LUMINA FAPTELOR BUNE

Blog ortodox spre zidire sufleteasca

Incepe Postul Adormirii Maicii Domnului! Lasa-vom sec si de rautate, de cleveteala, de duh lumesc?

Postitor adevărat este cel care se reţine de la desfrânare, preadesfrânare şi de la orice necuraţie.
Postitor adevărat este cel care se stăpâneşte să nu se mânie, să nu se înfurie, sa nu facă răutate şi să nu se răzbune.


Postitor adevărat este cel care îşi pune pază gurii sale şi se abţine de la flecăreli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguşeli, minciuni şi de la orice defăimare.


Postitor adevărat este cel care îşi înfrânează mâinile de la hoţie, răpire, prădare, iar inima de la dorirea lucrurilor străine. Într-un cuvânt, adevărat postitor este cel care se îndepărtează de la orice rău.


Iată, creştine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor şi postul trupesc, pentru că slujeşte omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinţă, pentru că, fără el, nici postul trupesc nu este nimic.


Mulţi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.


Mulţi postesc de mâncare şi băutură, dar nu postesc de gânduri, fapte şi cuvinte rele. Şi care le poate fi folosul din aceasta ?


Mulţi postesc o zi, două sau mai mult, dar de mânie, de ţinerea de minte a răului şi de răzbunare nu vor să postească.


Mulţi se înfrânează de la vin, carne, peşte, dar cu limba îi muşcă pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta? Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mită, răpire şi prădarea bunului străin – ce folos au deci din aceasta ?


Postul adevărat şi curat este abţinerea de la orice rău. Dacă vrei, creştine, să-ţi fie postul folositor, atunci, postind trupeşte, să posteşti şi duhovniceşte şi să posteşti întotdeauna. Cum pui frâu pântecelui tău, tot aşa pune-l şi gândurilor şi patimilor tale celor rele.


Să postească mintea ta de gândurile cele deşarte.


Să postească mintea ta de ţinerea de minte a răului.


Să postească voia ta de dorirea cea rea.


Să postească ochii tăi de vederea cea rea: întoarce-ţi ochii tăi ca să nu vada deşertăciunea (Psalm 118, 37).


Să postească urechea ta de cântece spurcate şi de şoapte clevetitoare.


Să postească limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate şi de orice cuvânt deşert şi vătămător.


Să postească mâinile tale de la bătaie şi de la răpirea bunurilor celor straine.


Să posteasca picioarele tale de la a umbla întru răutate. «Fereşte-te de rău şi fă bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)


Iată postul creştinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocăieşte-te şi te înfrâneaza de la orice cuvânt, faptă şi gând rău, deprinde-te cu virtuţile şi întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.


(din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, Traducere din limba rusa de Rasofora Domnica Talea – Manastirea Nera, pp. 241-242)

Faţa lui Hristos

Un mare om de ştiinţă spuse odată unui sculptor creştin:
– Arată-mi-L pe Hristos, pentru că eu nu cred decât în ceea ce se poate demonstra că există. Hristosul tău este o închipuire.
– Bine, răspunse sculptorul, o să vi-L arăt.
Şi plecă.
Îşi alese o bucată frumoasă de marmură şi începu să cioplească, rugându-se mereu. Când ajunse să sculpteze faţa lui Hristos, o dragoste imensă inundă inima sculptorului. Şi sufletul său se umplu de evlavie. Atunci a îngenuncheat în faţa statuii şi nu s-a mai ridicat de acolo până nu a terminat lucrul la faţa Mântuitorului.
Apoi se prezentă la marele om de ştiinţă şi-i zise:
– L-am adus pe Hristos.
– Unde-i? Ăsta-i Hristos? Parcă-I un agricultor. Nici nu I se vede faţa şi mâinile lui parcă vor să sape pământul.
Statuia avea mâinile întinse şi capul aplecat mult spre mâini.
– Da, răspunse sculptorul smerit. Ca să poţi vedea faţa lui Hristos trebuie să îngenunchezi.
Curios, omul de ştiinţă a îngenuncheat ca să vadă faţa statuii. Şi iată că mâinile acesteia erau străpunse în palme şi întinse spre el, ca şi cum ar fi vrut să-l îmbrăţişeze şi faţa era de o frumuseţe nemaivăzută. Dalta croise nişte trăsături atât de delicate, care răspândeau atâta blândeţe şi atâta dragoste, că necredinciosul fu copleşit şi zise:
– Pe cine ai avut ca model? Nu am văzut niciodată, croiţi în piatră dură, ochi atât de blânzi şi faţă atât de senină. Adu-l pe omul acesta să-L cunosc şi poate că am să cred.
– Iată-mă, zise timid şi ruşinat creştinul. Eu sunt.
Faţa sculptorului era atât de slăbită, că numai pielea se întindea pe pomeţii obrajilor lui. Era numai praf de piatră pe barbă şi în păr şi pe hainele lui sărăcăcioase, privirea i se împăienjenea de oboseală şi de încordare. Numai ochii îi străluceau de febra creaţiei şi de nădejdea că-L va face cunoscut pe Hristosul lui unui om atât de mare.
– Tu? Nu semeni deloc cu Hristos!
– Uitaţi-vă mai bine, zise el. Nu la chipul meu văzut, ci la inima mea. Hristos e acolo, aşa cum Îl vedeţi aici sculptat. El este lumina mea, El este bucuria mea, El este fericirea mea. El este prezent în inima mea. Şi inima mea este frumoasă ca Hristos Care locuieşte în ea.
Abia atunci descoperi marele învăţat pacea imensă din ochii înrouraţi ai sculptorului, în care i se oglindea inima întreagă, cu toată încărcătura ei divină. Îşi întoarse repede privirea spre ochii statuii şi uimit descoperi aceeaşi pace.
Obosit, sculptorul care stătea sprijinit pe un colţ de pat, fără să vrea, adormi. Nu se trezi toată ziua. Apoi nici noaptea. Abia pe la amiaza celei de-a doua zi, foamea îl trezise.
Ruşinat că se purtase necuviincios în casa marelui învăţat, creştinul se ridică şi vru să plece. În cameră nu părea a fi nimeni. Dar când ajunse la uşă, în colţul celălalt al încăperii, omul de ştiinţă era îngenuncheat în faţa statuii, cu mâinile lui îmbrăţişând mâinile întinse ale lui Hristos şi cu capul alipit de faţa aplecată a Mântuitorului. Ochii lui erau plini de lacrimi şi o bucurie imensă strălucea în ei.
– Da! În Hristosul acesta cred puternic. Mulţumesc că mi L-ai descoperit. Eu până azi n-am cunoscut pacea. Pe Hristosul păcii vreau să-L am şi eu în inimă. Vreau ca şi inima mea să fie frumoasă ca faţa lui Hristos.


O, ce mult mi-aş dori să pot spune şi eu ca acel sculptor credincios: „Iată, inima mea seamănă cu faţa lui Hristos“.
Doamne, ajută nedesăvârşirii mele!

de Vlad GHEORGHIU

Sfânta Liturghie este în biserici, nu la televizor

- Care este locul pe care televiziunea si internetul trebuie să-l ocupe în viaţa creştinului?


- Poporul român a trăit adânc creştinismul ortodox, a dus o viaţă modestă, simplă. Or, toate lucrurile acestea venite din Occident sunt strict trupeşti, făcute pentru trup – nu pentru înţelegerea bună a trupului, ci pentru trupul păcătos şi pătimaş.
De acolo au venit încoace toate înnoirile acestea tehnice, care s-au făcut şi se fac. Nu sunt din insuflare duhovnicească, nu sunt făcute pentru folosul omului şi nici pentru împlinirea lui creştinească şi duhovnicească, pentru realizarea scopurilor lui de a fi sfant, cum spune Mântuitorul: „Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc” — pentru că tot ceea ce face omul trebuie să-i ajute să realizeze acest scop unic al existenţei lui.


Că doar ce-i foloseşte omului dacă ar câştiga lumea toată, dar şi-ar pierde sufletul? O spune Mântuitorul Hristos, nu o spune altcineva! Vasăzică, menirea omului e să se pregătească să intre în fericirea cea veşnică — să se facă sfant, să se sfinţească, pentru ca să se apropie de Sfantul Sfinţilor; numai aşa poate să intre în Impărăţia de dincolo.


Or, toată tehnica asta e făcută pe dos! Nu prevede nicăieri existenţa lui Dumnezeu, nu prevede nicăieri îmbunătăţirea duhovnicească a omului! Căutaţi undeva, să vedeţi dacă o găsiţi! Nicăieri nu se găseşte! Pentru că ea nu e făcută cu scopul acesta.


Care e raţiunea televizorului în viaţa unui om? Să presupunem că televizorul e făcut pentru slujbe bisericeşti. Categoric, e păcat — s-a scris şi în presa românească cândva —, este o nesocotire a Sfintelor Slujbe. Omul nu participă la Sfintele Slujbe care se dau la televizor; el îşi face treburile lui. Incearcă să se uite bolnavul, să se uite muncitorul, dar nu participă la Sfânta Liturghie.
Ceea ce văd este doar, cum să zic, o nălucă, o închipuire! Sfânta Liturghie este în biserică — un loc sfinţit, în care se află preotul, unde se săvârşesc nişte Taine deosebite. Dar la televizor nu se săvârşeşte nimic. Este un spectacol, nu o participare. Altceva este participarea şi altceva este spectacolul. Mă uit şi degeaba! Mintea mea se gândeşte la lucrurile acelea, dar nu sunt în contact cu realitatea pe care o văd acolo! E o închipuire. Mintea mea nu trăieşte lucrurile de acolo…

Avva Petroniu Tanase

Ochii Sfantului Nicolae

Mare grijă trebuie să avem noi, ca să nu păcătuim nici-odată şi să nu ne facem vinovaţi faţă de nimeni.
Atunci putem privi liniştiţi în ochii tuturor oamenilor şi nu vom fi siliţi să ne ascundem cu ruşine sau cu frică niciodată, de nimeni. Nici de ochii oamenilor, nici de ochii Domnului, care ne văd în orice loc.


Ştiu asta din păţania mea cu ochii Sfântului Nicolae. Iată cum a fost:
După întâmplarea cu banii moşului, îmi era frică să intru în camera unde fusese cojocul din care i-am luat.
Odată, intrând cu bunica acolo, ea mi-a arătat sus pe perete icoana Sfântului Nicolae şi mi-a zis:
– Îl vezi tu pe Sfântul Nicolae? El te-a văzut când ai luat banii şi el te-a spus. Priveşte-l şi acum cum se uită la tine. Uită-te bine în ochii lui şi vezi.
M-am îngrozit… Ochii lui, pe care şi înainte i-am privit de multe ori şi i-am văzut plini de blândeţe şi de bunătate, ca şi ochii moşului, acum parcă erau vii şi se uitau la mine supăraţi şi mustrători. M-am ascuns după bunica şi n-am îndrăznit să mai ies, să mă vadă.


– Să ai grijă, mi-a zis atunci bunica, nu cumva să mai furi ceva sau să faci ceva rău, că ochii Sfântului Nicolae te văd tot ce faci. Apoi el se duce să te spună la Tatăl cel din cer, Care pune iarăşi pe mama ta să te bată cu frânghia, până ce vei învăţa minte.
– N-am să mai fur, bunică, niciodată nimic, i-am zis eu plângând. Dar spune-mi, ochii Sfântului Nicolae văd şi prin perete?
– Să ştii că de ei nu te poţi ascunde nicăieri…
Dar, dacă nu faci rău, nu trebuie să te mai temi de Sfântul Nicolae. El e bun ca moşu’, te iubeşte şi se roagă Domnului pentru toţi copiii cei buni.
M-am uitat pe furiş de pe după bunica, să văd cum priveşte acum la mine Sfântul Nicolae. I-am văzut ochii plini de asprime, cum mai erau încă ochii tuturor celor dragi ai mei. Fapta mea cea rea încă nu mi-o iertaseră nici unul.
Ce rău mă simţeam!…
Mă feream de încăperea cu Sfântul Nicolae şi nu intram decât rar, când mă lua cineva. Totdeauna mă feream însă ca să nu mă vadă ochii lui şi multă vreme nici n-am aruncat privirea spre el, ca să nu-l văd cum se uită la mine.


Trecuse multă vreme până când am vrut să-l văd din nou. Toţi ai mei uitaseră vina mea şi nu-mi mai pomeneau nimic de ea.
Purtările mele de atunci încoace îi făcuseră să mă privească iarăşi cu drag şi ochii lor erau din nou buni ca înainte.
Atunci am vrut să văd dacă şi ochii Sfântului Nicolae au uitat.
M-am dus cu teamă, am deschis uşor uşa… şi, cu inima bătând puternic, am aruncat din prag o privire spre icoana Sfântului Nicolae, să-i văd ochii.
Inima mi s-a umplut de bucurie: ochii Sfântului Nicolae mă priveau cu blândeţe şi cu bunătate iarăşi.


Am căzut în genunchi şi, cu mânuţele împreunate, cum făcusem şi înainte în faţa icoanei Sfântului Nicolae, m-am rugat Tatălui Ceresc cu glasul cel mai fericit, zicând:


Preabunule Tatăl nostru Care eşti în ceruri, Îţi mulţumesc că nu mai eşti supărat pe mine pentru fapta mea cea rea. Îţi mulţumesc că nici Sfântul Nicolae, nici moşu’, nici bunica, nici mama, nici nimeni nu mai este supărat pe mine.


Ce bine este să nu fie nimeni supărat pe mine!


Bunul nostru Tată, Te rog să spui la îngeraşul meu să fie mereu cu mine, ca să nu mă mai lase să mai fac rău niciodată. Ci să fiu mereu bun şi ascultător, căci ochii Tăi privesc mereu la mine. Vreau, Doamne, să nu mai supăr niciodată ochii Tăi şi nici ochii celor ce mă iubesc.


E aşa de greu să te uiţi în ochii celor pe care i-ai îndurerat. Să nu mai supăr pe nimeni, Doamne, ca să pot privi totdeauna cu bucurie ochii tuturor. Şi ochii tuturor să privească cu bucurie la mine. Amin.


N-am reuşit totdeauna să fiu aşa. Dar întotdeauna am dorit şi am făcut totul să fiu aşa cum m-am rugat.

Lumea este un uriaş spital ...

Lumea este un uriaş spital cu bolnavi care aşteaptă. Cei care zac în paturi aşteaptă uşurarea vindecării sau a morţii. Cei care zac în închisori aşteaptă seara sau dimineaţa. O mâncare sau o minune. O scăpare pe pământ sau sub el.
Cei care zac în rătăcire aşteaptă să scape de ea. Cei dispreţuiţi – să se ridice. Cei vinovaţi – osânda. Iar cei care se chinuiesc să se păstreze curaţi aşteaptă pe Hristos sau trimişii Lui.
Lumea întreagă este plină de suflete care zac în păcate şi fărădelegi… şi toţi aşteaptă. Unii aşteaptă evenimente, alţii prefaceri, alţii împliniri de dorinţe, care de care mai deşarte. Ce aşteptări zadarnice, cu sfârşit totdeauna trist!
Suflete dragă, tu ce aştepţi?
Eşti bolnav?… Ce mai aştepţi de nu te întorci la Dumnezeu? Aştepţi oare pe îngerul morţii? O, când va veni el, nu vei mai avea vreme să te întorci nici măcar spre perete!
Eşti căzut în păcate? Ce mai aştepţi tu? Judecata? O, după Judecată, slabă nădejde de mântuire! (Apoc. 20, 12-15).
Eşti credincios? – Ce mai aştepţi tu de nu lucrezi pentru Domnul: un prilej mai bun, un timp mai liber, o împrejurare mai favorabilă? Dar cine îţi spune că acestea vor mai veni iarăşi? Sau că tu le vei mai ajunge? Însă tu te duci! Zilele tale trec. Viaţa ta se sfârşeşte (Ps. 90, 10). Cu ziua de azi nu te vei mai întâlni niciodată pe pământ. Şi poate nici cu oamenii aceştia pe lângă care treci acum fără să le spui nimic despre Hristos. Nu mai aştepta, fă binele pe care îl poţi azi!
Am cunoscut un om care, oricât era chemat la mântuire, spunea: mai aştept să văd ce se va întâmpla cu cutare şi cutare lucru. Mai stau deocamdată, până voi vedea ce va mai fi cu ceea şi cu ceea… Şi, aşteptând să vadă, a îmbătrânit aşa. Apoi s-a îmbolnăvit aşa. Şi apoi tot aşa a şi murit. Aşteptând, fără să vadă ceea ce aştepta, dar şi fără să se întoarcă la Dumnezeu!
Iar acum aşteaptă sub pământ, în locuinţa morţilor, Jude-cata lui Dumnezeu. O, numai aşteptarea celor neprihăniţi va fi bucurie (Prov. 10, 28). A tuturor celorlalţi va fi necaz şi strâmtorare (Rom. 2, 9-13).
Doamne Iisuse, Te rog să mă ierţi că şi eu am pierdut atât de multe pri-lejuri, întârziind în împlinirea voii Tale, ca să aştept zile mai bune şi mai potrivite, vremuri mai uşoare, împrejurări mai fără primejdii…
Şi aşa au trecut anii, fără să mărturisesc, şi viaţa, fără să câştig nimic.
 O dată mi-a fost frică de oameni, o dată, de frig sau de oboseală, iar acum anii s-au dus şi trupul, care odată era sănătos şi liber, a ajuns bătrân şi legat.
 O, dacă aş fi răscumpărat vremea pe care am avut-o!…
Doamne Iisuse, ajută-mă măcar pe viitor să fac voia Ta, făcând cât de cu grabă şi cu grijă tot binele pe care îl mai pot face. Amin

Suferinţă, credinţă, biruinţă

„Iar tu te luptă şi suferă”… zice într-un loc Ap. Pavel (II Tim. 2, 3). S-ar părea o contrazicere între aceste vorbe. Dar nu este.
În viaţa unui creştin luptător şi biruitor îşi are şi suferinţa însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare. În Evanghelia Mântuitorului îşi are locul ei, un loc foarte însemnat. O latură a Evangheliei, o latură a mântuirii noastre sufleteşti este tocmai suferinţa.
 Să nu uităm că Mântuitorul a fost înainte de toate un Miel – Mielul lui Dumnezeu – Care a biruit prin răbdare, tăcere şi suferinţă. Din cele zece fericiri pe care le-a spus Mântuitorul, jumătate vorbesc despre suferinţele ce le vor avea cei „fericiţi”… „Fericiţi sunt cei ce plâng… fericiţi sunt cei prigoniţi din pricina neprihănirii… Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni… Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi izgoni dintre ei”… (Matei 5, 1-12 şi Luca 6, 20-23).
Despre însemnătatea suferinţelor în viaţa noastră creştinească aş putea scrie o carte întreagă. Voi spune aici pe scurt că sunt patru feluri de suferinţe.


1. Întâi e suferinţa care vine ca o pedeapsă pentru păcate şi ca o chemare, ca o solie a Tatălui Ceresc, să ne întoarcem din căile pierzării. O astfel de suferinţă sunt şi necazurile vremurilor noastre, care de ani de zile ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.


2. A doua este suferinţa ce ne vine ca o încercare a credinţei noastre. O astfel de suferinţă a fost aceea a lui Iov din Biblie.


3. A treia e suferinţa ce ne vine de la Domnul ca să cureţe aurul credinţei şi inimii noastre. În foc se curăţă şi aurul; în focul necazurilor şi al încercărilor se curăţă şi aurul credinţei noastre. Printr-o astfel de suferinţă curăţitoare a trecut Iosif, din Biblie, şi toţi aleşii Domnului.
Printr-o astfel de suferinţă trec toţi cei care apucă pa calea mântuirii sufleteşti. „Pe cei care îi iubeşte, Domnul îi ceartă”, zice Scriptura. Precum olarul arde mai tare în cuptor vasele cele mai bune, aşa face şi Domnul când din­tr‑un om vrea să facă un vas ales. Domnul Îşi scoate vasele cele alese din cuptorul suferinţelor. Aleşii Domnului au ieşit şi ies aproape toţi din şcoala suferinţelor.
O, ce minunată este suferinţa şi roadele ei în viaţa creştinească! Astronomii spun că dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu noaptea n-am cunoaşte cerul; n-am cunoaşte cerul înstelat, n-am cunoaşte cea mai minunată oglindă a puterii lui Dumnezeu: Universul cu luminile şi cu minunile lui.


Dacă n-ar fi fost noaptea, n-am cunoaşte deplin puterea şi mărirea lui Dumnezeu. Aşa şi în lumea cea sufletească: dacă n-ar fi noaptea suferinţelor, n-am cunoaşte deplin puterea şi darul lui Dumnezeu, n-am cunoaşte deplin încrederea şi alipirea noastră de Dumnezeu. „Ne lăudăm în suferinţe – zice Ap. Pavel – pentru că suferinţa lucrează răbdare, iar răbdarea biruinţă” (Rom. 5, 3-4 şi Iacob 2, 12). Suferinţa ne ţine strâns legaţi de Dumnezeu, ne apropie mereu de Dumnezeu, ne ajută să-L aflăm cu adevărat pe Dumnezeu şi mântuirea sufletului nostru. În acest înţeles cere Mântuitorul să ne purtăm zi de zi crucea suferinţelor.
Eu nu mă ruşinez să spun că L-am aflat cu adevărat pe Mântuitorul numai după ce El a pus pe umerii vieţii mele o cruce grea de suferinţă. Eu nu mă ruşinez să spun că mă rog şi azi Domnului să lase această cruce pe umerii mei ca nu cumva, uşurându-mă de apăsul ei, să pierd iarăşi calea mântuirii.


4. A patra este suferinţa şi prigoana pentru Mântuitorul şi Evanghelia lui Iisus. Mântuitorul a spus apriat că toţi cei ce vor crede în El vor avea de suferit prigoane şi necazuri. „În lume necaz veţi avea, dar îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor urî… dacă pe Mine M‑au prigoni şi pe voi vă vor prigoni… şi veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu” (Luca 21, 12; Ioan 15, 20; Matei 10, 25). Ap. Pavel a spus şi mai apriat acest lucru în cuvintele: „Şi toţi care voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniţi”. „Căci vouă vi s-a dat harul – zice Ap. Pavel – nu numai să credeţi în El (Iisus), ci să şi pătimiţi pentru El” (Filip. 1, 29).


E lucru dovedit că, îndată ce se apucă cineva să trăiască o viaţă după Evanghelie, încep după el hulele, batjocurile şi fel de fel de necazuri. Oare de ce?
Întâia dată pentru că diavolul se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios. Până când omul petrece în fărădelegi, are „linişte”. Diavolul doarme liniştit ştiindu-l câştigat de partea sa. Dar, îndată ce omul începe a se trezi la o viaţă nouă, se trezeşte şi diavolul şi mişcă toate rezervele şi meşteşugirile lui să nu-şi piar­dă „credinciosul''.
Adică, vedeţi, până când omul a băut şi a duhănit în rând cu oamenii, a avut linişte, dar, odată ce s-a lăsat de aceste rele, a pierdut „liniştea”.
Cel ce se hotărăşte la o viaţă nouă va avea mult de suferit din partea celor păcătoşi. De ce? Pentru că viaţa celui credincios este ca o oglindă curată în care necredinciosul îşi vede păcatele sale şi murdăria sa.


De aceea, cei necredincioşi nu-i pot suferi pe cei credincioşi.
Însă noi să nu ne speriem de nici o suferinţă şi de nici o prigoană. Să ne gândim că suferinţele şi prigoanele vin tocmai pentru curăţirea şi întărirea credinţei noastre. Un creştin adevărat e acela care ştie suferi. Ştiţi pe cine urăşte mai mult diavolul? Pe omul care vrea să sufere. Pe omul care ştie să sufere. Mântuitorul nu vă lasă singuri în vreme de suferinţă.
 Darul şi puterea lui Dumnezeu se arată tocmai pe vreme de încercare, de suferinţă şi prigoană. În acest înţeles zice Ap. Pavel: „Am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare… În slăbiciunile mele se adevereşte puterea lui Hristos” (II Cor. 12, 9-10).


Suferinţa pentru Hristos dă celor credin­cioşi o plăcere, o bucurie, o mulţumire sufletească. Această bucurie o aveau şi o simţeau creştinii cei dintâi, despre care într-un loc zice Scriptura că după o bătaie de nuiele „au plecat, bucurându-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Domnului Iisus Hristos” (Fapte 5, 40-41). Dar, pe lângă această mulţumire sufletească, suferinţele ajută şi la răspândirea Evangheliei lui Hristos. Puterea de răbdare şi de suferinţă a unui creştin adevărat este o predică, este doar cea mai grăitoare predică despre puterea Evangheliei. Evanghelia s-a răspândit în lume tocmai prin pildele de răbdare şi de suferinţă pe care le-au ştiut arăta creştinii cei dintâi.

Preot Iosif Trifa, din «Examenul lui Iov»

RUGĂCIUNEA PREASFINŢITULUI EREMEI (SCHIMNICUL) CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC PANTELIMON

O, Mare Mucenice şi Tămăduitorule Pantelimon! Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi şi nu lăsa să rămână în noi bolile trupeşti şi sufleteşti de care suferim. Vindecă bolile pricinuite de patimile şi păcatele noastre.


Bolnavi suntem noi de lene, de slăbiciune trupească şi sufletească – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


Bolnavi suntem noi de dorinţe şi împătimire de lucrurile trecătoare pământeşti – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


Bolnavi suntem, o Sfinte Pantelimon …


Bolnavi suntem noi de uitare pentru lucrarea mântuirii, pentru păcatele, neputinţele şi pentru datoriile noastre – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


Bolnavi suntem noi de ţinerea în mintea noastră a răului, de mânie, de ură, de tulburare – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


O, Tămăduitorule a Sfântului Athos şi a întregii lumi! Bolnavi suntem noi de invidie, mândrie, îngâmfare, preamărire, de rând cu nemernicia şi netrebnicia noastră – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


Bolnavi suntem noi de multele şi feluritele căderi în poftele trupului: în desfrânare, în mâncarea cea fără de saţ, în nereţinere, în desfătare – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


Bolnavi suntem noi de prea mult somn, de prea multă vorbire, de vorbire deşartă şi de cea săvârşită cu judecată – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


O, Sfinte Pantelimon! Ne dor ochi noştri de privirile păcătoase …


Ne dor urechile noastre de auzul cuvintelor deşarte, a cuvintelor rele, defăimătoare.


Ne dor mâinile noastre neîntinse spre săvârşirea rugăciunii şi spre fapta cea de milostenie – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


Ne dor picioarele noastre nepornite grabnic spre Biserica Domnului, dar care uşor se îndreaptă spre căi rătăcite şi spre locuinţele acestei lumi – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.


Dar cel mai mult ne dor limba şi buzele noastre de rostirea cuvintelor zadarnice, desarte, urâte, de nerostirea cuvintelor de rugăciune, de laudă sau de rostirea acestora cu nepăsare, cu neluare aminte şi fără de pricepere– tămăduieşte-ne, o, Milostive!


Tot trupul nostru este bolnav:


Bolnavă este mintea noastră şi lipsită de înţelegere, înţelepciune şi de cugetare.


Bolnavă este voinţa noastră, care se întoarce de la lucrurile sfinte şi se îndreaptă spre lucruri păcătoase, dăunătoare nouă şi neplăcute lui Dumnezeu.


Bolnavă este închipuirea noastră, care nu doreşte şi nu este în măsură să conştientizeze atât moartea şi suferinţa veşnică a păcătoşilor, cât şi Fericirile Împărăţiei Cereşti, mânia Domnului, patimile lui Hristos pe cruce, răstignirea Lui. O, Sfinte Pantelimon, tămăduieşte-ne.


Ne doare totul în noi.


În neputinţă este sufletul nostru cu toate puterile şi priceperile lui.


În neputinţă este trupul nostru cu toate mădularele lui.


Tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon, Tămăduitorul cel fără de arginţi, Doctorul cel mult iubitor şi sluga Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Nu ne lăsa pe noi în urgia bolilor şi neputinţelor, ci tămăduieşte-ne cu puterea Harului tău şi vom lăuda Preasfânta Treime: pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfântul Duh, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu care te trimite spre slujire bolnavilor şi vom mulţumi harului tău purtător de vindecări în veci. Amin.

Pentru citire de pomelnice si rugaciuni

Pentru cei ce vor a trimite pomelnice la sf.noastra Biserica cu hramul Sf.Ierarh Nicolae spre a fi pomeniţi la Sfintele Slujbe, vă rugăm a folosi serviciul acestui site accesînd aceeasi adresa de e-mail.
luminafaptelorbune@yahoo.ro 
si 
messenger luminafaptelorbune
Cu speranţa că această scurta informare nu a deranjat în nici un fel, vă mulţumim pentru înţelegerea şi timpul acordat şi vă invităm a trece pe la sf. noastra Biserica pentru a vă umple de linişte şi har.
Vă dorim întru toate bună sporire şi
Dumnezeu să vă binecuvinteze.

Care-i temelia pusa

Care-i temelia pusa
In credinta lui Iisus,
Oare averea cu sarg stransa
Oare rangul cel de sus?
Prima piatra-i saracia
Intru care a trait
Iar a doua-i fecioria
Pana ce a adormit,
Iar a treia-i predicarea
Si cu ruga la un loc.
Lumii dand tot vindecarea.
Iar la urma a fost zidirea
In suprema suferinta,
Ca s-aduca bucuria
Celor cu dreapta credinta.
Toate aceste pietre scumpe
De le ai la temelie,
Harul Domnului te umple
De comori si bucurie.

de Parintele Ilarion Argatu

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu

Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
precum i-e rădăcinii însetate
a ierbii rătăcită în pustiu
cu frunzele uscate şi crăpate.


Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
cum orbului i-e sete de lumină;
bătrânului lepros, de trupul său
şi sfântului, să n-aibă nici o vină.


Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
ca dorul unui osândit la moarte
ce tânăr zace prins în lanţul greu
al plânsului din ultima lui noapte.


Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
ca fiului risipitor, de pâine;
ca muribundului, de tot ce-i viu:
parcă e foamea-ntregii lumi în mine.


Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
în orice gând şi orice respirare;
spre El tânjeşte inima mereu
cu orice bucurie şi-ntristare.


Mi-e dor de Tatăl sufletului meu
precum întregii Firi, de mântuire;
precum lui Dumnezeu, de Dumnezeu;
precum copilăriei, de iubire.


Mi-e dor de Tatăl sufletului meu,
dor dureros, mistuitor, ascuns...
Un dor ce-L face om pe Dumnezeu,
când inima Îl strigă pe Iisus!


Mi-e dor...Dar nu mi-e dor de-ajuns!
Zilnic îl sting cu pofte şi păcate...
Dar, iar l-aprinde dulcele Iisus
când Se pogoară după mine-n moarte...


Căci doru-acesta-i chiar durerea Vieţii
rănită-n mine de păcatul meu...
Ea-şi poartă Crucea-n inima tristeţii
ca să îmi fie mie dor de Dumnezeu...


Mi-e dor de Tatăl sufletului meu...

CINE VREA SĂ VADĂ LUMINA...

" Cine vrea să vadă lumina
Să-şi păzească inima
De ispitele trupeşti şi necurăţii
De jurăminte, mânie şi tulburare
De plăceri şi de ranchiună,
fără să judece pe nimeni.
Gândul şi sufletul
nespurcat de întinăciunea trupului
să fie blând, smerit şi liniştit,
vesel şi fiu al păcii,
cumpătat la mâncare şi băutură
şi stăruitor în rugăciune.
În tot să aibă ca început şi sfârşit
floarea tuturor virtuţilor, dragostea."

( SF. SIMEON NOUL TEOLOG)

Merele din varful copacului

"Fetele sunt ca merele din copaci. Cele mai bune sunt in varful pomului. Baietii nu vor sa le caute pe cele bune, fiindca se tem sa nu cada si sa fie raniti.
In loc de asta se multumesc cu merele cazute din copac, care nu sunt asa de bune, dar sunt usor de obtinut. Asa ca merele din varful copacului se gandesc ca e ceva in neregula cu ele, cand de fapt ele sunt deosebite.
 Ele trebuie doar sa astepte baiatul potrivit care este suficient de curajos sa urce pana in varful copacului. "

Cu dragoste ,din dragoste ,pt cineva drag...

Cand te vei simti obosita

" Cand eram bolnava, ma suparam pe copii ca nu misca un deget ca sa ma ajute. Am venit la parinte ca sa-l intreb ce sa fac.
-Cand te vei simti obosita, mi-a spus el, sa-ti faci semnul crucii si sa spui : "fac acest lucru pentru Hristos" si Hristos te va ajuta.
Am ascultat sfatul parintelui.Treptat au disparut supararile si oboseala.Cum simteam numai ca incep sa ma supar, luam in maini poza parintelui si spuneam "parinte, ajuta-ma, sunt suparata".
Odata, cand am venit la el, m-a intampinat cu cuvintele :
- Tot imi scrii "ma enervez, ajuta-ma" (eu nici nu i-am scris). Parintele tinea in maini o iconita a Maicii Domnului "Potirul nesecat ", pe care mi-a dat-o spunand : "Ea stinge nu doar focul din casa, ci si pe cel din suflet".
Am inceput sa ma rog la acea iconita si am simtit usurare. De atunci nu ma mai enervez."

(Din viata staretului iegumen Sava )

"Sunteti sotie, sunteti mama, sunteti stapana a casei".

"Sunteti sotie, sunteti mama, sunteti stapana a casei. Toate indatoririle sotiei, mamei, stapanei casei sunt infatisate in scrierile sfintilor Apostoli.
Cercetaţi-le si apucaţi-va sa le impliniţi cu conştiinciozitate, fiindca este indoielnic ca mantuirea se poate randui fara implinirea indatoririlor pe care ni le impun poziţia sociala si ocupaţia noastra.
Acestea sunt de la Dumnezeu si se pot intoarce ori spre placerea Lui, daca sunt implinite cu credinciosie, ori spre jignirea Lui, de nu sunt implinite''.

Sf.Teofan Zavoratul

Vasile Voiculescu- despre credinţă

“Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică? Despre artă şi credinţă?…Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean.
Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre”.

(Vasile Voiculescu – Gânduri albe,
Editura Cartea Românească, 1986

Maica Pelaghia sfaturi despre rugaciune

Cuvioasa Maica Pelaghia de la Reazani.

Maica Pelaghia , de ce o rugaciune de la 12 seara e cat 40 rugaciuni spuse ziua

Maica Pelaghia s-a născut în satul Zaharovo, regiunea Reazani (Rusia) în anul 1890. Oarbă din naştere a primit de la Dumnezeu darul de văzătoare cu duhul. Din cauza unui tratament greşit al mamei sale care era însărcinată, fetiţa s-a născut oarbă. Ea ştia toată psaltirea pe de rost. A fost un om deosebit. În copilărie când avea cinci-şase ani, era vizitată de o călugăriţă care o învăţa despre credinţa adevărată. Îi citea fetiţei psalmi şi rugăciuni. Tânăra avea o memorie extraordinară, orice psalm putea să-l memoreze numai după ce i se citea de trei ori.
După mărturiile contemporanilor cuvioasa Pelaghia nicicând nu mânca carne, iar în prima şi a şaptea săptămînă a postului Mare îşi întreţinea puterile doar cu o prescură şi puţină apă. Mulţi credincioşi au fost vindecaţi datorită rugăciunilor ei. Primeau de la ea îndrumări şi sfaturi. Ea însăşi se ruga şi cîte paisprezece ore pe zi, însoţind rugăciunea cu până la zece mii de metanii. O mare atenţie acorda faptului cum ne facem însemnul Sfintei cruci. După spusele ei la unirea corectă a degetelor din ele iese foc. Şi acest foc ne sfinţeşte şi curăţeşte corpul nostru, sângele nostru trecând prin această cruce de foc se curăţeşte de tot răul – totul arde. Deci cu cît mai des ne însemnăm cu simbolul Sfintei Cruci , cu atît este mai curat sângele nostru şi cugetările noastre.
Cu atât sîntem mai aprope de Dumnezeu, şi mai repede ajung la El rugăciunele noastre.
Din amintirele protodiaconului Pavel Smirnov (Reazani):” E foarte greu să povesteşti despre Maica Pelaghia fără să-ţi reţii lacrimile. În viaţa mea n-a existat un om mai sfânt ca ea… Încă din copilărie a fost alungată de acasă de proprii părinţi şi locuia la cei care vroiau s-o primească. Era foarte aproape de Dumnezeu şi Sfinţii lui, cu care vorbea de la o vârstă fragedă, în deosebi cu Sfântul Serafim de Sarov care a devenit ocrotitorul şi îndrumătorul ei…”


Ea a vindecat foarte mulţi oameni cu puterea rugăciunii sale. Înainte de a fi arestată i-a zis stăpânei casei unde locuia “în curând vor veni să mă ia…”. La întrebarea de nedumerire de ce şi unde, a răspuns “că timpul este aşa”. Fiind arestată îşi petrecea timpul în arest citind toate acatistele pe care le ştia. Şi în curând a fost eliberată, dar cu condiţia că nu va mai primi oameni pentru sfaturi şi vindecări. De aceea o perioadă s-a retras de la această activitate. Dar totuşi nu putea sa nu-i ajute pe toţi acei care aveau nevoie de ajutorul ei. Ultima dată a fost arestată în anul 1939.
Ea a prezis războiul cu Germania cu mult timp înainte, chiar şi ziua începerii. Într-o zi a zis : „ Iată, astăzi s-a început războiul.” Nu a fost crezută de la început , fiindcă ştirea ajunse abea peste vreo patru zile. Prezise că trupele fasciste vor ajunge până la localitatea unde locuia ea şi ca de acolo nu va mai putea înainta mai departe.
Din alte amintiri despre ea „ A fost un om sfânt. Şi cît de mult era iubită de oameni …La ea oamenii vin amărâţi , dar se întorc înaripaţi. O mare putere avea de la Dumnezeu ” . Unul din cazurile întâmplate cu ea îl povestesc martorii: S-a întâmplat înainte de război. Câţiva consăteni , însoţiţi de Maica Pelaghia veneau din localitatea învecinată. Pe drum ea le citea după memorie fragmente din psaltire. Brusc a început o furtună şi o ploaie foarte puternică, care îi inconjura, dar de ei nu se atingea.
Înainte de a trece la cele veşnice le spunea celor ce o cunoşteau că atunci când nu va mai fi să mearga la ea la mormânt şi să continuie să-i spună durerile . Şi chiar de nu o vor auzi pe ea, ea îi va auzi…şi le va ajuta. Şi îi ajută.
A fost o adevărată credincioasă. Un exemplu minunat pentru noi toţi. Contemporanii ei mărturisesc că avea un râs de copil. Şi la ultima sa împărtăşanie o bucurie de copil. Noi nu sântem în stare să-i înţelegem această bucurie.


Maica Pelaghia a trecut la Domnul în anul 1966.
Maica Pelaghia spunea despre importanţa deosebită a Sfintei Împărtăşanii din Joia Mare că, de s-ar întâmpla prigoană, cu harul acestei Sfinte Împărtăşanii poţi rezista trei ani.
Pentru agonisirea tăriei şi a neclintirii în credinţă să ne rugăm în faţa icoanelor „Vladimirskaia”, „Grebnevskaia”, proorocului Amos, poorocului Daniel (el dăruieşte rugăciunea buzelor), Cuv. Simeon Stâlpnicul, Sf. Apostol Pavel şi Fericitului Augustin (ambii încă dăruiesc cunoştinţe, minte deosebită şi ajută copiilor la învăţătură).
Maica Domnului prin chipul Său „Izvorul de viaţă dătător” dăruieşte har pentru cunoaşterea adevărului.


De orice lucru straşnic – Sf. Mc. Bonifatie.
Pentru iertarea păcatelor grozave – Mântuitorului, înaintea icoanei Maicii Domnului „Aflarea celor pierduţi”, Sf. Arh. Mihail, Drept. Iosif Logodnicul, Drept. Simeon de Dumnezeu Primitorul, Sf. Ap. Petru şi Pavel, Sf. Părinte Ierarh Nicolaie, M. Făcător de Minuni, tuturor sfinţilor.
Pentru izbăvirea de necazuri, scârbe şi pieire – înaintea sfintei icoane „Izbăvitoarea”.
De toate bolile – la icoana „Tămăduitoarea”, Sf. Arhanghel Rafail, Drept. Simeon de Dumnezeu Primitorul, Sf. Sfinţitul Mc. Pancratie, Cuv. Serafim de la Sarov şi de citit cât mai des psalmul 26 (de 40 de ori nu mai puţin de trei nopţi la rând).
De dureri de cap – Sf. Prooroc Înaintemergător şi Botezător al Domnului Ioan.
De bolile ochilor – rugăciuni la icoana Maicii Domnului „Kazanskaia”.
De bolile pieptului şi a pântecelui – Sf. Ap. Ioan Teologul.
De bolile plămânilor, boli femeieşti şi pentru ajutor la naştere – înaintea icoanei „Feodorovskaia” (la bolile de plămâni de citit cât mai des „Împărate Ceresc…”, de 40 de ori, noaptea).


De bolile mâinilor – la icoana Maicii Domnului „Trichirusa” („Троеручица”).
De bolile picioarelor – Cuv. Simeon Stâlpnicul, Sf. Mc.Trifon, Cuv. Serafim de la Sarov.
De boli canceroase – la icoana Maicii Domnului „Împărăteasa Tuturor” („Pantanasa”), Cuv. Macrina, Drept. Nicodim.
De boala sângelui – Sf. Mc. Smaragd.
Pentru ca să fii iubit, ca oamenii să aibă faţă de tine o atitudine binevoitoare – Sf. Împărat şi Prooroc David.
Pentru ca copiii să aibă dragoste faţă de părinţi- Sf. M. Mc. şi Tămăduitor de boale Pantelimon.
Pentru a trăi în îndestulare – înaintea icoanei Maicii Domnului „Sporitoarea grânelor” („Спорительница хлебов”), Sf. Proor. Ilie, Sf Ap. şi Evang.Ioan Teologul, Sf. Nicolae, Făcătorul de Minuni, Sf. Spiridon al Trimitundiei, Sf. Sfinţit. Mc. Haralampie.
Pentru a primi serviciu, loc de muncă – Sf. Mc. Boris şi Gleb.
Pentru a avea casă – la icoana Maicii Domnului „Zid Nesurpat” („Нерушимая Стена”), Sf. Părinte Ierarh Nicolae, Mare Făcător de Minuni, Sf. Împărat şi Prooroc David, Cuv. Serafim, celor 12 fraţi-zidari ai bisericii din Kiev.
Să ne însemnăm cu Sfânta Cruce cu multă luare aminte şi cu evlavie: pe frunte, pe pântece, pe umărul drept şi stâng (nu deasupra umărului, ci din faţă). Atunci când adunăm corect degetele mâinii drepte, noi chemăm ajutorul Preasfintei Treimi, cine-I va putea sta împotrivă?


Metaniile să le batem corect: după însemnarea cu Sf. Cruce, privind cu evlavie la Sf. icoană sau la Sf. Cruce facem metanie şi îndată ne îndreptăm. Este de nepermis ca, stând în genunchi, să culcăm fruntea pe podele sau pe mâini şi să „înmărmurim” pe mai mult timp în această poziţie (cu dosul în sus). E un păcat foarte grav. Aşa procedează dracii şi vrăjitorii în zilele marilor sărbători ale Sfintei Treimi, ale Pogorârii Duhului Sfânt.

Harul îi ţintuieşte la pământ şi ei îşi ascund capetele (dracii îşi bagă râtul în mocirla mlaştinii), însă, în semn de nesupunere lui Dumnezeu, îşi expun dosurile goale spre cer. O vrăjitoare din Reazan a fost surprinsă, chiar la ea acasă, de ziua Sfintei Treimi în această poziţie ruşinoasă.
În colţul camerii unde se află sfintele icoane ţineţi deschisă Psaltirea (de exemplu, la psalmul 26), chiar dacă încă nu citiţi psalmii, dracii deja şi de la aceasta se scutură.
Pelagheia din Reazan, fecioară văzătoare cu duhul, spunea că rugăciunea de noapte (metania) este înaintea lui Dumnezeu preţuită de 40 de ori mai mult decât tot aceeaşi rugăciune care se citeşte ziua. Deoarece în numele Domnului nostru Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu, omul se scoală la rugăciune în timpul cel mai potrivit pentru somn. De rugăciunea în toiul nopţii, însă, te poţi apropia numai având deprinderea întărită a rugăciunii de zi. La început să te rogi noaptea foarte puţin, apoi, să adaogi cu încetul câte o „fărâmitură”, desigur, numaidecât aflându-te în smerenie.
Maica Pelaghia explica importanţa şi folosul practic al citirii unor psalmi şi rugăciuni, deosebit de necesare în vremurile noastre, vremuri de pe urmă.
Foarte puternică este rugăciunea alcătuită numai din cinci cuvinte: „Căci cu noi este Dumnezeu!”. În ea este tăria credinţei, toată nădejdea noastră către Dumnezeu şi bucuria duhovnicească a credincioşilor conştienţi că înlăuntrul lor este Dumnezeu- Emanuel.


Şi dacă Dumnezeu este cu noi, cine poate fi împotriva noastră?

Iată de ce de această mică rugăciune atât de mult se teme vrăjmaşul nostru cel văzut şi nevăzut (oamenii răi, vrăjitorii, dracii). O roabă a lui Dumnezeu a reuşit să rostească de trei ori mecanic, în grabă, rugăciunea: „Căci cu noi este Dumnezeu!”, înainte de a-i deschide uşa „lăcătuşului” care a zis: „Mi-ai luat-o pe dinainte, acum nu mai am ce face la tine”, şi, înspăimântat, s-a retras.


Psalmul 26 este cel mai puternic din toată Psaltirea. Cine-l va citi măcar de 3 ori pe zi pe acela Domnul (când va binevoi El, iar nu noi, păcătoşii) „îl va trece pe apă ca pe uscat”.
Dracii nu rezistă să se afle lângă omul care citeşte deseori acest psalm. Este posibil ca prin citirea psalmului 26 (cu binecuvântarea unui preot duhovnic care te cunoaşte mai demult (şi numai în cazuri extraordinare) să te izbăveşti de stăpânirea celui rău (de îndrăcire). Chiar şi unei foste vrăjitoare, care a cerut rugăciuni pentru sine, i s-a spus că Sfânta Biserică interzice rugăciunea pentru vrăjitori, dar dacă cu toată sinceritatea doreşti să te izbăveşti de tirania dracilor, atunci singură trebuie să citeşti noaptea psalmul 26 de 40 de ori. Şi dacă nu te vei înspăimânta de frica diavolească, Domnul te va slobozi de puterea lor. Însă de la început citirea acestui psalm trebuie s-o faci ziua, citindu-l de 3 ori. Obişnuinţa de a te ruga noaptea poţi s-o agoniseşti cu alte rugăciuni şi nicidecum cu psalmul 26.


Cine va citi cât mai des psalmul 26, alegoric vorbind, va merge printre vrăjitori ca în maşina blindată. Unei schimonahii prin descoperire i s-a dat această povăţuire: „După o discuţie cu oamenii care îţi sunt străini duhovniceşte, restabileşte-ţi forţele cu citirea psalmului 26″.


Psalmii 26, 45, 69 şi 90 se citesc împotriva năvălirilor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi şi pentru a rămâne neclintit (mai trebuie citit şi condacul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – „Apărătoarei Doamne pentru biruinţă mulţumiri…”).
Psalmul 33 – la foame şi la sete.
Psalmul 63 – împotriva peceţii lui antihrist, (încă de citit acatistul „Celor şapte tineri din Efes”, şi rugăciunea de la sfârşitul primei catisme, ea este nucleul întregii Psaltiri, „Psaltirea comprimată”).
Psalmul 21 – împotriva păcatelor ultimilor vămi (de la desfrâu până la împietrirea sufletului) şi împotriva spurcării silnice cu păcatul curviei şi sodomiei. (De mai rugat la Sf. Mc. Agnia şi la Sf. M. Mc. Anastasia, Izbăvitoarea din Lanţuri – ele ne vor îngrădi de întemniţarea de către slugile lui antihrist şi de silnicie (violare).
Psalmul 5 – pentru dobândirea rugăciunii.
Psalmul 43 – pentru ca în casă să stăpânească harul, ca în ea să strălucească totul de har precum străluceşte de aur palatul împărătesc (duminicile şi la sărbătorile Domneşti de citit „Slavă Doamne Sfintei Învierii Tale!”).
Psalmul 83 – pentru ca să moştenim Împărăţia Cerurilor.
Psalmul 49 – (nouă, tuturor păcătoşilor, dar mai ales preoţilor) – împotriva mândriei şi a întunecării minţii, pentru înţelepţirea cum trebuie să-I slujim lui Dumnezeu ca să nu ne lepădăm de El.

Rugaciune pentru vrajmasi

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel unul nascut din Tatal, mai inainte de veci, Carele de buna voie ai primit moartea pe cruce pentru mantuirea neamului omenesc si ca un mielusel fara de glas impotriva celui ce-l injunghie, asa nu Ti-ai deschis gura,- caci pe cruce fiind rastignit intre cei doi talhari si batjocoririle de la cei potrivnici primind, spre cer Ti-ai ridicat ochii si cu bunatate Te-ai rugat: “Parinte! iarta-le lor, ca nu stiu ce fac”. Tu Doamne, ne-ai invatat sa nu stam impotriva celui rau si ai zis: “De te va lovi cineva peste obrazul cel drept, intoarce-i si pe cel stang”.
Asemenea Tu ne-ai poruncit zicand: “Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fii ai Parintelui vostru cel din ceruri, caci El rasare soarele Sau peste cei buni si peste cei rai, si ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti”.
Tu insuti intru tot bunule imparate, cauta la mine nevrednicul robul Tau, si da-mi tarie, ca sa nu ma manii impotriva vrajmasului meu si sa nu-i intorc lui loviturile cu razbunare, caci “numai al Meu este a razbuna”, graieste Domnul,- iar noua, fapturilor celor dupa chipul si asemanarea Ta, ne-ai poruncit Tu insuti “ca sa nu apuna soarele peste mania voastra”, si daruri la sfintele Tale altare sa nu aducem pana nu ne vom fi impacat mai intai cu cei in neintelegeri cu noi!
Tu deci, Care in luminoasa si sfanta rugaciune “Tatal nostru” ne inveti sa ne rugam, zicand: “Si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”, ajuta-mi mie, Doamne, ca, potrivit cuvintelor Tale, sa rasplatesc cu bine celor ce ma urasc, celor ce ma vatama si celor ce ma prigonesc.
 Da-le, Doamne, pacea Ta, lumineaza-le mintea, ca sa Te cunoasca pe Tine si poruncile Tale, curateste-le inima si o mladie, ca sa-si vada gresalele si sa se caiasca de nedreptatile lor! Nu-i lasa pe ei, Doamne, in ratacire si in pacat!
Trimite-le lor binecuvantarea Ta, ca sa se intoarca si sa se mantuiasca si sa fie vii intru imparatia Ta! Iar mie, Stapane, daruieste-mi duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, pentru ca in pace si cu bucurie sa graiesc catre Tine unele ca acestea:” larta-ne noua gresalele, precum si noi iertam gresitilor nostri

Rugaciune pentru casa suparata de duhuri rele

Se face mai intai sfintirea cea mica a apei
Domnului sa ne rugam. Doamne miluieste !

Doamne, Dumnezeul mantuirii noastre, Fiul Dumnezeului celui viu, Care Te porti pe heruvimi; Cel ce esti mai presus decat toata incepatoria si stapania si puterea si domnia; Tu, cel mare si infricosator peste toti care sunt imprejurul Tau; Cel ce ai asezat cerul deasupra noastra si ai facut pa­mantul cu taria Ta si ai indreptat lumea cu intelep­ciunea Ta; Care cutremuri din temelie cele de sub cer, incat si stalpii lor se clatina; Cel ce zici soarelui si nu rasare, ascunzandu-se dupa stele; Care ame­ninti marea si o usuci pe ea; a Carui manie topeste stapaniile si puterile, si din pricina Caruia pietrele s-au sfaramat; Care ai zdrobit portile cele de arama si zavoarele cele de fier le-ai rupt, pe cel tare l-ai legat si pe slujitorii lui i-ai risipit; pe tiran cu crucea Ta l-ai doborat si pe balaur cu undita intruparii Tale l-ai prins si cu lanturi l-ai legat in intunericul iadului.

Tu, Doamne, intarirea celor ce-si pun nadejdea in Tine, zidul cel tare al celor ce si-au pus increderea in Tine, departeaza, izgoneste si imprastie toata lucra­rea diavoleasca, toata navalirea satanei, toata ban-tuiala puterii celei potrivnice de la casa aceasta si de la cei ce locuiesc in ea, care poarta semnul crucii Tale celei biruitoare si infricosatoare impotriva demo­nilor, si care cheama numele Tau cel sfant.

Asa, Doamne, Care ai izgonit legiunea de demoni si ai poruncit duhului celui surd si mut si necurat sa iasa din omul cel cuprins de el si sa nu se mai in­toarca; Cel ce ai nimicit toata tabara vrajmasilor nostri cei nevazuti, iar credinciosilor ce Te cunosc pe Tine le-ai zis: iata, va dau voua putere sa calcati peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului, insuti, Stapane, pazeste pe toti care sunt in casa aceasta de toata vatamarea si ispita, izbavindu-i de frica de noapte, de sageata ce zboara ziua, de lucrul ce umbla in intuneric, de intalnirea cu demonul de amiaza, pentru ca robii Tai si roabele Tale si pruncii, indulcindu-se de ajutorul Tau si cu tabara ingereasca fiind paziti, toti ca unul, intr-un gand, cu credinta sa cante: Domnul este ajutorul meu si nu ma voi teme de ce-mi va face mie omul. Si iarasi: nu ma voi teme de rau, pentru ca Tu cu mine esti.

Caci Tu esti, Dumnezeule, intarirea mea, Stapanitor tare, Domn al pacii, Tata al veacului ce va sa fie, si imparatia Ta este imparatia vesnica. Ca a Ta, a Unuia, este imparatia si puterea si slava, impreuna cu Parintele Tau cel fara de inceput si cu Preasfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Rugaciunea credinciosilor ce se casatoresc

Stapane, Doamne, Dumnezeul nostru, sfintitorul nuntii celei de taina si preacurate, pazitorul nestricaciunii si chivernisitorul cel bun al celor lumesti, Cel ce dintru inceput ai zidit pe om si l-ai pus, ca pe un imparat, peste fapturile Tale si ai zis: Nu este bine sa fie omul singur pe pamant, sa-i facem ajutor,- pentru aceasta ai randuit sa lase omul pe tatal sau si pe mama sa si sa se uneasca cu sotia sa (sotul sau) si sa fie amandoi un trup, iar pe cei ce Dumnezeu i-a impreunat, omul sa nu-i desparta.
Insuti, Stapane, trimite darul Tau cel ceresc peste mine nevrednicul robul Tau (roaba Ta) si binecuvinteaza casatoria pe care astazi o intemeiem inaintea fetei Tale.
Curateste toate pacatele mele, iarta-mi toate faradelegile, dezleaga-mi toate gresalele cele de voie si cele fara de voie,- uneste gandurile, cugetele si inimile noastre in dragoste nefatarnica si in credinta nestramutata, indrepteaza-ne pasii pe caile Tale, pentru ca pururea sa implinim voia Ta cea sfanta.
Umple casa noastra de toate bunatatile, daruieste-ne copii buni si ne invredniceste ca impreuna sa petrecem vietuire fara prihana, sa sporim in tot lucrul bun si bineplacut Tie, sa plinim cu inima curata poruncile Tale si sa laudam si sa preamarim preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau: al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Rugaciune impotriva farmecelor si a bantuirii diavolesti

Doamne, viforul necazurilor se ridica asupra mea si duhurile necurate nu-mi dau pace, dar intru Tine imi pun toata nadejdea si pazei Tale ma incredintez intreg (intreaga), ca Tu cunosti pricina raului care ma bantuie si esti dezlegarea tuturor legaturilor necurate. La Tine toti perii capului meu sunt numarati.
De Tine toti demonii stiu si se cutremura. Deci pe Tine Te rog, Doamne, Atotputernicule, sa indepartezi de la mine orice duh necurat si orice rau pierzator de suflet, scotandu-ma pe mine biruitor peste toata facatura diavoleasca, sub acoperamantul dreptei Tale si intru crucea Ta cea atotizbavitoare.
Ca Tu esti intarirea si scaparea noastra in veci, Hristoase Dumnezeule, si Tie slava Iti inaltam: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Amin.

Parintele Arsenie Papacioc a trecut la Domnul

15 august 1914 – s-a nascut în satul Misleanu, com. Perieti, din judetul Ialomita.
1941 – a fost arestat si condamnat, sub regimul maresalului Ion Antonescu, pentru apartenenta la miscarea legionara.
1946 – se elibereaza din inchisoare si se călugăreste. Isi face anii de ucenicie monahala la Mănăstirile Cozia si Antim din Bucuresti.
1947 – se retrage intr-o padure si traieste ca un pustnic aproape doi ani.
1949 – este călugărit la Mănăstirea Sihastria, sub ascultarea vestitilor nostri duhovnici – Arhimandritul Cleopa Ilie, în calitate de staret, si Ieroschimonahul Paisie Olaru.
1949-1950 – este sculptor la Institutul Biblic.
1951 – este hirotonit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamt. Poarta numele de Părintele Anghel.
1952-1958 – este preot la Mănăstirea Slatina-Suceava.
1958 – este arestat din nou, pentru ca facea parte din grupul "Rugul Aprins". Condamnat la 20 de ani munca silnica, a fost gratiat în 1964 de la Inchisoarea Aiud.
1965 – este numit paroh în comuna Filea de Jos, din eparhia Clujului; a mai fost preot si duhovnic la Mănăstirile Caldarusani, Dintr-un Lemn si Cernica.
1969 – 1970 – este staret al Mănăstirii Cheia-Prahova;
din 1976 – este duhovnicul Schitului Sfânta Maria-Tomis, intemeiat de Patriarhul Justinian la Techirghiol

Luati seama, ca tare scump este Raiul!

“In zorii zilei de 18 octombrie 1990, marele duhovnic Paisie Olaru, in varsta de aproape 94 de ani, si-a dat sufletul in mainile lui Hristos, insotit de doi din ucenicii sai apropiati.


Dupa 40 de zile, savarsindu-i-se toata randuiala cuvenita, unul dintre ucenicii sai apropiati se ruga noaptea singur in chilia Parintelui Paisie. De oboseala, a atipit putin in genunchi, si l-a vazut pe batranul imbracat cu rasa, cu schima si epitrahil, stand la marginea patului sau, cu crucea in mana, unde zacuse in suferinta sase ani de zile, si plangand. Ucenicul intristat, i-a sarutat crucea si mana, si l-a intrebat: ‘De ce plangi, Parinte Paisie? Te doare ceva?‘.
Iar el i-a raspuns: ‘Nu dragii mei. Dar daca voi nu plangeti, plang eu pentru voi, ca tare este greu de ajuns la Rai. O, cata nevoie si cata frica are sufletul atunci! Si daca nu plangi tu pentru tine aici, cine sa te planga dupa moarte?


Ca numai pe cel ce il doare inima si are constiinta curata, numai acela plange. Vedeti cum trece timpul?! Vai, vai, sa nu va treceti timpul fara folos, ca nu-l mai intalniti. Ce puteti face astazi, faceti, si nu amanati pe maine, ca nu stim daca mai ajungem pana atunci. Ca daca poti si nu faci, ai mare pacat, si de ochii Domnului nu poti ascunde nimic…


Orice faci, se cauta scopul cu care faci acel lucru. Doresti sa placi oamenilor sau lui Dumnezeu?


Luati seama ca tare este scump Raiul si tare este greu de ajuns la Rai. Aveti grija de suflet, ca mare raspundere are fiecare pentru el. Ca nu anii ajuta ci faptele, dragii mei‘.


Apoi ucenicul i-a zis: ‘Parinte Paisie, sa mancati ceva ca este ora 15′. Iar parintele a raspuns: ‘Mai lasa pana dupa Vecernie…‘ si asa s-au despartit. Parintele Paisie a plecat, iar el s-a desteptat si a plans mult pentru plansul Parintelui Paisie. “Parca il vad mereu in fata ochilor mei, spune ucenicul, cum plangea si imi zicea aceste cuvinte.”

(Arhim Ioanichie Balan – Parintele Paisie, duhovnicul; ed. Trinitas, 1993).