MUSAFIRI LA NOI ACASA

Îmi amintesc bine cât de pline erau bisericile noastre în urmă cu 10 ani, cu câtă fervoare ne redescopeream, mulţi dintre noi, rădăcinile creştine, cât de hotărâţi eram pe atunci să ne schimbăm viaţa, ce aşteptări mari şi minunate aveam şi, mai cu seamă, cât de simplu părea totul. Unii ziceau chiar că, în câteva luni de zile, România va ajunge la nivelul Germaniei. Dar, în cele câteva luni, totul s-a tulburat şi a devenit extrem de complicat, au apărut greutăţi nebănuite la început, iar unii au cunoscut descurajarea, abandonul chiar.
Oare ce ne sperie aşa de mult, atunci când apar primele piedici, încât ajungem la deznădejde? Necazul, aş zice, ne vine dintr-o confuzie greu de înţeles: noi suntem asemenea acelora care au impresia că se bucură de statutul unor musafiri pretutindeni şi toţi ceilalţi din casă au datoria sfântă să le facă mereu pe plac. Nu înţelegem, cu alte cuvinte, că nu se poate să fim musafiri în propria noastră casă, ci trebuie să ne alăturăm şi noi, după puterile noastre, la strădaniile celorlalţi. Priviţi-l pe Sf. Petru: priveliştea primului val care se apropie îi fisurează credinţa şi doar mâna întinsă a Mântuitorului îl mai salvează. Dar, reţineţi: atunci când este pe punctul de a se scufunda, Petru nu aşteaptă să fie salvat, el strigă tare: Doamne, scapă-mă! Strigă după ajutor pentru că se teme, desigur, dar şi pentru că vrea să-şi continue drumul. În Evanghelia de astăzi, Sf. Petru este icoana noastră, a tuturor. El exprimă fineţea de filigran a acestui sentiment atât de trainic care este credinţa. La fel este şi cu viaţa întru Hristos. Viaţa întru Hristos este departe de a fi un drum încununat cu flori, chiar dacă aşa ne place nouă să ne închipuim la început, atunci când încă resimţim din plin bucuria revenirii acasă, în sânul Bisericii.
Vă veţi întreba, desigur, ce legătură va fi fiind între toate acestea şi noi, românii de după 1990. Răspunsul nu ar fi chiar atât de complicat şi tocmai de aceea mă gândesc să nici nu-l ofer altcum decât sub forma unor întrebări, la care cred că ar fi bine să medităm profund fiecare: nu-i aşa că multora dintre noi nu ne place situaţia ţării în care trăim? Nu-i aşa că mulţi am încetat să mai avem vreo legătură cu Biserica, chiar dacă în 1990 mai dădeam pe aici, şi că acum ne motivăm opţiunea perorând o listă cu lucruri care nu ne mai convin în Biserică? Dar am făcut ceva eu, personal, pentru ca să nu mă las copleşit de valurile schimbării? Am încercat să direcţionez energia acestor valuri într-un sens pozitiv? Oare nu m-am delăsat prea mult în lamentaţii sterile, aşteptând mereu ca alţii să vină şi să rezolve problemele existente? Petru a făcut singur primii paşi ai credinţei, iar pe următorii i-a făcut sprijinit de Mântuitorul. Am făcut eu vreodată măcar acei primi paşi? Iar când valurile greutăţilor m-au izbit, cum am reacţionat: am dat bir cu fugiţii sau am strigat asemenea lui Petru, însufleţit de dorinţa de a merge totuşi înainte?
Să nu ne amăgim singuri: dacă am putea răspunde cu da la toate aceste întrebări, atunci cu siguranţă că astăzi, la 10 ani după iarna lui 1989, valurile schimbării ne-ar fi condus în cu totul altă parte decât acolo unde ne aflăm. Dar totul depinde, încă, de ce vom face de acum înainte. Rămânem în situaţia absurdă de a fi musafiri la noi acasă sau urmăm exemplul lui Petru?AMIN.