascã în Iisus Hristos, la o viatã nouã, sfântã. Pânza albã, numitã crismã, în care este înfãsurat pruncul dupã botez, închipuieste curãtirea lui duhovniceascã dupã unirea cu Hristos, giulgiul cu care a fost înfãsurat Domnul în mormânt si vesmântul luminat cu care se îmbracã omul în clipa-Botezului. Iar lumânarea aprinsã, ce se dã pruncului botezat simbolizeazã lumina lui Hristos ''care lumineazã tuturor'' si ne cãlãuzeste pe calea dreptei credinte.


Cine poate fi nas la Botez si ce datorii crestinesti are nasul?


Nasul este pãrintele sufletesc al celui nou botezat. Prin botez el devine rudã duhovniceascã si povãtuitor spre Hristos al finului sãu, având o mare datorie fatã de acesta. Adicã sã-l supravegheze cum creste în credintã, dacã este adus regulat la biserica, dacã stie rugãciuni, dacã se spovedeste si se împãrtãseste cât mai des si dacã pãrintii lui trupesti îi dau educatie crestineascã. Apoi însusi nasul trebue sã-l sfãtuiascã mereu pe calea credintei, sã-i dea cãrti sfinte, sã-l ducã pe la biserici si mãnãstiri si sã poarte grijã de el toatã viata.


Orice nas de botez, ca si de nuntã, trebuie sã fie un bun crestin ortodox, sã fie om de bisericã, cu viatã duhovniceascã exemplarã si sã fie cununat.


Cine nu poate fi nas de Botez?


Cei care trãiesc necununati, adicã în concubinaj; cei ce sînt catolici sau sectanti; cei ce nu cred cu tãrie în Dumnezeu, nu merg la bisericã si nu sunt ortodocsi; cei ce înjurã de cele sfinte, sunt betivi si trãiesc în desfrânãri, ca si cei ce sunt din familii mixte sau dezmembrate si au nume rãu între crestini nu pot fi nasi de botez si de cununie. Nu este canonic sã fie mai multi nasi de botez si de cununie, cãci prin aceste sfintei taine ei se înrudesc unii cu altii, nemaiavînd voie copiii lor sã se cãsãtoreascã între ei.


Unde se aflã sufletele copiilor nebotezati si ale celor avortati de cãtre pãrinti? Ce se mai poate face pentru sufletele lor?


Dupã cum spun unii Sfinti Pãrinti si cum ne învatã Sfânta Bisericã, sufletele copiilor morti nebotezati înainte sau dupã nastere, ca si ale celor avortati cu voie sau fãrã voie, nu pot intra în Rai, pentru cã nu au avut parte de Botez. Dar nu sunt nici în iad, cãci nu au fãcut pãcate. Sufletele lor se aflã într'un loc cu amurg, între luminã si întuneric, si asteaptã ceasul Judecãtii de Apoi, cînd vor sta la judecatã în fata lui Hristos împreunã cu pãrintii care i-au ucis. AMIN

COLIND PENTRU CEI PLECATI DEPARTE DE TARA

În case de creştini colindele deja răsună
Copiii măricei de-acuma se adună
Să-nveţe colinde din moş-strămoşi păstrate
La case primitoare să fie colindate.


Şi mama a-mpodobit fereastrele din casă
Cu beteală, steluţe, flori dalbe de mireasă
Cu leru-i ler când vor sosi colindători
Fereastra casei să-i întâmpine cu flori.


Se pregătesc şi colăcei cu gust de cozonac
Să fie împărţiţi copilului bogat sau sărac.
În seara de Crăciun colindatorul când va poposi
Cu-o vorbă bună şi-un colăcel noi îl vom răsplăti.


Din hornul casei fumul agale iese;
E sărbătoarea-n suflet, în case, la ferestre,
Atunci când se va naşte pruncul Iisus Hristos
În gîndurile noastre, va fi primit frumos.


Va veni Crăciunul cu ninsoare,
Cu colinde-n prag de sărbătoare.
Mă voi duce la biserica senină,
Să-mi încarc sufletul cu lumină.


Pe-nserat o să mă-ntorc acasă
Ca să pun merindele pe masă,
Să-mi aştept în prag colindătorii,
Să-mpărtâşim splendoarea sărbătorii.


Si-n în pragul uşii voi asculta din nou,
Colinzi străvechi transmise prin ecou,
De copilaşii candorii, cu suflet frumos,
Ce vin ca să vesteasca naşterea lui Hristos!