Sanatatea fizica, este adevarat, corespunde starii originare si normale a naturii umane, cea a conditiei sale paradiziace, si poate fi socotita, din aceasta pricina, un bine in sine, arata Sfantul Maxim Marturisitorul, insa, pe de alta parte, ea nu slujeste la nimic omului si nu constituie pentru el un bun adevarat daca nu este bine folosita, adica daca nu este pusa in slujba binelui, prin implinirea poruncilor lui Hristos si spre slava lui Dumnezeu.
In aceasta perspectiva, Sfantul Vasile cel Mare scrie: "Sanatatea, ca una care, in sine, nu-i face buni pe cei care au parte de ea, nu se numara printre lucrurile bune prin insasi natura lor". Ba, chiar ea poate fi un rau daca-i slujeste omului ca sa pacatuiasca sau ca sa se dedea patimilor celor rele.
In aceeasi ordine de idei, Parintii socotesc boala un rau, ea fiind o urmare a pacatului lui Adam si a lucrarii diavolesti in lumea supusa pacatului, si deci opusa ordinii voite de Dumnezeu atunci cand a creat lumea si pe om. insa ea nu este un rau decat pe planul naturii fizice, al trupului.
Daca omul nu se deda pacatului la vremea bolii si nu se departeaza de Dumnezeu din pricina ei, atunci, din punct de vedere spiritual, ea nu poate fi socotita un rau pentru el. "Daca sufletul este sanatos, boala trupeasca nu-i poate pricinui omului nici o paguba", scrie Sfantul Ioan Gura de Aur. Ea nu este deci un rau - spune el impreuna cu alti Parinti - decat in aparenta; ea poate fi chiar un bine pentru om, in masura in care, folosin-du-se cu intelepciune de ea, poate sa dobandeasca foloase duhovnicesti, schimband intr-un instrument de mantuire ceea ce, initial, a fost semnul pierzarii sale. De aceea, Sfantul Grigorie de Nazianz indeamna: "Sa nu laudam orice fel de sanatate, nici sa nu uram orice boala".
In anumite cazuri, privita din perspectiva a ceea ce este bine din punct de vedere spiritual, boala poate fi considerata, paradoxal, drept un bine mai mare decat sanatatea si vrednica de dorit, dupa cum spune fara nici o ezitare Sfantul Varsanufie. Sfantul Grigorie de Nazianz, in ceea ce-l priveste, spune ca scopul tratamentului medical "este insanatosirea si starea buna a trupului; iar, o data aflate, pastrarea lor". "Insa nu este limpede, adauga el, daca dobandirea acestora este intotdeauna de folos. Pentru ca adesea starile potrivnice le aduc mai mult castig celor ce le indura".
Foloasele bolii
O asemenea atitudine presupune sa i se recunoasca bolii un sens si o finalitate care transcend planul fizic. Daca se are in vedere doar boala in sine, inevitabil se ajunge la o viziune negativa si sterila, care favorizeaza iruperea de patimi: frica, angoasa, manie, akedie, revolta, deznadejde. Asemenea stari sufletesti nu usureaza cu nimic durerea trupului, ba chiar, dupa cum arata Sfantul Ioan Gura de Aur, adesea ii sporesc suferinta, imbolnavind pe deasupra si sufletul. Astfel primita, boala devine "o suferinta zadarnica". De aceea Sfantul Ioan isi indeamna ascultatorii sa fie cu luare-aminte la vremea bolii.
Sfantul Maxim Marturisitorul, la randul sau, sfatuieste ca atunci cand vine incercarea, sa-i cercetam intelesul, pentru a afla calea de a ne folosi de ea duhovniceste. De aceea, cand se iveste suferinta, sa nu ne lasam doborati de ea si sa ne straduim sa iesim din stramtorarea care ne cuprinde sufletul, intreaga fiinta si insasi existenta noastra. in aceasta dubla perspectiva, Sfantul Grigorie de Nazianz il sfatuieste astfel pe un prieten bolnav: "Nu vreau si nici nu ti se cuvine tie, cel atat de instruit in lucrurile dumnezeiesti, sa ai aceleasi simtiri ca omul de rand, sa te lasi incovoiat de trup si sa gemi din pricina suferintei tale ca si cum n-ar avea leac; dimpotriva, se cuvine ca ea sa-ti fie prilej de filosofare, sa te desprinzi din lanturile ei si s-o socotesti cale mai inalta spre binele ce te asteapta".
A face din boala si suferinta prilej de filosofare inseamna mai intai de toate a lua aminte la ceea ele ne descopera referitor la conditia umana.
Or, in neputinta si suferinta trupului, omului i se fac simtite si vadite slabiciunea fapturii sale pamantesti, caracterul efemer al existentei sale in aceasta lume si, in general, fragilitatea, relativitatea, limitele si intreaga sa nevolnicie, spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Pentru aceasta, boala si suferinta, dupa cum constata Sfantul Ioan Gura de Aur si Ioan Scararul, sunt leacuri ale mandriei si prilej de smerire. Sfantul Nichita Stimatul, in ceea ce-l priveste, spune ca ele "subtiaza simtirea pamanteasca a sufletului", adica il scot din alipirea si impovararea cu cele pamantesti, ridicandu-l la o existenta mai inalta.
Astfel inteleasa si traita, boala nu-l mai zdrobeste pe om sub povara acestui "trup al mortii" in care-i este dat sa vietuiasca (Rom. 7, 24), ci, dimpotriva, il intoarce si-l apropie de Dumnezeu. "Dumnezeu ingaduie boala nu ca sa ne injoseasca - spune Sfantul Ioan Gura de Aur - ci pentru a ne face mai buni, mai intelepti si deplin supusi voii Sale, caci acestea sunt temeiurile mantuirii noastre".
Boala ca manifestare a Proniei dumnezeiesti
De aici se vede ca prin boala lucreaza Pronia divina, si a face din ea prilej de filosofare inseamna de asemenea a dori sa afli ce vrea Dumnezeu de la noi.
In orice boala, Dumnezeu ii vorbeste omului despre mantuirea sa si-Si arata voia de a-l ajuta s-o dobandeasca, in boala, subliniaza Avva Varsanufie si Avva Ioan de Gaza, se manifesta pedagogia dumnezeiasca. Ea este, spun ei in acelasi duh, o corectie, pe care Dumnezeu i-o aplica omului pentru pacatele sale. Termenul "corectie" nu are aici conotatie negativa, de pedeapsa sau de condamnare, ci mai curand de indreptare, de schimbare, de imbunatatire.
In aceasta perspectiva, boala apare ca voita, sau cel putin ingaduita si folosita de Dumnezeu pentru binele omului, pentru a indrepta ceea ce a strambat, a schimonosit si a stricat in el pacatul. Astfel, paradoxal, boala trupului devine, prin Pronia dumnezeiasca, un remediu pentru tamaduirea sufletului. Avva Isaac Sirul, adresandu-se celui "coplesit de boli si suferinte trupesti", ii da acest sfat: "Ia aminte la tine si vezi leacurile cele multe aduse de Doctorul cel adevarat pentru sanatatea omului celui din launtru"; "caci bolile le aduce Dumnezeu pentru sanatatea sufletului".
De aceea sa socotim supararea, suferinta si durerea pricinuite de boala ca amareala unui medicament, cu gust rau si neplacut, dar care ne este de folos. Or, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, de vreme ce leacurile de la doctori le primim cu bucurie, cu atat mai mult se cuvine sa le primim de la Dumnezeu, Care ne tamaduieste temeinic, ca Unul Care voieste sa ne mantuim si sa ne unim cu El. Sfantul Ioan Casian remarca in acelasi sens ca durerile bolii sunt ca cele produse de unele remedii, care dor si ustura si pe care le simtim ca rele, dar care ne fac bine.
Dumnezeu, spun Sfantul Ioan Gura de Aur si Avva Varsanufie, stie mai bine decat noi de ce anume avem nevoie si da fiecaruia ceea ce-i este duhovniceste de folos. El il tamaduieste si-l mantuieste pe fiecare om intr-un anume fel, pe potriva firii, starii si situatiei lui speciale, spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Si daca uneori se foloseste de boala spre binele nostru, o face pentru ca prin insasi natura ei boala este un mijloc foarte potrivit pentru a-l trezi pe om din lancezeala pacatului, ducandu-l prin raul suferit cu trupul la simtirea raului ascuns care-i macina nevazut sufletul si pe care altfel nu l-ar simti sau abia daca i-ar da atentie, spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Ca si Avva Isaac Sirul, Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza in alt loc puterea pe care o are boala de a-1 face pe om activ si treaz din punct de vedere spiritual.
Boala - prilej de sporire duhovniceasca
Multi Parinti (printre care Sfantul Grigorie de Nazianz, Sfantul Ioan Gura de Aur, Avva Varsanufie, Avva Ioan Scararul, Avva Isaac Sirul, Sfantul Maxim Marturisitorul) vad in boala un mijloc de curatire de pacate, daruit omului de Dumnezeu, ceea ce corespunde invataturii Apostolului Petru, care spune: "Cine a suferit cu trupul a ispravit cu pacatul" (1 Pt. 4, 1).
Prin harul lui Hristos, boala trupului poate sluji drept leac pentru relele sufletului si ceea ce a fost la inceput urmare a caderii poate deveni unealta a mantuirii. Astfel, Sfantul Maxim Marturisitorul arata felul in care Hristos, prin patima Sa cea de bunavoie, a modificat sensul suferintei: fiind fara pacat si indurand o suferinta cu totul nedreapta, pe cea care era odinioara dreapta osanda a pacatului a schimbat-o pentru noi in mijloc de zdrobire a pacatului si de pasire spre viata dumnezeiasca. La Botez, omul se face prin har partas al patimilor, mortii si invierii lui Hristos si primeste de la Duhul Sfant puterea de a infaptui el insusi in propria sa existenta aceasta transfigurare a suferintei.
Boala si suferintele aduse de ea fac parte din nenumaratele necazuri prin care omul trebuie sa treaca pentru a intra in imparatia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22); ele sunt in parte crucea pe care trebuie s-o luam si s-o purtam ca sa fim vrednici de Hristos, ca sa-L urmam pe calea mantuirii pe care El ne-a deschis-o (cf. Mt. 10, 38; 16, 24; Mc. 8, 34; Lc. 9, 23; 14, 27), ca sa ne insusim deplin harul primit la Botez si sa vietuim ca fii ai harului, ca sa fim una cu El, sa suferim si sa murim cu El, ca sa inviem si sa vietuim impreuna cu El (2 Cor. 4, 10-12).
Sfantul Macarie Egipteanul invata astfel: "Cel ce vrea sa se faca urmator lui Hristos, ca sa se poata numi si el fiu al lui Dumnezeu, nascut din Duh, se cuvine mai intai de toate sa poarte necazurile ce-i vin, sau bolile trupesti.. cu curaj si cu rabdare". "De nu va gusta sufletul din patimile lui Hristos intru cunostinta, nu poate avea partasie cu El", spune, la randul lui, Avva Isaac Sirul.
Pentru ca boala si suferintele sale inmoaie invartosa-rea carnii si sting patimile omului celui vechi, Parintii (mai cu seama Sfantul Ioan Gura de Aur, Avva Varsanufie, Sfantul Ioan Damaschin) le asaza in randul nevo-i intelor prin care se urmareste mai ales mortificarea trupului (cum sunt postul, vegherile, feluritele osteneli trupesti); de aceea ele tin locul acestor nevointe, de care bolnavii se pot lipsi, dupa cum arata Maica Sinclitichia.
Prin boala, Dumnezeu ii da omului nu numai curatire de pacatele si patimile sale, ci-i da sa afle din nou calea virtutilor si sa umble pe ea, arata Avva Isaac Sirul. "Cu cat Dumnezeu ne trimite mai multe incercari, cu atat mai desavarsiti ne face", spune la randul sau Sfantul Ioan Gura de Aur. Pentru Avva Isaac, boala si suferinta, alaturi de celelalte necazuri, sunt chiar conditia insasi a dobandirii virtutilor si a unei vietuiri crestinesti.
Sfantul Ciprian al Cartaginei subliniaza si el ca omul virtuos afla in boala prilej bun de a-si arata si intari credinta. De asemenea, dupa cum arata Sfantul Grigorie de Nazianz si Sfantul Ioan Gura de Aur, boala este pentru om prilej de dobandire a unei virtuti capitale, rabdarea, si chiar de a urca pe cea mai inalta treapta a ei, dupa cum subliniaza cel din urma. intr-adevar, precizeaza el, "daca indeobste rabdarea intrece celelalte virtuti, rabdarea durerii intrece toate celelalte soiuri de rabdare", caci "de vreme ce boala este cel mai greu de indurat dintre toate relele, mai ales atunci cand o suporti pe ea dai cu adevarat dovada de rabdare". Iar din rabdarea astfel dobandita izvorasc nenumarate bunuri duhovnicesti, spun Sfantul loan Gura de Aur si Avva Varsanufie.
La randul lor, Sfintii loan Gura de Aur, Diadoh al Foticeei, loan Scararul, Simeon Noul Teolog si Nichita Stithatul vad boala ca izvor de smerenie, mai cu seama pentru cei care n-au atins culmile vietii duhovnicesti. Suferinta care insoteste boala, dupa Sfantul loan Gura de Aur, conduce inca si la pocainta, iar dupa Sfantul Grigorie Palama, inlesneste strapungerea inimii si pleaca sufletul spre rugaciune.
Trebuie sa ne fie insa limpede ca purificarea de patimi si dobandirea virtutilor si a altor bunuri duhovnicesti la vremea bolii nu sunt un efect al bolii ori al suferintelor, ci daruri ale lui Dumnezeu; iar ca sa se bucure de ele, omul trebuie sa aiba o atitudine cuvenita: sa fie gata sa le primeasca, intorcandu-se la Dumnezeu si deschizandu-se harului Sau.
Boala este de fapt o incercare, spun Sfantul Macarie, Avva Varsanufie si Avva Isaac Sirul; cel lovit de ea este asemenea lui Iov, dupa cum arata Sfantul Grigorie de Nazianz si Avva Varsanufie; el este ispitit de diavol sa-L huleasca pe Dumnezeu sau macar sa se desprinda si sa se indeparteze de El, inchizandu-se in sine cu mandrie sau lasandu-se in voia feluritelor patimi care il ispitesc mai cu seama atunci.
Ajutorul lui Dumnezeu si stradania omului
Pentru a iesi biruitor din aceasta incercare si pentru a se bucura de roadele izbandei sale, omul trebuie in primul rand sa nu ramana pasiv in boala, sa nu se lase stapanit, inlantuit si doborat de ea, ci, dimpotriva, sa se pastreze intr-un dinamism treaz, asteptand ajutorul dumnezeiesc. "Omul trebuie sa lupte ca sa nu se moleseasca, si va fi ajutat", indeamna Avva Varsanufie.
Omul trebuie sa stie ca o data cu incercarea Dumnezeu ii da si puterea de a o indura si scaparea. Iar daca ajutorul Lui intarzie sa se arate, dupa cum spune Avva Varsanufie, sa ne gandim ca orice incercare are un sfarsit si ca Dumnezeu nu-l lipseste niciodata pe om de ajutorul Sau. Iar daca uneori El adasta, spune acelasi Sfant Parinte, o face numai pentru ca sa ne dea prilejul de a ne intari si mai mult in credinta, nadejde, rabdare si in toate celelalte virtuti trebuincioase la vreme de necaz.
Slabiciunea pe care ne-o aduce boala nu trebuie sa fie prilej de deznadejde; ea nu ne impiedica sa ducem lupta cea duhovniceasca, ci, dimpotriva, ne este de folos, caci, dupa cum ne aminteste Avva Varsanufie, puterea lui Dumnezeu in slabiciune se arata (2 Cor. 12, 9).
Dumnezeu insusi vegheaza asupra celui bolnav, il pazeste si-l ajuta ca Unul care-i stie suferinta si necazul, spune Avva Isaac Sirul; de aceea, sa nu se ingrijoreze, ci sa priveasca "la sfanta putere a lui Dumnezeu, care vine de sus" si sa se lase cu deplina credinta in seama ei. "O data ce ai pe Dumnezeu, nu te teme, ci arunca toata grija ta asupra Lui si El va purta grija de tine", indeamna Sfantul Varsanufie.
Rostul rabdarii si al rugaciunii
Mai mult decat suferinta in sine, ceea ce-l macina pe om este durata bolii si multimea necazurilor aduse de ea. Ele strecoara in suflet ganduri negre, deznadejde, tristete, akedie, nerabdarea, iritare, revolta. De aceea Parintii - mai ales Avva Varsanufie si Avva Ioan din Gaza - indeamna la rabdare si indelunga rabdare, tarie si curaj, re-ferindu-se la numeroasele invataturi ale lui Hristos si ale Apostolilor pe aceasta tema.
La vreme de boala, mai ales prin rugaciune poate omul sa se indrepte spre Dumnezeu ca sa-I ceara ajutorul si, prin buna asezare a sufletului, sa primeasca sprijin de sus si comoara darurilor duhovnicesti.
"Rugaciunea, scrie Avva Isaac Sirul, este ajutor in ascutisul bolilor". Dumnezeu raspunde intotdeauna rugaciunii si se face partas la suferinta celui ce-L cheama, arata acelasi Sfant Parinte. Stiind ce-i este duhovniceste de folos, El nu da intotdeauna vindecare bolii si alinare durerii; pentru ca uneori e buna intoarcerea sanatatii, alteori lungimea bolii da prilej de un si mai mare bine. Astfel, barbatii cei duhovnicesti luminati de har - ca Avva Serid, de pilda, ucenic al lui Avva Varsanufie - cer de la Dumnezeu in rugaciunile lor cand usurare sau tamaduire de boala, cand virtutile prin care s-o poata indura. Sfantul Ioan Gura de Aur spune in nenumarate randuri ca neimplinirea pe data a rugaciunilor noastre este un semn al purtarii de grija si al bunavointei lui Dumnezeu, Care ne da prilejul sa ne vadim in vremea asteptarii marimea virtutilor. Sfantul Parinte ne atrage luarea-aminte asupra textului din Evanghelia dupa Matei (15, 21-32), unde vedem ca Hristos adasta sa implineasca rugaciunea canaaneencei pentru fiica sa bolnava - ca si cea a Apostolilor, care mijloceau pentru ea - dar vindeca pe data, fara sa se lase rugat, multime de neputinciosi, aruncati la picioarele Sale.
Sfantul Ioan Gura de Aur da o talcuire minunata felului paradoxal in care a lucrat Hristos: "Ai vazut ca pe fiica canaaneencei a vindecat-o cu atata zabava, pe cand pe acestia indata? Nu pentru ca acestia erau mai buni decat canaaneeanca, ci pentru ca femeia aceea era mai credincioasa decat ei. Pe femeie o amana, zaboveste, ca sa scoata la lumina taria credintei ei".
In rugaciune omul se uneste cu Dumnezeu, se deschide harului pe care El neincetat il revarsa si primeste de la El tot ajutorul, toata taria si tot binele de care are nevoie. De aceea, bolnavul trebuie mai cu seama sa se roage. Atunci cand afla ca ucenicul sau Dositei este bolnav, Avva Dorotei de Gaza atat vrea sa stie, daca staruie in rugaciune.
La vremea bolii insa rugaciunea nu trebuie sa fie numai de cerere, ci si de multumire. Mai ales la aceasta indeamna cel mai adesea Parintii - indeosebi Avva Varsanufie, Avva Ioan de Gaza, Avva Isaac Sirul - intemeindu-se pe indemnul Apostolului Pavel: "Dati multumita pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi" (1 Tes. 5, 18), si pe cuvintele lui Hristos, Care a spus despre boala lui Lazar: "Aceasta boala nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul lui Dumnezeu sa se slaveasca" (In. 11,4).
Prin inaltarea gandului la Dumnezeu, omul se poate inalta deasupra suferintei sale, ajungand adeseori sa nici n-o mai simta, dupa cum spun Parintii. insa lucrul acesta este ceva cu totul exceptional. Soarta duhovniceasca obsteasca, chiar a celor mai multi sfinti, este asumarea suferintei in numele lui Dumnezeu.
Uneori insa durerea pe care o are de indurat omul este atat de mare, incat ii secatuiestc toate puterile. Atunci cand, zacand pe patul sau de boala, el nu mai poate ingenunchea la rugaciune, nu-i mai ramane decat sa-si indrepte gandul spre Dumnezeu si sa se incredinteze milei Sale intr-o rugaciune fara cuvinte, binestiind ca El este de fata, dupa cum ii spune Avva Dorotei ucenicului sau Dositei, vlaguit cu totul de boala.
Boala - Cale de sfintenie
Prin rabdarea ei cu multumire adusa lui Dumnezeu, boala poate fi una din cele din cele mai mari nevointe si o adevarata cale duhovniceasca. "Marea nevointa inseamna a rabda bolile si a aduce cantari de multumire lui Dumnezeu", spune Maica Sinclitichia. Parintii lauda rand pe rand aceste doua virtuti, aratand ca ele au puterea de a-l inalta pe bolnav pe cele mai inalte culmi ale vietii duhovnicesti si de a-i darui mantuirea.
Sfantul Ioan Casian si Sfantul Ioan Gura de Aur arata si unul si altul ca, potrivit pildei din Evanghelie, saracul Lazar s-a invrednicit de salasluirea in sanul lui Avraam doar prin aceasta singura virtute: rabdarea cu care si-a indurat saracia si boala. La randul sau, Sfantul Macarie Egipteanul spune ca cei ce indura suferinte din pricina bolilor trupesti, "daca le poarta cu rabdare pana la sfarsit, dobandesc aceleasi cununi ca si mucenicii si au aceeasi indraz-nire ca si ei". Acelasi lucru il spun Diadoh al Foticeei si Avva Pimen despre cei care primesc cu multumire supararile bolilor.
De aceea, Sfantul Grigorie de Nazianz ne indeamna sa-i cinstim si sa-i pretuim pe bolnavi, pentru ca unii , dintre ei prin astfel de incercari si necazuri au ajuns la sfintenie: "Sa cinstim boala insotita de sfintenie si sa-i slavim pe cei pe care suferintele i-au dus la biruinta, ca nu stim daca nu cumva printre ei nu se afla vreunul ca Iov."
Jean-Claude Larchet
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu