DRUMUL SPRE PATRIA CEREASCA

Mereu am crezut că în viața asta nu pot fi frate cu un suflet otrăvit de răutate, nici cu ipocritul lingușitor, nici cu hoțul orbit de lăcomie, nici cu batjocoritorul de cele sfinte. Mereu m-am crezut mai bun decât aceștia si nu a fost asa…

Din întreaga mea viață umila, abia anul ăsta am înțeles care îmi sunt limitele, îmi fac bilanțul…imbătrânesc
Anul ăsta am înțeles că nimic din ce credeam că am nu e al meu, că sunt neștiutor și credul ca un copil, că nu am nici un merit pentru că m-am ferit să cad mai mult decât m-am străduit să mă înalț către desăvârșirea la care mă așteaptă Cel ce m-a făcut și mi-a dat drumul în lume.
Nu sunt cu nimic mai bun decât cei amintiți mai sus, pentru că tot de departe mă voi uita la Cer.
Privind în sus, îi văd întâi pe cei care și-au câștigat cu vrednicie aripi, pe unii abia dacă-i mai zăresc, așa sunt de sus, de departe. Pe alții îi văd mai aproape, ei încă mai privesc înapoi către mine cu drag.
Până acum nici nu mă uitam în sus, știam că acolo este Dumnezeu, dar nu m-a preocupat să-i caut cu privirea pe cei care se nevoiesc să se înalțe la El…acum am zărit că unii oameni au aripi.
Pentru prima oară m-am privit cu luare-aminte apoi am privit atent în jurul meu. Și tot uitându-mă la mine de care nu se lipesc decât fărâme de virtute, am înțeles după ceva vreme că și eu și cei asemenea mie și lumea asta imensă pe care o împărțim atât de greu unii cu alții, am rămas mici și neînsemnați. Și văzând asta, mi s-a făcut milă de neputinta mea…
Mi s-a făcut milă de noi toți, care orbecăim în întuneric fascinați de noi înșine și absorbiți de mărunțișuri neînsemnate, alergăm disperați după lucruri care nici măcar nu ne aparțin. Așa am realizat că ne ducem zilele târându-ne în beznă, că din ce în ce mai rar ne mai întrebăm de ce nu vedem mare lucru, că nici nu mai realizăm că nu de la noi vine lumina. Am stat și m-am gândit la toate astea...
Dumnezeu a făcut omul având rațiune. Acum omul și-a pierdut rațiunea primordială, adevărata înțelepciune nu mai este pentru toată lumea. Dumnezeu este Înțelepciune și fiindcă nu stăm lipiți de El în toate, încet încet începem să ne comportăm precum animalele, îndepărtându-ne de demnitatea noastră de oameni. M-am convins de asta văzând cum uneori, în graba lor, oamenii înaintează îmbrâncind tot ce le stă în cale și călcând cu pantofii lor plini de noroi, peste capete și inimi. Din instinct am deschis gura și am strigat la ei să se uite pe unde calca,sa priveasca mai mult spre cer spre El.
El mi-a spus că ne iubește ca un Tată, că se teme pentru noi și că de multe ori ne trage de mânecă atunci când cădem. Dumnezeu ne cheamă și ne adună acasă pe toți cei risipitori prin aceste gesturi mărunte de iubire... Păcat că nu toți Îi auzim chemarea și că nu înțelegem la timp. Pentru asta ar fi nevoie de urechi și inimi curate și de puțină atenție...Dacă am umbla cu atenție și în liniște, dacă ne-am auzi unii pe alții, dacă ne-am putea vedea, dacă ne-am purta greutățile unii altora, dacă ne-am întinde o mână uneori, dacă ne-am îngădui să fim frați, poate am fi capabili să auzim și chemarea Tatălui.
Dacă vom reuși să fim întâi frați, poate ne vom învrednici și de aripi.
Tot atunci am mai înțeles ceva: nu mai avem mult timp, să nu mai irosim nimic, să nu mai trăim degeaba! E important să lăsăm în urma noastră prunci mai curați decât noi! Ei vor fi darul nostru pentru Cel care ne-a crescut cu atâta iubire. Pruncii noștri vor avea aripi de mici, vor putea aduce lumină de Sus, vor curăți și îndrepta stricăciunile acestei lumi! Pentru unii dintre noi poate nu mai este timp, poate nu vom zbura toți spre casă, dar suntem datori să ne ridicăm de pe jos și să ne străduim. Să ne oprim din răutăți și să spălăm noroiul dens care ne urâțește și ne întunecă. Altfel, Tatăl nu ne va recunoaște chipurile și nu ne va deschide ușa chiar dacă într-un sfârșit vom regăsi drumul spre casă.
De astăzi voi începe să caut drumul spre casă,spre patria cereasca... Și mâine tot asta voi face. Și poimâine! AMIN