LUMINA FAPTELOR BUNE

Blog ortodox spre zidire sufleteasca

Sfaturi practice în Biserică: De ce nu facem parastase între Crăciun şi Bobotează?

Dacă vom parcurge cu conştiinciozitate întregul ciclu liturgic al anului bisericesc, avem prilejul să observăm că rânduielile constitutive ale acestuia sunt alcătuite cu multă înţelepciune.
Bunăoară, se poate vedea cu uşurinţă că marile praznice creştine (Sfintele Paşti, Naşterea Domnului, Boboteaza, Înălţarea Sfintei Cruci, sărbătorile consacrate Maicii Domnului ş.a.) reprezintă adevărate repere luminoase în iconomia calendarului şi, prin urmare, în viaţa duhovnicească a credincioşilor. Reverberaţiile sufleteşti ale unei sărbători creştine se regăsesc fidel şi în diferitele rânduieli de ordin liturgic sau pastoral, întocmite cu discernământ de către Biserică.
Una dintre ele se referă la pomenirea publică a celor adormiţi. Astfel, nu se săvârşesc parastase la praznicele împărăteşti (cu excepţia hramurilor şi a Înălţării Domnului), în săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului (deoarece întreaga noastră compasiune şi trăire religioasă trebuie să se îndrepte către suferinţele şi Moartea mântuitoare a Domnului), în Săptămâna Luminată (când bucuria Învierii Mântuitorului nu trebuie umbrită de tristeţea specifică pomenirilor pentru cei adormiţi), dar şi în perioada liturgică dintre Crăciun şi Bobotează (din aceeaşi exclusivitate acordată bucuriei duhovniceşti, prilejuită acum de Naşterea Pruncului Iisus).
 În privinţa soroacelor de pomenire care se împlinesc în acest răstimp sau a parastaselor pe care unii creştini vor să le facă de ziua Sfântului Ştefan sau a Sfântului Vasile, Biserica recomandă amânarea lor până după sărbătoarea Bobotezei. Cu toate acestea, cei trecuţi în veşnicie nu sunt uitaţi, ci pot fi pomeniţi individual de către preot, în taină, la Proscomidie.
 De altfel, cea mai de folos pomenire pentru cei răposaţi este cea de la Sfânta Liturghie, unde sunt alături de Însuşi Hristos Domnul - întrupat, jertfit, înviat şi înălţat la cer - sub forma miridelor care însoţesc Sfântul Agneţ. În felul acesta, credincioşii vii sunt totuşi mângâiaţi în rugăciunile lor pentru cei trecuţi la Domnul, iar atmosfera de bucurie creştină publică este menţinută.
Nu trebuie, aşadar, nicidecum înţeleasă această regulă tipiconală ca o restricţie sau, mai grav, o incompatibilitate pe care Biserica o încurajează cu privire la rugăciunile pentru cei vii şi cele pentru morţi. Conotaţiile unei astfel de măsuri sunt mai mult de natură psiho-pastorală: nu dorim să ne întristăm câtuşi de puţin în această perioadă în care Darul suprem al lui Dumnezeu "S-a sălăşluit între noi" (In. 1, 14). Parafrazând cuvântul biblic sapienţial, spunem şi noi că "vreme este să ne întristăm şi vreme este să ne bucurăm". Acum este vremea bucuriei sfinte, că ni S-a născut Mântuitor, Fiul lui Dumnezeu făcut om.

Sursa
Ziarul Lumina

Sărbătoarea Nașterii Domnului - Începutul unui timp nou. Scrisoare pastorală

Astăzi ne-a adunat în sfintele biserici marea sărbătoare a venirii Mântuitorului în lume, care a coborât între noi oamenii spre mântuirea (salvarea) noastră din blestemul păcatului și a morții.

Sfintele Evanghelii vestesc bucuria Nașterii Domnului în cuvinte simple și scurte, la acest eveniment nou și unic sub soare participând cele văzute și nevăzute: Fecioara Maria devine mamă, Betleemul Iudeii locul venirii Mântuitorului în lume, câmpul păstorilor locul arătării sfinților îngeri care aduc mesajul bucuriei și păcii în lume; dreptul Iosif îngândurat devine chipul adevăratei răbdări prin credința în mesajul ceresc; steaua și magii care împreună călătoresc; toate vin să ne încredințeze despre cele mai presus de fire, care astăzi se fac văzute, trăite și mărturisite în această lume în care trăim și noi.
Cel promis de Dumnezeu, după căderea omului în păcatul neascultării, vine în lume, făcându-Se ascultător Tatălui ceresc, asumându-Și toate cele ale noastre afară de păcat, pentru eliberarea omenirii din tragedia înfricoșătoare a suferințelor și durerilor de orice fel care culminează cu moartea.
Astăzi cele ce proorocii cu sute de ani înainte au proorocit s-au împlinit prin venirea în Betleemul Iudeii a Fiului lui Dumnezeu sub chipul nevinovat al copilului al cărui glas aduce speranța redescoperirii destinației noastre finale.
Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos a adus pentru lumea sinceră, cu inima și sufletul curat, bucuria eliberării și împlinirea dorinței de mântuire, însă pentru cei puternici ai timpului, dominați de setea răzbunării, a crimei și nedreptății, venirea Lui a fost privită cu teama, tulburarea și refuzul la chemarea smerită și iubitoare a lui Dumnezeu, adresată oamenilor.
Astăzi promisiunea făcută prin Sfântul profet Isaia: “Iată fecioara va lua în pântece și va naște Prunc“ (7, 14) se împlinește, Cel ce era din veșnicie pe pământ a venit, iar noi oamenii în ceruri ne-am urcat.
Dumnezeu fiind, S-a făcut Om, fără să înceteze a fi Dumnezeu, în Nașterea Lui descoperim starea de umilință prin care El a mântuit lumea.
"«El S-a făcut trup, ca să-L primească ieslea pe Cel pe care nu-L poate încăpea cerul. S-a așezat în iesle, ca să fie hrănit de Fecioara, Cel ce hrănește lumea». De aceea, «Părintele veacului ce va să fie» (Isaia 9, 5) este ținut ca prunc în brațe feciorești pentru ca și magii să se poată apropia de El (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la ziua Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, P.G. trad. de Pr. D. Fecioru, București, 2002, p. 30).
Taina credinței noastre neștiută de îngeri (Colos. 1, 26), dar descoperită în Betleem ne cheamă pe toți în fața Mântuitorului spre a înțelege puterea iubirii Lui față de noi.
Iisus Domnul se arată nouă pentru ca în El să descoperim pe Dumnezeu Omul, care vine în lume aducând pacea, învățătura, binecuvântarea cerului, și mântuirea noastră a tuturor.
Această coborâre a lui Dumnezeu pe pământ a fost primită cu sufletul întărit prin credința cea dreaptă și transmisă din generație în generație, prin melodia colindului sfânt, care descoperă prin cuvinte simple toată teologia întrupării și scopul venirii Lui în lume.
Dumnezeu Preasfântul
Colindând pământul
A vrut să nu mai fie
Blestem și urgie,
El trimise Fiul, s-alunge pustiul
Fiul se-ntrupează, lumea luminează
Fecioara Maria naște pe Mesia . . .
Aceste colinde (cântece de Crăciun) ne-au mângâiat copilăria, ne-au întărit credința și ne-au dat puterea biruinței asupra tuturor valurilor distrugătoare care amenințau credința și viața noastră.
Dreptmăritori creștini,
Sărbătoarea Nașterii Domnului și în acest an vine după ce ne-am pregătit prin post și rugăciune pentru a o primi așa cum se cuvine.
Timpurile pe care le trăim sunt marcate de o criză economică cu efecte de neprevăzut pentru întreaga lume, și aceasta se datorează nouă, pentru că am uitat de Dumnezeu și de Biserica Lui, am încetat de a fi creștini, izolând și negând taina minunii atât de necesară vieții noastre spre a birui încercările și ispitele care ne urmăresc peste tot.
La acestea se adaugă nedreptățile, lăcomia, egoismul și lipsa de dăruire către tot omul, fratele nostru care are nevoie de mângâiere, ajutor, încurajare într-o lume tot mai necredincioasă, robită de patimi ucigătoare de suflet și trup.
Precum nu vrem să avem pe Dumnezeu în viața și mintea noastră, tot așa El se retrage dintre noi, “lăsându-ne la nebunia minții noastre să facem cele ce nu se cuvin“ (Romani 1, 28). Nașterea Domnului ne cheamă pe toți să primim puterea iertării Lui, izvorâte din darul cerului și descoperit în Betleem. Toți oamenii sunt chemați astăzi să devină purtători de credință, nădejde, căci întunericul necunoștinței se risipește prin puterea stelei care strălucește în noaptea necredinței.
Mântuitorul nostru ne îndeamnă să fim cu inima plină de compasiune față de cei bătrâni, singuri, uitați și bolnavi, care așteaptă glasul mângâierii și mesajul bucuriei.
De asemenea, suntem chemați să naștem copiii spre a fi împreună lucrători cu Dumnezeu și să-i creștem în învățătura Sfintei Biserici; cu respect pentru părinți, Biserică, școală și muncă, care este izvorul bunăstării vieții noastre.
În acest sens am realizat pentru prima dată în istoria Episcopiei noastre cu ajutorul lui Dumnezeu editarea primei cărți de rugăciuni și învățătură de credință, tipărindu-o cu litere mari și pentru părinții și bunicii noștri, cărora greutățile vieții, vârsta și încercările le-au diminuat puterea vizuală.
O mare împlinire o constituie și ajutorul oferit pentru cei 70 de copii care merg la sfânta biserică și la școală, cărora lunar le plătim 200 de lei pentru a-i sprijini, încuraja și întări să rămână credincioși practicanți și mesageri ai credinței noastre, căci “dreapta credință spre toate este de folos având făgăduința vieții de acum și a celei ce va să vină“ (I Timotei 4,8).
Nașterea Domnului ne cheamă să redevenim creștini adevărați, care își împlinesc datoriile față de Dumnezeu, Izvorul vieții noastre, și față de Biserica Sa cea una, sfântă și mântuitoare prin participarea noastră activă și responsabilă la viața și activitatea ei, pentru mântuirea sufletelor noastre.
În această zi de mare sărbătoare să redevenim făpturi noi, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui spre iertarea păcatelor și spre viața veșnică. Să vizităm pe cei bolnavi care așteaptă zâmbetul și bucuria mesajului Crăciunului.
Să trăim prin taina credinței, împlinind binele, să ne apropiem de Dumnezeu, Izvorul vieții noastre, și Lui să-I încredințăm toată viața și nădejdea noastră! Apropiați-vă de Dumnezeu și El se va apropia de voi! (Iacov 4, 8)
Anul nou de care ne despart doar câteva zile vi-l doresc cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cu sănătate sufletească și trupească și depărtarea de orice lucru rău!
Bucuria credinței și roadele ei să fie văzute și în viața noastră. Taina și bucuria colindelor noastre sfinte să răsune din nou în fiecare casă unde nimeni nu trebuie să fie trist.


Al vostru către Hristos Mântuitorul, născut în Betleem, mereu fierbinte rugător,
† Corneliu
Episcopul Hușilor

Sursa
Doxologia

SFINTELE SLUJBE- Parintele Teofil Paraian

Eu aveam un părinte la noi la mănăstire – Părintele Serafim, Dumnezeu să-l
odihnească – şi zicea că atunci când a fost el la Sfântul Munte, învăţat fiind cu slujbe
scurtate de pe la oraş şi de pe la sat, şi cu slujbe rare, când s-a dus acolo şi-l ţinea
părintele ore întregi la rugăciune, i se părea lung, şi a zis către părintele: „Tare lungă a
fost slujba asta”. Şi părintele a zis: „E lungă lenea ta!”.

MAMA- Parintele Teofil Paraian

Se zice că un copil îşi căuta mama. „Nu aţi văzut pe mama?” – întreba copilul. Şi
cineva îi spune: „Mă copile, am văzut o femeie, a trecut adineaori pe aici”. Dar zice
copilul: „Eu nu caut o femeie, eu o caut pe mama”. Nici mamele noastre nu sunt o
femeie ca toate femeile, ci sunt unice faţă de celelalte femei.

INJURATURILE- Parintele Teofil Paraian

Câte unul îmi zice că înjură. Şi îi zic: De ce înjuri? Păi zice, că aşa îmi vine. Şi eu zic:
Bine, da’ mie de ce nu îmi vine? Păi, zice, dumneavoastră sunteţi altfel de om. Păi zic:
Fii şi tu altfel de om!

INCHISOAREA- Parintele Teofil Paraian

Aş vrea să reţineţi ceva, şi anume că cineva a spus întrebând: „De ce oare la închisori
sunt mai mulţi bărbaţi decât femei?”. De ce într-o închisoare, în închisori în general,
sunt mai mulţi bărbaţi decât femei? Şi răspundem: pentru că la biserică sunt mai
multe femei decât bărbaţi.

ISPITELE- Parintele Teofil Paraian

Ispitele fiind îndemnuri spre păcat pot duce nu numai la păcat, ci pot duce şi la
virtute daca le invingi.
Credinciosul trebuie să facă faţă ispitelor care îi vin. El trebuie să se pregătească spre a
face faţă ispitelor: „Caută doctor înainte de boală şi roagă-te înainte de ispită” spune
Sfântul Isaac Sirul; „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41).
Părinţii spun că diavolul ispiteşte la rău pe fiecare om după înclinaţiile pe care le are

fiecare.

IADUL - Parintele Teofil Paraian

Iadul are loc acolo unde omul este lipsit de Dumnezeu, unde nu simte prezenţa lui
Dumnezeu, dar unde se simte prezenţa lui Dumnezeu nu mai poate fi iad.
Iadul l-au creat cei care au fost vrednici de iad, mai întâi îngerii căzuţi şi după aceea
oamenii care sunt vrednici de iad şi care ajung într-o stare de iad, aceia sunt în iad,
dar nu ajung undeva unde s-au creat nişte condiţii de iad. Condiţiile de iad le creează
omul şi în lumea aceasta, când face rele, când e făcător de răutate, aduce în jurul lui o
atmosferă neplăcută, este o atmosferă de iad, dar iadul nu există de la sine ca o
realitate în care intri.
Ai făcut un rău şi intri acolo ca şi cum ai intra în închisoare, ci
iadul este iadul tău, iadul în care ajungi, din care nu poţi ieşi, zbuciumul lăuntric de
pe urma păcatelor, neliniştea sufletească, toate acestea sunt stări de iad cu care începe
iadul aici pe pământ, aşa cum începe de altfel şi raiul pentru cei credincioşi aici pe
pământ şi se continuă şi dincolo de lumea aceasta.
Noi nu considerăm o spaţialitate oarecare a iadului. Şi până la urmă adevărul este că
iadul e acolo unde e omul căzut.

FERICIREA- Parintele Teofil Paraian

Dumnezeu nu doreşte ca fiii Săi să fie nişte tânguitori, privitori cu faţa spre trecut, ci
vrea să fie nişte oameni fericiţi, privind spre viitor şi spre veşnicie.
Cine sunt fericiţi? Ştiţi cine? Cei ce cred, cei ce cred în Dumnezeu, aceia sunt oameni
fericiţi. Şi dacă crede cineva în Dumnezeu şi nu este fericit, să ştie că nu crede în
Dumnezeu, sau, în orice caz, nu crede destul. Credinţa în Dumnezeu este izvor de
fericire.
Dacă mergi pe calea fericirii, chiar şi în condiţii de nefericire, poţi să fii fericit.

Rugaciune catre Sf.Arhidiacon Stefan

Sfinte mare mucenice al lui Hristos Stefane, cel ce ai proslavit pe Dumnezeu intru madularele tale cele mucenicesti, nu ne trece cu vederea pe noi, cei cuprinsi de nevoi si ispite; ci te roaga pentru noi Preamilostivului Dumnezeu ca sa impace lumea, si sa departeze de la noi pe tot vrajmasul cel pornit asupra noastra, prin mania lui Dumnezeu pentru pacatele noastre.

Roaga-te, sfinte al lui Dumnezeu cu aceeasi caldura cu care te-ai rugat pentru ucigasii tai; roaga-te sa departeze de la noi furia celor fara de Dumnezeu si sa ne apere pe noi, poporul Sau cel nou ales, ca prin rugaciunile tale fiind mantuiti, sa laudam bunatatea lui Dumnezeu cea nespusa si pe tine sa te marim in vecii vecilor. Amin!

Sfantul Arhidiacon Stefan, primul martir al Bisericii

Sfantul Stefan este praznuit de Biserica, in a treia zi dupa Nasterea Domnului. Parintele Nicolae Steinhardt, facand diferenta intre cele doua verbe vecine, dar nu identice, "a sedea" si "a sta", ne descopera de ce Sfantul Stefan este sarbatorit dupa Nasterea Domnului si Soborul Maicii Sale.
"A sedea", spune parintele, inseamna in limba romana a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita ... ), iar "a sta" inseamna a se tine in picioare, vertical. In textul de la Fapte, 55-56 se spune: "A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu".
 Observam ca in textul Noului Testament este prezent verbul a sta, adica a se afla in picioare, si nu a sedea. In iconografie, Hristos e mereu reprezentat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc, iar in textele liturgice se face referire la Iisus sezand in slava, niciodata stand.
Parintele Nicolae Steinhardt explica de ce s-a folosit verbul "a sta": "Pentru a primi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Din respect pentru Arhidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire". Din acest motiv, Sfintii Parinti au randuit ca Sfantul Stefan sa fie cinstit in a treia zi de Craciun.




Sfantul Stefan - primul diacon



Marindu-se numarul crestinilor dupa intemeierea Bisericii, a crescut si numarul cererilor pentru diverse slujiri ale apostolilor. Astfel, au fost alesi din cadrul comunitatii, sapte barbati "plini de Duh Sfant si de intelepciune" care sa slujeasca atat in cadrul slujbelor religioase cat si sa supravegheze buna oranduiala la mesele comune.
Primul dintre acestia a fost Stefan, iar ceilalti sase sunt: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae. Rolul lor in Biserica primara depasea cu mult rolul pe care il iau diaconii in zilele noastre. Ei predicau cuvantul Evangheliei, botezau si ajutau la desfasurarea cultului apartinand organelor de conducere ale Bisericii din Ierusalim.



Sfantul Stefan - primul martir



Sfantul Stefan s-a aratat un aparator al credintei adevarate cu privire la persoana lui Hristos, marturisind ca El este Fiul lui Dumnezeu, care S-a nascut, a murit, a inviat si S-a inaltat la ceruri pentru mantuirea noastra. A fost acuzat ca a adus blasfemie lui Moise si lui Dumnezeu.
Atunci cand Caiafa a intrebat daca cele ce se marturisesc despre El sunt adevarate, Sfantul Stefan a rostit o lunga cuvantare in care a aratat ca Iisus Hristos este Mesia, cel prezis de profeti si ca iudeii sunt vinovati pentru uciderea Lui.
Furiosi, evreii au cerut uciderea lui cu pietre. Dupa ce L-a vazut pe Mantuitorul Hristos in chip minunat in slava, stand de-a dreapta lui Dumnezeu, s-a rugat pentru sine si pentru cei care il omorau: "Doamne nu le socoti lor pacatul acesta" (Faptele Apostolilor VII, 59-60).
Locul uciderii Sfantului Stefan a fost in valea lui Iosafat. Avand in vedere ca in vremea aceea cei care erau ucisi cu pietre nu puteau fi inmormantati in cavoul familiei, se presupune ca trupul Sfantului Stefan a fost pus in mormantul unui crestin.
 Moastele sale au fost descoperite in anul 415, atunci cand preotul Luchian din Kefar-Gamala a avut o intreita viziune. Cand i s-au descoperit moastele, pe mormantul sau scria "chiliel", care in limba ebraica inseamna "cununa", pentru ca intr-adevar el a luat, cel dintai dintre crestini, cununa muceniciei.



Semnificatia numelui Stefan



Numele este de origine greceasca - Stephanos - si inseamna "coroana", "ghirlanda", "cununa" (cu care erau incununati invingatorii). La noi, formele curente au fost si sunt Stefan si Stefan(i)a, diminutivate mai ales Fane, Fanel, Fanica, Fanita, Fana, Fanica, iar uneori - sub influenta straina - Fanny.
Destul de des se folosesc si diminutivele Stefanel sau Stefanita, mai rar Stef(i). Mai recent a aparut si forma feminina Stefanela (ce pare sa fi prins mai bine decat vechea Stefanida - numele unei mucenite trecute in calendar).


Sursa
crestinortodox

Viaţa prea cuviosului părintelui nostru NICODIM cel sfinţit de la Tismana

Sfântul Prea Cuviosul Părintele nostru NICODIM cel sfinţit era de neam macedo - român, născut din părinţi credincioşi la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului ţării româneşti, Nicolae Alexandru Basarab.
După ce învaţă carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoinţa vieţii monahale în Mânăstirea Hilandaru din Muntele Athos, unde primeşte îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre şi chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.
 Ajungând la Athos, în muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma Mânăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavoli.

Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos pentru adânca sa smerită cugetare, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit de darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni, ajungând vestit în tot Muntele Sfânt.Ca egumen al Mânăstirii Hilandaru, Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa până la o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români şi bulgari deprinzându-i pe toţi cu frica de Dumnezeu şi hrănindu-i cu învăţăturile Sfintei Scripturi. Căci era dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog şi părinte duhovnicesc pentru mulţi. Pentru aceea nu puţini sihastri, călugări de chinovii şi egumeni veneau la el pentru sfat şi cuvânt de folos .

Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia ecumenică.
Deci, văzând patriarhul şi împăratul smerenia şi înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale, îndată a ridicat anatema dată asupra Biserici Sârbe, spre lauda lui Hristos şi bucuria creştinilor. Aşa înţelegea el să împlinească Evanghelia şi să ajute la mântuirea semenilor săi .
In urma unei descoperiri dumnezeieşti, Sfântul Nicodim vine din Muntele Athos cu mai mulţi ucenici in sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază doua mici aşezări monahale Vratna şi Mănăstiriţa. Iar in anul 1364 trece în Ţara Românească şi se aşează pe valea râului Vodiţa, unde exista o mica sihăstrie întemeiată de călugări vlahi.
Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) şi RADU I (1377-1384) şi al sihaştrilor din partea locului, zideşte chilii şi biserica de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care o sfinţeşte în anul 1369. Mănăstirea Vodiţa a fost înzestrată apoi cu danii şi întărită prin hrisov domnesc ca ,,după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chiar Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ.”
Pe valea râului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulţi sihastri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim a înălţat, de asemenea, la locul numit ,,CASCADE” Mănăstirea voievodală Tismana, cu aceiaşi hram, cu ajutorul domnilor Ţării Româneşti Radu I şi Dan I, între anii 1377 şi 1378.
Aici, marele stareţ formează o obşte renumită de zeci de călugări, ajută la menţinerea în continuare a vieţii isihaste pe valea Tismanei şi pune de chinovie, după tradiţia Muntelui Athos.
Apoi, adunând în jurul său câţiva călugări minunaţi, a întemeiat la Mănăstirea Tismana o vestită scoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită în toată Peninsula Balcanică.
 De aici Cuviosul Nicodim conducea toate mănăstirile organizate de el şi întreţinea corespondenţă cu egumeni şi ucenici din Athos, din Serbia şi din Tara Românească, precum şi cu Patriarhul Eftimie al Târnovei, dovedindu-se un mare teolog şi părinte duhovnicesc.

Sfântul Nicodim, luând de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi putere asupra duhurilor necurate, a făcut multe şi nenumărate minuni, cât a trăit în viaţă, izgonind diavolii din oameni şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa. El a intrat şi în foc şi a ieşit nevătămat, încât nici chiar de haine şi nici de părul capului nu s-a atins focul. Apoi a făcut alte minuni şi nespuse lucruri cu puterea lui Hristos.
La bătrâneţe, Sfântul Nicodim încredinţează grija celor două mănăstiri, Vodiţa şi Tismana, ucenicului său, ieromonahului Agaton, iar el se retrage la mai aspră nevoinţă în peştera de deasupra mănăstirii, ce se păstrează până astăzi.
Acolo se nevoia cuviosul toată săptămâna în post, în priveghere de toată noaptea şi în neîncetată rugăciune.
Numai Duminica şi la praznice cobora din peşteră în Mănăstirea Tismana şi săvârşea Sfânta Liturghie. Apoi vindeca pe cei bolnavi care veneau la dânsul, mânca la trapeză cu părinţii, sfătuia şi mângâia pe toţi cu cuvinte de folos şi se urca din nou la peşteră.Numele Sfântului Nicodim de la Tismana se făcuse cunoscut până dincolo de hotarele Tării Româneşti, pentru sfinţenia vieţii şi darul vindecării a tot felul de boli.
Din tradiţia mănăstirii se spune că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alţii se tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvântarea Cuviosului, sau numai cât se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecaţi de Sfântul Nicodim se numără şi fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie .

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Sfântul Nicodim, împreună cu câţiva ucenici, întemeiază pe Valea Jiului Mănăstirea Vişina, cu hramul Sfânta Treime, în locul unei sihăstrii mai vechi. Iar în anul 1400 întemeiază Mănăstirea Prislop, numită şi Silvaşul de Sus, în ţinutul Hunedoarei , cu acelaşi hram , fiind ajutat de domnitorul Mircea cel Bătrân . În această mănăstire s-a nevoit Cuviosul câţiva ani , unde a şi scris cu mâna sa un Evangheliar slavon (1404-1405), care se păstrează până astăzi.
Ajungând la adânci bătrâneţe cu sfinţenie, Sfântul Nicodim de la Tismana s-a mutat din această viaţă vremelnică la viaţă cerească şi nepieritoare, în ziua de douăzeci şi sase decembrie, anul mântuirii 1406, fiind plâns de toţi ucenicii săi.
Sfintele sale moaşte s-au îngropat cu multă plângere în biserica Mănăstirii Tismana, în mormântul dinainte pregătit, cum se vede până astăzi, unde se face în tot anul prăznuirea lui. După ce Dumnezeu i-a proslăvit moaştele cu mireasma dumnezeiască de bun miros şi cu dar izvorâtor de mir şi cu facere de minuni, au si fost puse în raclă, fiind aşezate cu cinste în biserica zidită de el , ca şi moaştele Sfântului Grigore Decapolitul, în Sfânta Mănăstire Bistriţa.
După trecere de mulţi ani, un domn al Ţării Româneşti a voit să ridice din Mănăstirea Tismana moaştele Sfântului Nicodim şi să le ducă în oraşul Bucureşti. Dar, ne fiind voia Sfântului să se înstrăineze moaştele din lăcaşul său, a făcut minune, încât a părăsit domnul acela lucrul neplăcut sfântului.
După aceea s-a arătat în vedenie unuia dintre călugări poruncindu-i să spună egumenului să-i ascundă moaştele şi numai un deget sa ia de la mână pentru evlavia locuitorilor. În acest chip s-a arătat Sfântul Nicodim şi egumenului, poruncindu-i, asemenea, să facă precum îi spusese şi fratelui aceluia.
Încredinţându-se egumenul, a luat un deget de la mâna sfântului şi mir de la moaştele sale şi au fost puse într-un vas de cositor, împreună cu o cruce mare de plumb pe care o purta sfântul la grumaz; ele se află în Sfânta Mănăstire Tismana până în ziua de astăzi ca podoabe duhovniceşti cinstite şi de mare preţ.
Însă din sfântul mir nu este îngăduit nimănui a lua cât de puţin, fără numai vasul a-l săruta şi a se umple de bună mireasmă duhovnicească. În acest chip fiind ascunderea moaştelor sfântului, multă vreme se ştia taina numai de către egumen şi de unul din fraţii mănăstirii.
Mai pe urmă, din pricina multor răzmeriţe şi vitregii, au rămas moaştele sfântului tăinuite de tot şi neştiute de nimeni, până în ziua de astăzi. Poate că aşa a fost voia sfântului, cu toate că se găsesc cele mai sus numite sfinte odoare, spre mângâierea celor ce vieţuiesc în mănăstire şi a bine credincioşilor creştini, prin care şi acum se fac multe şi nenumărate minuni.
Duhurile cele necurate din oameni se izgonesc cu chemarea numelui sfântului şi vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc şi aleargă cu credinţă la ajutorul lui. Şi ţara aceasta, cu rugăciunile şi cu ajutorul Sfântului Nicodim, de multe nevoi se păzeşte şi se izbăveşte.
Apoi şi pe Sfânta Mănăstire Tismana, care are în sine comoara de mare preţ a sfintelor sale moaşte, de multe primejdii şi bântuieli ale văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi o păzeşte şi o apără totdeauna cu grabnică şi călduroasă folosinţa sa.

Pentru ale cărui rugăciuni, Hristoase Dumnezeule miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.
AMIN !



















Trecerea la Domnul a ultimului stareţ de la Tismana în noaptea de Crăciun

Ultimul stareţ al marii lavre de la Tismana a fost protosinghelul Gherasim Iscu. Luptase pe frontul misionar din Transnistria, iar pentru această "culpă", dar şi pentru atitudinea sa anticomunistă, la 26 septembrie 1948 a fost arestat de Securitatea comunistă.
 A fost anchetat, umilit şi condamnat la 10 ani de temniţă grea. În timpul detenţiei s-a îmbolnăvit de TBC, fiind internat în penitenciarul sanatoriu de la Târgu Ocna. Camera 4 a fost ultima destinaţie a parcursului pământesc, despre care avem informaţii de la pastorul lutheran Richard Wurmbrand: "În zori, abatele Iscu a chemat lângă el doi deţinuţi şi le-a cerut să-l ridice în picioare. "Sunteţi prea bolnav ca să vă mişcaţi", au spus ei. Toţi cei din cameră s-au pus în mişcare. "Ce se întâmplă? Ce vrea să facă?", întrebau. "S-o facem noi!" "Nu puteţi face asta", a zis el. "Daţi-mă jos din pat!" L-au sprijinit ridicându-l. "Duceţi-mă la patul lui Vasilescu!" Stareţul s-a aşezat lângă tânărul care-l torturase şi i-a pus cu blândeţe o mână pe braţ. "Linişteşte-te", i-a spus pe un ton consolator. "Eşti tânăr. Nu ţi-ai dat seama ce faci." Cu o zdreanţă a şters sudoarea de pe fruntea tânărului. "Te iert din toată inima şi ca mine şi ceilalţi creştini. Iar dacă noi iertăm, cu siguranţă că Hristos, care-i mai bun decât noi, va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer."
A primit spovedania lui Vasilescu şi i-a dat Sfânta Împărtăşanie, după care a fost ajutat să ajungă la patul său. În timpul nopţii, atât stareţul, cât şi Vasilescu au murit.
Cred că s-au dus în Rai ţinându-se de mână". Era 26 decembrie 1951, praznicul Crăciunului şi al Cuviosului Nicodim cel Sfinţit, primul stareţ al Tismanei. Vasilescu era cel care îl torturase pe stareţul Gherasim la colonia de muncă Poarta Albă. Martirul lui Hristos îşi iertase persecutorul.

Sursa
Ziarul Lumina

Evanghelia Duminicii după Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos (Fuga în Egipt) (Mt. 2, 13-23)

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: Ridică-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui, fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod va căuta Pruncul ca să-L ucidă. Iar el, ridicându-se, a luat noaptea Pruncul şi pe Mama Lui şi au plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin proorocul: "Din Egipt am chemat pe Fiul Meu". Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia Proorocul: "Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată, pentru că nu mai sunt". După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, şi i-a zis: Ridică-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iosif, ridicându-se, a luat Pruncul şi pe Mama Lui şi au venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, Iosif s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi, venind, a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Sfanta Eugenia

Eugenia - Sf. Cuv. Eugenia este cinstita de Biserica Rasaritului pe 24 decembrie, in vreme ce apusenii o pomenesc pe 7 februarie. Vechile nume grecesti Evghenios si Evghenia (in neogreaca: evghenes, „nobil“; evgheneia, „noblete“), insemnand „de bun neam“ (ev, „bun“ + ghenos, „nascut“), s-au consolidat in onomastica europeana si prin adjectivul latinesc eugeneus sau eugenius („de bun soi“).Sfânta Eugenia era originară din Roma. În anul 183, anul al şaptelea al domniei împăratului Comodus (176-192), Filip, tatăl Eugeniei, a fost numit Legatus Augusti, conducător peste întregul Egipt. În consecinţă, Filip a venit în Alexandria cu soţia sa Claudia şi cu cei trei copii: Eugenia şi cei doi fraţi ai ei, Avit şi Serghie. În Alexandria, Eugenia s-a făcut creştină şi împreună cu doi slujitori ai ei au luat hotărârea de a intra în mănăstire. Eugenia s-a tuns, s-a îmbrăcat cu haine bărbăteşti, iar episcopul Elen, care credea că este bărbat, i-a primit în mănăstire împreună cu cei doi însoţitori, botezându-i. Pentru viaţa curată, Eugenia, adică Eugeniu, căci aşa îşi luase numele, a fost ales stareţ.
 O femeie din Alexandria, pe nume Melantia, primind vindecare de la Cuviosul Evghenie, s-a îndrăgostit de acesta. Deoarece Eugeniu a refuzat îndemnurile la păcat ale Melantinei, aceasta s-a dus la prefectul oraşului, tatăl Eugeniei, şi a făcut o plângere că stareţul mănăstirii înşală cu cuvinte viclene pe femeile cinstite şi că a necinstit-o.
 Prefectul a trimis să-i aducă pe Eugeniu şi pe monahi. La judecată, pentru a dovedi minciunile Melantiei, Eugenia şi-a rupt hainele, a arătat că este femeie şi a mărturisit că este fiica prefectului.
Tatăl Eugeniei s-a botezat şi a ajuns episcop al Alexandriei. Eugenia a primit cununa muceniciei în timpul persecuţiei împăratului Valerian (253-260).
Tot atunci au fost martirizaţi şi Protan împreună cu Iachint, din porunca conducătorului Nichita.  La noi s-au folosit relativ tarziu (incepind de prin sec. 17).
Formele mai vechi sunt neogrecesti si se recunosc din pronuntia cu v  si ghe (Evghenie, Evghenia, Ghenia, Ghenea, Ghinea etc.); formele mai noi sunt neolatinesti si se recunosc din pronuntia cu u si ge (Eugen, Eugeniu, Eugenia, Genu, Gena, Genia etc.). De aici si diminutivele Jeni, Jenel, Jenica.

EVANGHELIA LA NASTEREA DOMNULUI - Evanghelia dupa Matei 2, 1-12

"Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel". Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor."

Hristos S-a Născut !

Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” (Matei 1, 20)

Aceasta este legimitatea sfântă a acestui slăvit praznic de mântuire a lumii, prin „Cel Unul Născut”, „Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, şi din Fecioara Maria S-a făcut om, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. (Simbolul Credinţei) Aşadar toate cele ce s-au întâmplat la Betleem acum mai bine de două mii de ani sunt pline de sensul tainic al mântuirii lumii, recuperat acum după ceea ce constituise o simplă biruinţă temporară a diavolului asupra protopărinţilor neamului omenesc, Adam şi Eva, care încercaseră a dobândi desăvârşirea Lui Dumnezeu – dar fără Dumnezeu: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". (Facerea 3, 5)


Paginile Filocaliilor sunt pline de exegeze patristice în care este desconspirată viclenia diavolului asupra regelui Creaţiei, „omul”, care la sfatul amăgitorului a pierdut viaţa veşnică precum şi trăirea spirituală a Raiului, dobândind în schimb moartea sufletească, condiţionările spaţio-temporale şi suferinţa, durerea şi stricăciunea: „În Adam toţi mor” (I Corinteni 15, 22), de aceea: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor.” (I Corinteni 15, 21). Spune Pilat: „Iată Omul !” (Ioan 19, 5) - iată emblema mântuirii voastre, iată Împăratul vostru, Care nu-i din lumea aceasta! Zice Sfântul Atanasie : „Hristos a luat chip de rob să-l facă pe om împărat la starea cea dintâi”.
 De aceea a primit Hristos naşterea din Fecioară, scutece, frig, lipsă de cele materiale şi asupriri de la om - ca noi să avem mântuire ! Dreptul Simeon la Templu profeţeşte: „Acesta este spre căderea şi ridicarea multora” iar Sfântul Sofronie Patriarhul Ierusalimului cântă: „Lumină spre descopeririea neamurilor şi slavă poporului tău Israel”.
 Importul de Lege din cărţile Vechiului Testament întru desăvârşirea Legii prin har şi iubire sunt confirmarea lucrării Lui Iisus în lume cântată de îngeri şi vestită de prooroci în cărţile lor: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5, 17): „Slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire !” (Luca 2, 14)


Dar la toate acestea se adaugă puterea Duhului Sfânt şi dragostea Lui Dumnezeu Tatăl, Care „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină !” (I Timotei 2, 4) Iar noi, sărăcuţii, am transformat Taina Naşterii într-o cină mare, la care uneori întrăm fără haine de nuntă, inconştienţi de măreţia sărbătorii, limitând totul la un simplu belşug material şi culinar, uitând că ospăţul credinţei înseamnă unirea permanentă cu Hristos în taina rugăciunii şi a Euharistiei.
 Nu degeaba Regele Psalmist David vesteşte: „Că întru păcate m-am zămislit şi întru fărădelegi m-a născut maica mea.” (Psalmi 50, 6) Din păcate, prea adesea rămânem limitaţi la vasul cel de lut şi călătorim pe calea vieţii în uitare, lene şi nepăsare, uitând desăvârşit de Calea Jertfei şi a Crucii.
E adevărat Hristos Se naşte în peştera Betleemului, - dar şi tainic în inimile noastre, născându-ne la viaţa duhovnicească pe cerul Bisericii, înscriind noi nume în sinaxarele Sfinţilor şi în Cartea Vieţii la Tronul Celui Preaînalt: „vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri.”
 
Sursa
parintele Calistrat

Steaua Craciunului - Pr. Napoleon Nicolae Dabu

Recent lumea întreagă a luat cunoştinţă de o aşa-zisă descoperire ştiinţifică a unor astronomi australieni, care susţin că deţin un software (program de calculator) capabil să recreeze cu fidelitate poziţia oricărui corp din univers, la orice dată din ultimele mii de ani.


Pe baza acestui program de calculator, astronomi şi cercetătorii australieni, în frunte cu Dave Reneke (redactor şef la revista Australia’s Sky & Space Magazine), au făcut o seamă de afirmaţii în legătură cu steaua care i-a călăuzit pe „magii de la Răsărit” (Matei 2, 2) spre peştera din Betleemul Iudeii.


1. În primul rând ei susţin că programul recunoaşte prezenţa pe bolta cerului a unui astru neobişnuit în intervalul de timp 3 î. Hr. şi 1 d. Hr.
2. Acest astru, însă, nu este unul de sine, nu are propria identitate aşa cum o au stelele sau planetele din sistemul nostru solar, ci specialiştii susţin că ar fi o aliniere a planetelor Jupiter şi Venus, fapt care ar fi dus la un plus de intensitate luminoasă.
3. Data la care s-a produs această conjuncţie Jupiter-Venus ar fi 17 iunie, ceea ce ar duce la infirmarea zilei de 25 decembrie, ca dată a Naşterii Domnului Iisus Hristos .
4. Cercetătorul David Reneke a făcut, de asemenea, două afirmaţii:


a. „Nu decretăm că este cu siguranţă vorba despre steaua Crăciunului, dar este cea mai plauzibilă explicaţie ştiinţifică din câte s-au formulat până în prezent.”
b. „25 decembrie este o dată arbitrară pe care am acceptat-o, dar nu înseamnă că atunci s-a întâmplat neapărat evenimentul, iar aceasta nu este o încercare de a defăima religia. De fapt chiar o susţine, arătând că a existat într-adevăr un obiect strălucitor în acea vreme pe cerul Estului.”


Încă de la început trebuie subliniat faptul că ştiinţa şi religia nu sunt într-un raport antagonic, iar orice descoperire a ştiinţei în relaţie cu Revelaţia divină şi cu Sfânta Tradiţie trebuie filtrată de raţiunea încălzită de iubire şi luminată de credinţă.


Faptul că anumite canale de informare transformă rezultatul activităţii de cercetare a unor astronomi dintr-un colţ al lumii într-o ştire bombă, (câteva exemple de astfel de titluri: Anulăm Crăciunul? – http://www.descopera.ro/dnews/3653659-anulam-craciunul-iisus-s-a-nascut-pe-17-iunie, Iisus nu s-a născut în Decembrie! Crăciunul este de fapt în iunie – Ştirile Protv, 16.12.2008), aceasta nu înseamnă că putem dărâma adevăruri, tradiţii sau obiceiuri, doar de dragul senzaţiei şi nonconformismului.


Cum trebuie să privim rezultatul muncii acestor astronomi australieni?


În primul rând ei sunt de acord cu revelaţia divină cuprinsă în Sfânta Scriptură (Matei 2, 2-10) atunci când afirmă că pe bolta cerească a apărut un astru neobişnuit. Ei se despart de cuvintele Scripturii atunci când identifică acest astru cu conjuncţia dintre Jupiter şi Venus, susţinând că „steaua de la Răsărit” nu are propria identitate, aşa cum găsim în revelaţia divină. Faptul că steaua are propria identitate, că este semnul providenţei divine, se întemeiază pe versetele 2, 7, 9 şi 10 din capitolul al II-lea al Evangheliei după Sfântul Apostol Matei. Verbele folosite de evanghelistul Matei pentru a desemna activitatea stelei de la Răsărit – a se arăta, a merge, a veni, a sta deasupra – demonstrează faptul că astrul are o identitate proprie, că este semnul voinţei şi al puterii divine, care poate interveni providenţial în interiorul universului, fără să-i afecteze structura sau evoluţia.


În al doilea rând, astronomii australieni susţin că data la care s-a produs această conjuncţie dintre Jupiter şi Venus ar fi 17 iunie şi astfel Crăciunul nu este celebrat corect, „25 decembrie fiind o dată arbitrară”.


Aici vom da două răspunsuri. Primul este legat de afirmaţia cercetătorilor australieni, care afirmă că „nu decretează că este cu siguranţă vorba despre steaua Crăciunului, dar că este cea mai plauzibilă explicaţie ştiinţifică…”. Deci dacă ceea ce au descoperit este dubitabil, atunci nu avem nicio certitudine şi astfel ceea ce dumnealor susţin este numai o ipoteză, la fel ca toate ipotezele care susţin ezoterismul contemporan, alimentat de iluştri anonimi creatori de romane pseudo-creştine sau de emisiunile anticreştine ale unor trusturi media specializate în ştiinţă şi tehnică. Totodată este nevoie de timp ca programul (softul) dumnealor să fie recunoscut şi de alţi cercetători, oameni de ştiinţă, organizaţii şi instituţii internaţionale.


Al doilea răspuns se referă la data Crăciunului: 25 decembrie. Este foarte adevărat că în Biserica primară toate sărbătorile gravitau, putem spune aşa, în jurul sărbătorii Pascale, în jurul Morţii şi Învierii Domnului Iisus Hristos (sărbătoarea Naşterii fiind de origine mai nouă). Originea mai nouă, cum spune părintele Ene Branişte în Liturgica Generală (pag. 157), nu înseamnă că Naşterea Fiului Domnului nu s-a celebrat cu o dată fixă. Din contră, dovezile tradiţiei cuprinse în operele Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti atestă faptul că „în Apus cel puţin de prin sec. III, Naşterea Domnului se serba, ca şi azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiţii, după care recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. evanghelist Luca ne spune că s-a întâmplat Naşterea Domnului (Luca II, 1 ş.u.), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei).


După Sf. Ioan Gura de Aur, tradiţia aceasta este foarte veche la Roma şi acolo, spune el, Naşterea Domnului s-ar fi serbat de la început la 25 decembrie. Cam acelaşi lucru afirmă, puţin mai târziu, şi Fericitul Ieronim, într-o cuvântare ţinută de el la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie; convingerea că în această zi S-a născut Hristos, spune el, este veche şi universală. De asemenea, după Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixează ziua naşterii Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este că în Răsărit, până prin a doua jumatate a secolului IV, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită în general sărbătoarea Arătării Domnului. Practica răsăriteană se întemeia pe tradiţia că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeaşi zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23). De fapt însă, atât în Orient cât şi în Occident Naşterea Domnului a fost serbată de la început la aceeaşi dată, în legătură cu aceea a solstiţiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcţie de data exactă la care cădea atunci solstiţiul, adică la 25 decembrie.


Se consideră că sărbătoarea Naşterii s-a despărţit pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379, când Sf. Grigorie de Nazianz a ţinut cu acel prilej celebra predică festivă, care va servi mai târziu ca izvor de inspiraţie imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonului Naşterii (Hristos Se naşte, slăviţi-L ! Hristos din ceruri, intâmpinaţi-L !… ) (Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, pag. 158-159).


Cât priveşte fixarea Naşterii Domnului la data de 25 decembrie de către Biserică, „s-a avut în vedere, probabil, şi faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu orgii şi petreceri deţănţate şi pe care Crăciunul creştin trebuia să le înlocuiască” ( cultul zeului oriental Mitra – zeu al soarelui, 22-23 decembrie; Saturnaliile – sărbătoare închinată lui Saturn şi Juvenaliile – sărbătoarea copiilor, celebrate în aceeiaşi perioadă a solstiţiului de iarnă).


Aşadar data Crăciunului, a Naşterii Domnului nu este una relativă, arbitrară, ci una ţinută de către creştini de la începutul istoriei Bisericii. Faptul că această dată de 25 decembrie a primit consensul tuturor creştinilor este evident în asumarea de către fiecare biserică locală a acestei date până în zilele noastre.

Naşterea Mântuitorului uneşte cerul cu pământul şi aduce steaua credinţei în peştera rece a existenţei zilnice.

La ceas de Sfântă Sărbătoare primiţi-mi urările de sănătate , mântuire şi belşug, iertaţi-mi nepriceperile şi uitările şi nu vă îndoiţi de respectul şi prietenia mea !

Cu recunoştinţă şi binecuvântare,
parintele marius

Evanghelia Duminicii dinaintea Naşterii Domnului (a Sfinţilor Părinţi după trup ai Domnului)-Matei 1, 1-25

Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac, Isaac a născut pe Iacob, iar Iacob a născut pe Iuda şi pe fraţii săi. Iuda a născut pe Fares şi pe Zara din Tamar, iar Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram. Aram a născut pe Aminadav, Aminadav a născut pe Naason, iar Naason a născut pe Salmon. Salmon a născut pe Booz din Rahav; Booz a născut pe Obed din Rut; Iobed a născut pe Iesei, iar Iesei a născut pe David împăratul. David împăratul a născut pe Solomon din femeia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia, iar Abia a născut pe Asa. Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram, iar Ioram a născut pe Ozia. Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz, iar Ahaz a născut pe Ezechia. Ezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia, iar Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon. Iar după strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiil; Salatiil a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor. Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacob, iar Iacob a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care Se cheamă Hristos. Deci toate neamurile: de la Avraam până la David, sunt paisprezece neamuri; de la David până la strămutarea în Babilon, sunt paisprezece neamuri; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos, sunt paisprezece neamuri. Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus, căci El va mântui poporul de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu". Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.

Frumusetea si Avorturile ...poveste adevarata

La un părinte sporit a venit într-o zi o mândră de fată, frumoasă ca o brândusă de primăvară. Îmbrăcată după reviste,cu lanțuri de aur, brățări, cercei, zorzoane, machiată ca o păpușă de dans, plină de miresme senzuale. Și-i spunse bătrânului duhovnic cu un glas aproape poruncitor:

-Părinte! Am venit să-mi faceți o dezlegare de cununie! Dar mă grăbesc că pierd autobuzul!
Părintele se uită prelung la ea și-i spuse cu blândețe:
-Fiica mea, nu există astfel de slujbe în rânduiala bisericii. Tu trebuie întâi de toate să te spovedești, să-ți spui păcatele ca să te eliberezi de tot ce-i nefolositor în tine.
 Apoi vom sta de vorbă și-ți voi explica voia lui Dumnzeu cu tine pe acest pământ. Și de la Facere și până astăzi îți voi povesti toate câte va trebui să știi. Numai să fie și voința ta.
Fata împietrită în inima ei considera pe bătran doar o persoană care pentru bani îi va da tot ceea ce dorește. Și-i spuse:
-Părinte eu n-am păcate că sunt tânără și am venit aici să-mi faceți o rugăciune să mă pot mărita cu cine vreau eu! N-am timp de spovedanii. Eu plătesc să-mi faceți rugăciunea, nu am venit nepregătită! Și arătă cu degetul spre buzunarul plin cu bani.
Atunci bătranul îi spuse:
-Spui că nu ai păcate! De ce atunci ceri ajutor la Dumnezeu? Căci Dumnezeu pe cei curați îi ajută în toate! Dar spune-mi te rog frumos, ai făcut până acum avorturi?
După o clipă de tăcere răspunse un pic stresată:
-Da, am vreo unsprezece! Dar ce părinte, așa-i viața! Nu le-am făcut c-am vrut, așa a fost situația! Nu astea-s problemele mele!
Părintele s-a uitat cu durere în suflet la ea, și-a luat inima în dinți și-a hotărât să spargă inima de piatră a fetei și-i spuse:
-Fiica mea! Ai fost vreodată într-o toaleta la vreun boier mare?
-Da! Zise fata.
-Ai văzut acolo, bideuri de porțelan, prosoape plușate, parfumuri, șampoane, creme scumpe, oglinzi mari de cristal, robineți de aur, lumini strălucitoare?
-Da! Zise fata!
-E, așa ești tu. Pe dinafară ești precum toaleta boierului, haine scumpe, parfumuri, machiaje, aur mult, de toate, dar în tine nimeni nu pune lucruri de preț, nu pune miere, nu pune făină, icoane, și altele, pentru ca e un loc de necinste, doar vine omul - plătește, își face nevoile și pleacă.
Deci asta ești tu, o toaletă de boier, în care toată lumea vine își face nevoile, dar nu petrece mai mult.
Mustrarea bătrânului însoțită în taină de rugăciunea inimii a avut efectul scontat.
În timp ce plângea, fardurile se amestecau. Ștergându-se cu mâna, o parte din ruj s-a întins pe față iar acum figura ei era pocită ca a unui clown.
Părintele scoase atunci din buzunar o oglindă și-i dădu spunandu-i:
-Uite fiica mea! Acum ești originală. Plângi fetiță că ai de ce. Zece suflete și-au găsit sfârșitul în pântecele tău. Trezește-te și vino la Iisus, Cel care te va izbăvi de toate!
Astfel Bătrânul Călugăr cu rugăciunea în inimă, cu lacrimile în ochi și cu dragoste și înțelepciune a reușit să trezească la realitate pe tânăra fată.
Darul lui Dumnezeu a lucrat în inima ei și astfel a pus început bun în acea clipă cerând bătrânului s-o spovedească și s-o îndrume pentru ași schimba viața.

Sursa
cristianstavriu

Egoismul unei femei in viata de familie!…pilde

O femeie nu vroia să aibă copii. La spovedanie nu îi spunea duhovnicului că lua pilule contraceptive. După câțiva ani, însă, preotul a întrebat-o:

-Ce e cu voi de nu aveți copii? Aveți probleme cu sănătatea?
-Nu, părinte.
Soțul femeii era de față:
-Nu, părinte, suntem sănătoși. Dar dacă nu pot să o conving… Duhovnicul meu m-a oprit de la împărtășanie pentru asta, dar dacă sfinția voastră îi îngăduiți..
-Eu? Eu nu îngădui așa ceva. Preoții nu pot fi îngăduitori cu păcatul. Nu știam nimic.
Of, de asta e bine ca amândoi soții să aibă același duhovnic, să fie călăuziți pe același drum, nu unul într-o parte și unul în alta.
Femeii îi spuse:
-Îți dau dezlegare să mergi la duhovnicul soțului tău. Și cât de curând vreau să aud că ai rămas însărcinată. Terminați cu prostiile!
Femeia s-a dus la duhovnicul soțului și a început să ducă o viață creștină. A făcut prima spovedanie completă din viața ei. Și apoi a renunțat să mai ia pilule contraceptive. Au trecut câteva luni și a rămas însărcinată.
Nu după mult timp, însă, în viața lor au început să apară tot felul de necazuri și ispite. Întâlnindu-se pe stradă cu fostul ei duhovnic, l-a întrebat:
-Părinte, cum se face că înainte toate ne mergeau bine, iar acum avem din ce în ce mai multe probleme?
-Înainte, când vă fereați să faceți copii, adică fugeați de una din cele mai importante cruci ale familiei, dracii vă lăsau în pace.
Pentru că dragostea egoistă în care trăiați era de ajuns ca să vă pierdeți mântuirea. Acum, însă, când ați înțeles că trebuie să faceți copii, când așteptați un copil, începeți să mergeți pe drumul cel bun.
 Înainte, toate faptele voastre bune erau puse în umbră de lașitatea voastră, de frica voastră de a avea copii care să vă stânjenească, copii care să vă mănânce timpul.
Acum dracii se luptă cu voi, pentru că știu că mergeți pe calea mântuirii. Ar trebui să vă bucurați că aveți necazuri. E semn bun.
E semnul că Dumnezeu vă învață să urcați pe scara raiului.

Sursa
cristianstavriu

Răspunsuri la toate nenorocirile noastre!…Sf.Nicolae Velimirovici

De ce se închid norii când câmpiile sânt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie?

Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.
Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă?
Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere!
Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară?
Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.
Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune?
Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei dinlăuntru.
Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii?
Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s’au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor?
Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti.
Ştii tu oare, fiule, de ce s’au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime?
Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.
Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele?
Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri.
 Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.

Sursa
cristianstavriu

Tanarul Crai - Colind Marian Moise

Marian Moise - Cantec de Craciun

Pe urmele lui Hristos ajungem în cer!…pilda

Într-o noapte stand la rugăciune un bătrân monah a avut o descoperire de la înger. A văzut un drum lung, un drum care pornea de pe pământ și se ridica în aer, până se pierdea în nori și de acolo se îndrepta spre cer.
Dar nu era un drum ușor, ba chiar că era o cale plină de piedici, presărată cu cuie ruginite, pietre tăioase și ascuțite, cioburi de sticlă.
Oamenii mergeau pe acel drum desculți. Cuiele se înfingeau în tălpi, picioarele multora erau însângerate. Dar oamenii nu renunțau: doreau să ajungă în cer.
Însă orice pas aducea durere, iar drumul era încet și greu.
Apoi, l-a văzut pe Iisus cum mergea înainte. Și El era desculț.
Mergea încet, dar cu hotărâre. Și nu se rănea la picioare. Iisus urca fără încetare. În sfârșit, ajunse în cer și acolo se așeză pe un tron aurit.
Privea în jos, la cei care se străduiau să urce. Îi însuflețea cu privirile și gesturile sale, îi îndemna să meargă pe urmele Sale. Imediat în urma lui venea Fecioara Maria, mama lui. Fecioara mergea chiar mai repede decât Iisus.
Și știți de ce?
Pentru că ea călca pe urmele lăsate de El. Astfel ajunse iute alături de Fiul său, care o așeză pe un jilț mare la dreapta sa.
De acolo, și Fecioara Maria începu să-i încurajeze pe cei care urcau și îi poftea să calce, asemeni ei, pe urmele lăsate de Iisus, deoarece pe acolo oricine ar fi pășit nu s-ar fi rănit și nu și-ar fi pricinuit durere.
Cei înțelepți așa și făcură și înaintară grabnic spre cer fără dureri și plângeri.
Ceilalți însă plângeau amarnic din pricina rănilor, se opreau adesea, uneori renunțând de tot și oprindu-se pe marginea drumului copleșiți de tristețe deoarece ochii lor nu era țintă la Hristos și Maica Sa cea Sfântă.
Călcau în plin prin țepi și mărăcini fără a lua seama la urmele pașilor lui Hristos.
Dă-ne Doamne înțelepciunea și mărimea de suflet șă primi cu dragoste învățăturile cele sfinte, toate îndemnurile folositoare mântuirii noastre în acest veac al orgoliilor și al iubirii de sine.
Scoate-ne Tu, Doamne, în cale oameni bineplăcuți ție care să ne fie de pildă prin ascultarea față de tine și să luăm aminte la lucrarea lor.
Unește-ne într-un gând și ajută-ne să trăim în comuniune și pace întărindu-ne unii pe alții precum odinioară vechii creștini care trăiau în deplină frățietate! Amin!

Sursa
cristianstavriu