După întemeierea Bisericii în lume prin Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, viaţa Bisericii devine dinamică prin organizarea ei în structuri ce uşurau misiunea şi succesul ei, mai întâi în lumea iudaică, apoi în lumea păgână, dominată de spiritul sincretismului greco-roman.
După momentul Cincizecimii, Biserica nou-întemeiată trăia sub directa lucrare şi mângâiere a Sfântului Duh, simţea apartenenţa ei la lumea cea veşnică, deşi lucra în lumea istorică a timpului, iar membrii ei "stăruiau în învăţătura Apostolilor, în împărtăşire, în frângerea pâinii, în rugăciuni... inima şi sufletul multor mii erau una, nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte" (F. Ap., cap. 2, 42 şi cap. 4, 32).
Unitatea vizibilă a Bisericii dintru început a fost dată de participarea la Taina Sfintei Euharistii, prin trăirea şi mărturisirea tainei morţii şi Învierii Domnului. Biserica este Trupul lui Hristos, Cel care a întemeiat-o, o conduce şi o apără de puterea răului. În Biserică, cei care conştientizează faptul că aparţin ei, descoperă pe adevăratul Dumnezeu, primesc darul vieţii veşnice şi iertarea păcatelor. Aici descoperim prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos în toţi cei ce cred şi-L mărturisesc ca Domn întru slava cea veşnică. "În ziua aceea veţi cunoaşte că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl sunt" (Ioan 14, 20).
În fiecare credincios activ al Bisericii este prezent Mântuitorul Hristos, până la sfârşitul veacurilor, El adunându-i pe toţi prin lucrarea Sfântului Duh, care-i sfinţeşte, dăruindu-le darurile Sale, care sunt lumină, pace şi mângâiere, bucurie, bunătate, facere de bine şi îndelungă răbdare (Gal. 5, 22).
Imaginea unităţii Bisericii în timpul Sfintei Liturghii devine vizibilă când, după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, preotul pune în Sfântul Potir părticelele care închipuie cetele sfinţilor îngeri, prooroci, apostoli, ierarhi, martiri, cuvioşi, precum şi cele care sunt pentru credincioşii Bisericii vii şi adormiţi, comuniunea credincioşilor în Mântuitorul Hristos fiind una reală. Această unitate se deosebeşte fundamental de toate ideologiile lumii, curentele, opiniile cu diferite substraturi, care toate au caracter pur uman, egoist, bazat pe interes şi profit. Unitatea Bisericii este o taină pe care Sfântul Apostol Pavel o evidenţiază în Epistola către Efeseni, asociind-o cu unitatea familiei creştine "pentru că toţi suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui" (Efes. 5, 30).
Activitatea Bisericii în lume aduce ceea ce nimeni pe acest pământ nu poate oferi
Constituirea vieţii Bisericii are doar un singur scop, acela de a sfinţi pe toţi care cred şi mărturisesc taina dreptei credinţe, acest lucru fiind posibil prin lucrarea Sfântului Duh, Dătătorul de viaţă.
Mântuitorul Hristos ne-a mântuit prin lucrarea Sa mântuitoare pe toţi oamenii, Biserica fiind societatea celor care merg pe Calea vieţii, înfruntând dificultăţile şi ispitele acestei lumi, devenită între timp scena manifestărilor răului sub toate formele şi aspectele lui. Tema centrală a Bisericii devine locul unde găsim toţi harul sfinţitor şi spitalul duhovnicesc care vindecă, iartă şi dă sens vieţii.
Fiecare dintre noi a devenit membru al Bisericii prin Taina Sfântului Botez, ca să fie sfinţiţi prin lucrarea şi puterea de viaţă dătătoare a Duhului Celui Sfânt.
De aceea, prima duminică de după Rusalii este închinată Tuturor Sfinţilor, pentru că viaţa şi activitatea Bisericii în lume aduc ceea ce nimeni pe acest pământ nu poate oferi - sfinţenia. Ceea ce păstrează şi oferă viaţă parohiei este sfinţenia, astăzi, ca şi acum 2.000 de ani.
Aceasta fiind pe scurt şi foarte rezumativ începutul şi sensul vieţii Bisericii în lume, astăzi mai mult ca niciodată, noi posibilităţi, perspective, dar şi provocări au apărut în viaţa Bisericii şi a parohiei.
În primele veacuri, viaţa Bisericii era plină de tensiunea dorinţei de veşnicie. Supliciul martiriului, persecuţiilor, defăimărilor, oprobiul adus Bisericii şi creştinilor era pentru marea majoritate împlinire şi bucurie.
Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor din Filipi "că pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig" (Fil. 1, 21) "căci vouă vi s-a dat pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El" (Fil. 1, 29). Din acest motiv se explică istoric bucuria martiriului, faptul că mergeau creştinii la moarte cântând îi deruta şi-i aşeza în mare nedumerire pe călăii şi persecutorii care n-au încetat de a exista în decursul timpurilor. Trăirea credinţei, ataşamentul sincer către Iisus Cel mort şi înviat făceau ca lucrarea Duhului Sfânt să fie vizibilă şi sesizabilă. Şi astăzi auzim de persecuţii împotriva creştinilor, ceea ce uimeşte este faptul că râvna celor persecutaţi este aceeaşi. Un tânăr preot egiptean mi-a relatat cum, în urma atentatelor păgânilor musulmani asupra creştinilor copţi din Egipt, un tânăr de doar 11 ani, scăpând cu răni pe tot corpul, la vizita episcopului său în spital, plângea acestuia durerea lui că nu a putut gusta paharul martiriului ca ceilalţi confraţi ai săi aflaţi în ceruri. Ce s-ar întâmpla la noi în situaţii similare? Găsim uşor răspunsul la întrebare, pentru că ne este pe deplin cunoscută starea destul de ambiguă a vieţii parohiei şi a creştinilor noştri.
Câţi creştini trăiesc cu aşteptarea, dorinţa şi nădejdea că "Domnul vine"?
Viaţa creştină în general este centrată şi orientată spre venirea întru slavă, să judece viii şi morţii, a Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfântul Apostol Pavel scrie prima epistolă Bisericii din Corint cu îndemnul şi mai ales convingerea fermă "Domnul vine" (Cor. 16, 22). Ce procent dintre creştinii noştri trăiesc cu această aşteptare, dorinţă şi nădejde?
Ceea ce marei mase a celor ce locuiesc acest pământ i se pare destul de îndoielnic, realitatea venirii Domnului şi a judecăţii Lui este mai mult ca oricând în istorie vizibilă prin semnele istorice, nemaiîntâlnite, dar sesizate în zilele noastre. Apostazia, indiferenţa, necredinţa, egoismul, ura, lipsa dragostei, a întrajutorării sunt realităţi zilnice, le trăim, vedem, observăm şi ne provoacă pe toţi.
Astăzi s-au format noi parohii, mai ales în zonele urbane unde era lipsă acută de biserici, care datorită iubirii lui Dumnezeu au început a se ridica printre construcţia şi arhitectura respingătoare a ghetourilor socialiste, lipsite de orice urmă de viaţă, cenuşii, cu locatari de diferite provenienţe, cu mentalităţi şi obiceiuri demne de compasiune. Cum şi ce impact are prezenţa bisericii noi ridicate, a vieţii parohiei asupra acestor oameni. Câţi procentual participă efectiv la viaţa parohiei, se implică, sunt umani şi altruişti?
Ce înseamnă pentru ei viaţa şi prezenţa bisericii atunci când aceasta anunţă prezenţa lui Dumnezeu, Care aşteaptă plin de îndelungă răbdare şi iubire milostivă schimbarea vieţii noastre. Cum este trăită porunca Mântuitorului de a cerceta, sprijini, ajuta pe cel aflat în nevoi, suferinţă, de a-l încuraja şi-i deschide curiozitatea spre calea Bisericii, pentru că în virtutea preoţiei universale primită prin Taina ungerii cu Sfântul şi marele Mir de fiecare creştin, avem datoria "ca neam sfânt, aparţinând lui Dumnezeu" (Petru 2, 9), să călăuzim pe fiecare om spre calea ce duce la viaţă spre împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Această împărăţie o pregustăm încă din lumea aceasta, participând la viaţa Bisericii, implicându-ne şi asumându-ne conştient statutul de creştin.
A fi creştin înseamnă a lupta
O schimbare puternică, nefavorabilă, dăunătoare s-a produs treptat în viaţa noastră. Cea mai mare parte a timpului este din nefericire dedicată ecranului, care subtil influenţează negativ şi dă dependenţă, umplând timpul mântuirii noastre cu emisiuni lipsite de sens. Sunt semeni ai noştri care au adormit trecând din această lume în faţa ecranului. Alta era atitudinea omului în trecut, când se identifica cu creaţia lui Dumnezeu, când reuşea să biruiască crizele, provocările prin credinţă şi trăire adâncă. Spectrul bolilor psihice, tot mai răspândit şi frecvent astăzi, era odinioară prezent în lume într-un mic şi nesemnificativ procent.
Sentimentul de compasiune şi indiferenţa la suferinţa semenilor, fraţilor care alcătuiesc marea familie sunt sporadice şi greu de sesizat. Această formă de dezumanizare îmbracă forme dezolante, cutremurător este faptul că în lăcomia şi egoismul larg răspândit, aproape totul se plăteşte. Situaţia multor bătrâni, singuri, neputincioşi reclamă şi descoperă o lume a profitului rapid şi mult; pentru un mic ajutor pe care, ca şi creştini, suntem îndatoraţi a-l oferi se percep sume de bani.
Cauzele sunt multiple, de la lipsa unei educaţii creştine din familie până la agresivitatea unei societăţi în care profitul, îmbogăţirea rapidă, viaţa plină de confort ieftin sunt glorificate şi reactualizate fără discernământ.
Pentru câştig rapid s-au destrămat familii, se trăiesc drame greu de explicat în lumea ce se zice că este creştină doar întâmplător şi ocazional.
Spiritul de sacrificiu aproape este de negăsit, şi de multe ori structurile noastre constituite în comitete şi consilii sunt doar formale şi fără efect scontat.
A fi creştin înseamnă a lupta, identifica cu Biserica, care la rândul ei este Trupul lui Hristos ce peregrinează în lume purtând şi mărturisind taina crucii şi a Învierii.
Date fiind aceste nefericite mişcări, migrări ale populaţiei care ocazional intră în contact cu Biserica fac foarte dificilă sau chiar imposibilă legătura durabilă a acestor creştini cu un preot paroh. La toate acestea se adaugă o lipsă a bunului simţ, care nu se cultivă numai în şcoli, ci în familie şi în Biserică, lipsă a unei culturi religioase minime, cartea fiind astăzi, în această ţară, ultima preocupare a vieţii cotidiene. Deşi o bogată literatură duhovnicească, teologică, de învăţătură şi cunoaştere a propriei credinţe este la dispoziţia tuturor, interesul pentru informare în acest domeniu este nesemnificativ.
Dacă altădată hramurile la marile mănăstiri adunau sute de mii de oameni, astăzi aceleaşi hramuri adună o mică şi nesemnificativă grupă de credincioşi. Mutaţiile în viaţa parohiei se dovedesc a fi tot mai nefaste. Dragostea pentru sfintele slujbe, respectul şi preţuirea muncii sunt frumoase amintiri ale trecutului.
Adesea, întrebarea retorică a Mântuitorului "Când va veni Fiul Omului pe pământ va găsi credinţă" (Luca 18, 8) dă răspunsul la viaţa Bisericii şi a celei parohiale, care rămâne semnul vizibil al unităţii Bisericii care adună pe cele risipite, "căci acolo unde sunt doi sau trei şi se roagă în numele Meu, şi Eu sunt în mijlocul lor" (Matei 18, 20).
Editorial publicat în Ediţia de Moldova a Ziarului Lumina - 04 iulie 2011
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu