POSTUL NASTERII DOMNULUI

A inceput Postul Craciunului, o vreme de uitare a durerilor din noi, o vreme de curatire interioara, de luare de atitudine fata de omul rau inradacinat in coardele inefabile ale strafundului fiintei, o vreme de deszapezire a gandurilor si-a nazuintelor albe din inimile noastre.

E-o vreme in care Dumnezeu a hotarat ca lumea, aceasta entitate de frumuseti reale si fascinante, condimentata cu caractere deopotriva inalte sau infame, cu oameni de culori sufletesti dintre cele mai schimbatoare, are nevoie de sfintenie, are nevoie de caldura, de dragoste si, pe alocuri, de jertfa. Si hotararea lui n-a fost in zadar, caci aruncandu-si privirea spre lume, „la plinirea vremii” cum zic scrierile Cartii (Galateni 4,4), radiind de prea multa iubire, aproape explodand de-atata drag dumnezeisc pentru „lucrul mainilor Sale”, l-a trimis spre nastere intre oameni pe singurul Sau Fiu, Cel prin care toate s-au facut si fara de care nimic nu s-a facut din ce s-au facut: „Caci intr`atat a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau cel Unul Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede intr`Insul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. A aruncat Dumnezeu frigul din lume in carcera vesniciei si-a daruit foc de har si dar din cer pe pulberi de pamant intr-o iesle ratacita din  Betleemului, undeva in suburbia adaptata mai tarziu si identificata cu grajdul saracacios al lui Mos Craciun. N-a avut nici macar lumina. I-au adus paite in loc de lumanari, si graiuri de urari de bine, si boi si vaci sa-i sufle peste trupul mic si inghetat de ignoranta lume, si miei de la pastori, si-ntru-un tarziu, adevarate daruri, aduse de departe de magii cei pagani, singurii constienti de marea minune cei s-a dat lumii in brate.
De-aceea tinem post, ca sa vedem in lume binele din noi si binele din ceilalti, ca sa uitam de rele, sa ne uimim privirea cu lucruri ne-ntelese, fascinante, extraordinare. Sa fim mai buni, mai sinceri, sa mai lasam deoparte ura, rautatea, caracterul inchizitor, prostia, abuzul in orice, in primul rand in mancare.
Sa nu vedem postul ca pe-o povara, ca pe greutatea ca de azi inainte Dumnezeu ne interzice sa mancam, sa bem, sa ne simtim bine, sa facem petreceri, sa radem. El nu ne interzice, ci ne insufla har prin graiul neaos al Bisericii: sa nu exageram. Sa nu facem abuz, cand altii abia au ce pune in gura, cand altii n-au vazut portocale decat la televizor, cand altii n-au un acoperis unde sa faca foc si, seara, sa le povesteasca prichindeilor de Nasterea lui Hristos, ci sunt prigoniti, batuti, dati la o parte, extirpati, ca un cancer al societatii. I-ar place lui Dumnezeu sa dam o hainuta celor infrigurati, o vorba buna celor amarati si-un zambet in colt de buze celor intristati. Am fi mai mult iubiti si ne-am respecta mai mult.
Postind, devenim sinceri cu noi insine, devenim sinceri cu Dumnezeu, devenim mai precauti cu angoasele si cu pasiunile noastre. Postind, suntem mai lucizi de misiunea noastra in lume, suntem mai dornici de celalalt, nu ne mai plictisim de-atata tevatura de zi cu zi, nu ne mai enervam la culme in trafic, nu ne mai simtim stingheri in lumea celorlalti, nu mai exageram cu nimic. Caci Dumnezeu ne-a pus gand bun pentru Craciun, tuturor: si celor buni si celor rai, si celor mici si celor mari, si celor cuminti si celor nazdravani. Lumii intregi, cu tot efectivul ei de marsavii si frumuseti.
Si statornica a fost hotararea Lui. Si albe inimile noastre in fiecare an!AMIN