LUMINA FAPTELOR BUNE

Blog ortodox spre zidire sufleteasca

SUFLETE AL MEU

Cu sufletul răvăşit am intrat în biserică.
Toată greutatea săptămânii era în inima mea. Tot răul pe care l-am întâlnit, tot păcatul pe care l-am făcut apăsa pe umerii mei.
M-am aşezat în partea stângă a bisericii. Frumuseţea icoanelor îmi era străină. Nu mai regăseam în mine nici un strop din curăţia lor, nici o frântură din blândeţea şi iubirea lor. Peste mine era ceaţa … multă ceaţa…
Cântările Sfintei Liturghii se înălţau duios câtre Domnul, iar buzele mele încercau să le murmure şi ele tainic. Eram atent la sufletul meu care era încă înţepenit.
Razele albe revărsându-se din candelabru şi lumina caldă a lumânărilor din faţa Sfântului Altar încercau să-mi încălzească inima şi să-mi mişte sufletul.
Cât de orb şi de surd putea să fie? Cât de nepăsător? Erau de faţă Îngerii, Măicuţa Domnului şi Însuşi Hristos Domnul, iar el …sufletul meu era absent.
Frânturi de rugăciune încercau să-l învie, dar pe el apăsa încă lespedea cea rece a săptămânii trecute. Când am auzit : Sus să avem inimile şi-am răspuns Avem către Domnul…am ştiut că mint…
Icoanele nu încetau să mă privească. Îmi mângâiau inima cu blândeţea lor, iar glasul Sfintei Liturghii săpa uşor cale spre sufletul meu.
Când mi-am ridicat cu nevrednicie privirea, am văzut pe Hristos binecuvântând din icoană toată adunarea credincioşilor. De deasupra altarului, Măicuţa Domnului ne acoperea pe toţi, chiar şi pe mine – cel nepăsător sub Sfântul ei Acoperământ.
Atunci, am stigat:
Trezeşte-te, inima mea, că eşti înaintea lui Hristos!
Trezeşte-te, sufletul meu,…că eşti acasă…
AMIN

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu